În Sfânta Mănăstire Konstamonitu, în timpul stareţului Filaret, era un monah tânăr, care, fiind cuprins de nepăsare nu mergea la slujbă şi-şi trecea cu vederea toate îndatoririle duhovniceşti.

Preacuviosul egumen, ieromonahul Filaret îi făcea în repetate rânduri observaţii şi-l mustra, dar acela continua să fie nepăsător în toate.

Atunci stareţul a fost nevoit să-l lase în seama Maicii Domnului, pe care o ruga zi şi noapte să-l ajute pe frate.

Într-o zi fratele a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a spus cu mâhnire:

- Îmi pare rău de halul în care ai ajuns. Dacă acum, când eşti tânăr şi sănătos nu cobori la biserică ca să te rogi, ci stai în chilie şi te afunzi în gânduri necurate, atunci când vei merge? Când vei îmbătrâni sau când te vei îmbolnăvi?

După această întâmplare monahul s-a schimbat cu desăvârşire şi cobora primul la slujbă şi se nevoia cu multă râvnă.

La o chilie de lângă Karyes a venit odată un bătrân din lume ca să se facă monah, dar s-a făcut numai rasofor, pentru a trăi mai comod.

Nu îşi făcea niciodată puÅ£inul canon ce îl avea, nici altceva din cele duhovniceÅŸti, ci spunea: “Le voi face când voi deveni schimonah”.

În felul acesta îşi amăgea gândul şi, fără să priceapă, a ajuns la cele de pe urmă ale sale.

A căzut bolnav la pat, şi fiind aproape de moarte, a avut un dialog înfricoşător cu diavolii, care îl chinuiau facându-l pe monah să strige şi să ceară ajutor.

Atunci stareţul a alergat şi l-a întrebat:

-Ce ai?

- Iată, diavolii mă chinuiesc pentru canonul meu pe care nu l-am făcut, a răspuns acela.

- Spune-le că îl voi face eu, i-a spus stareţul şi a plecat.

Peste puţin a început iar să strige. Stareţul a alergat din nou şi l-a întrebat:

- Ce ai? Nu mai striga că o să-i trezeşti pe părinţi.

- Nu pot să mai rabd, gheronda, pentru că diavolii mă sugrumă pentru slujbele de la care am lipsit.

- Spune-le că şi pe acestea le va face stareţul tău.

Numai astfel s-a liniştit fratele, nepăsător şi şi-a dat sufletul.

Îngerul a mustrat Mănăstirea Xiropotamu pe când era idioritmică

Întâiul întâistătător al Mănăstirii Xiropotamu, pe vremea când mănăstirea era idioritmică, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a spus:

“Ce faceÅ£i voi aici? De treizeci de ani n-am mai luat nici un suflet în stare duhovnicească bună, aÅŸa cum vrea Dumnezeu. PărinÅ£ii îşi neglijează nevointele lor duhovniceÅŸti ÅŸi au început să trăiască aproape ca mirenii!“.

Fratele care s-a mântuit fără osteneală

deoarece nu judeca niciodată pe nimeni

O dată un mirean a mers la Schitul Kavsokalivia să se facă călugăr. Dar părinţii schitului nu voiau să-l primească deoarece, pe lângă faptul că era trândav şi nepăsător, mai era şi foarte scandalagiu, mereu pricinuind neplăceri.

Deoarece aceluia îi plăcea în schit, a rugat pe părinţi să-i îngăduie să rămână acolo ca mirean şi să mai lucreze din când în când.

Astfel şi-a petrecut viata sa în trândăvie şi nepăsare până în ceasul morţii sale, când a căzut la pat. Cu toate acestea părinţii îl cercetau şi se aflau mereu lângă el.

Într-o zi muribundul privea cu insistentă la ceva şi făcea semne. Părinţii nu ştiau ce se întâmplă. Când şi-a venit în sine, le-a povestit acest lucru înfricoşător:

“Am văzut pe Arhanghelul Mihail Å£inând în mână o hârtie în care erau scrise toate păcatele mele ÅŸi spunându-mi:

- Vezi acestea pe care le am scrise aici? Pe toate le-ai făcut. De aceea pregăteşte-te să mergi în iad.

-  Sfinte arhanghele, uită-te printre toate păcatele mele şi vezi dacă există păcatul osândirii! i-am spus eu.

Atunci Arhanghelul a căutat şi mi-a spus:

- Nu, nu există.

- Atunci nici eu nu trebuie să merg în iad, potrivit cu cele spuse de Domnul: «nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi» (Luca VI, 37).

Auzind acestea Arhanghelul Mihail a rupt hârtia cu păcatele mele.

AÅŸadar, părinÅ£ilor, voi merge în rai. Când mi-aÅ£i spus că nu sunt bun de monah ÅŸi lucram în schit ca mirean, atunci când veneam la biserică în sărbători adeseori auzeam cuvintele Evangheliei: «nu judecaÅ£i, ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i» (Matei VII, 1) ÅŸi mi-am spus: «Sărmane suflete, cel puÅ£in acestea să le împlineÅŸti». Acestea m-au mântuit fără altă osteneală“.

Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile Arhanghelului Mihail.

ÃŽn Duminica Inchinării Sfintei Cruci din anul 1978, Părintele Metodie, de la Chilia “SfinÅ£ii Teodori” din Karyes a chemat pe ieromonahul Hristofor, ce locuia mai jos de Karyes, ÅŸi l-a trimis la Sfânta Mănăstire Kutlumusiu, unde era îngrijit compatriotul lor, ieromonahul Ioachim (toÅ£i trei erau români) să-i spună să se pregătească, deoarece a doua zi aveau să moară amândoi (adică ieromonahul Metodie ÅŸi ieromonahul Ioachim).

Aşadar părintele Hristofor a mers la Mănăstirea Kutlumusiu şi i-a spus bătrânului Ioachim:

- Părinte Ioachim, binecuvântaţi! Părintele Metodie mi-a spus să te pregăteşti, căci mâine veţi muri amândoi în acelaşi ceas. Îţi cere şi iertare de toate cele ce ti-a greşit.

Cum a auzit aceasta, Părintele Ioachim i-a spus bucuros:
- Să fie binecuvântat! Ca să spună aceasta Părintele Metodie, înseamnă că ştie ceva.

În acea zi Părintele Ioachim se împărtăşise şi îi spusese diaconului Anastasie:
- O astfel de bucurie am simţit pentru prima oară în viata mea.

A mers la chilia sa aÅŸteptându-ÅŸi cu bucurie ceasul morÅ£ii spunând în româneÅŸte: “MăicuÅ£a mea Prea Sfântă, MăicuÅ£a mea Prea Sfântă!“.

Cum să nu fie Maica Domnului Măicuţa sa, de vreme ce de mic copil, de la şaisprezece ani, şi-a lăsat mama cea după trup şi pe tatăl său şi a venit în Grădina Maicii Domnului să se facă monah?

De mic copil până la cei nouăzeci de ani ai săi a trăit în înstrăinare duhovnicească, în Sfântul Munte, pentru dragostea lui Hristos ca să se îmbogăţească cu lucrurile cele veÅŸnice. A fost ÅŸters din lume de la vârsta de ÅŸaisprezece ani ÅŸi a fost scris în “Cartea VieÅ£ii”.

AÅŸadar în vreme ce spunea: “MăicuÅ£a mea Prea Sfântă! MăicuÅ£a mea Prea Sfântă!”, la ceasul al cincilea bizantin (în jur de doisprezece la amiază) ÅŸi-a închis ochii ca un copilaÅŸ ÅŸi a adormit liniÅŸtit în braÅ£ele MăicuÅ£ei lui.

Exact în acelaşi ceas s-a odihnit şi Părintele Metodie, cu o moarte cuvioasă, la vârsta de vreo şaptezeci de ani. Au plecat împreună cele două suflete sfinţite, pentru că au avut multă dragoste între ele.

Aceasta au cerut de la Dumnezeu ca să nu se despartă nici în această viată, nici în cealaltă. Bunul Dumnezeu a iconomisit astfel şi pentru ei, dar şi pentru noi, ca să ne folosim. Amin.

Ucenicul care n-a facut ascultare de
staretului sau, dar s-a mântuit deoarece
nadajduia în Dumnezeu

Parintele Metodie românul de la Chilia “Sfintii Teodori” din Karyes spunea ca staretul lui era foarte îngrijorat de sporirea duhovniceasca a ucenicilor sai, deoarece era mustrat de constiinta pentru putina ascultare de care daduse dovada el însusi, si ca a murit cu aceasta durere în suflet.

Dupa câtiva ani parintele Metodie l-a vazut în vedenie pe staretul lui si l-a întrebat:

- Ce faci parinte? Unde te afli? Acela i-a raspuns:

- Sunt bine, m-am mântuit. Dar cum m-am mântuit? Cu multa osteneala, deoarece n-am facut ascultare de staretul meu. Dupa ce am murit m-a întrebat îngerul pe un ton aspru: “Ai vreo fapta buna? Ce ai facut?”. Atunci eu am raspuns: “Nu am nici o fapta buna, ci numai pacate, neascultarile fata de staretul meu. Singurul lucru pe care îl am este nadejdea în Dumnezeu si mila Lui”.

Atunci îngerul s-a dus sa întrebe, iar peste putin a venit si a spus: “De vreme ce ai recunoscut cu smerenie halul în care esti si ai nadajduit numai în Dumnezeu, Hristos mi-a spus sa te trec în rândul celor mântuiti”.

Dupa aceea parintele Metodie l-a întrebat iarasi pe staretul sau despre un oarecare, taietor de lemne, cunoscut de al lor, care murise:

- Parinte, unde se afla taietorul? Si acela i-a raspuns:

- Taietorul se afla într-un loc mai bun ca al meu deoarece s-a chinuit mult în viata sa si a facut si ascultare cu smerenie fata de toti mai marii lui, la care lucra fara sa murmure.

De asemenea l-a întrebat si despre un îndracit, care fusese chinuit de diavol, unde se afla, iar staretul i-a raspuns:

- Acesta se afla într-un loc si mai bun, pentru ca mult s-a chinuit si mult l-a smerit diavolul înaintea oamenilor. Dar si el însusi s-a smerit, deoarece spunea: “Rugaciunile parintilor ma vor mântui si pe mine, ticalosul”.

In ceasul mortii staretului parintelui Metodie s-a petrecut un fapt miscator. Dupa ce si-a dat sufletul, a revenit putin în viata. Atunci parintii ce se aflau lânga el l-au întrebat:

- Cum de ti-ai revenit? Iar staretul a raspuns:

- Dupa putina vreme de la iesirea sufletului meu un înger mi-a spus: “Sa te întorci, ca sa-ti iei ramas bun de la fratele tau”. Atunci eu i-am spus: “N-am frate nici în lume, nici în viata calugareasca”. Dar îngerul a spus: “Este vorba de trupul tau, fratele sufletului tau”.

Când m-am întors în trup, îngerul mi-a spus din nou: “Ia-ti ramas bun de la trupul tau, pentru ca împreuna cu el ai patimit rau”.

Dupa aceasta sufletul lui a plecat la cer.

Cântaretul care a praznuit împreuna
cu fratele ce adormise de sase luni

Odata, renumitul cântaret, diaconul Ioan de la Chilia “Ravduhos”, care a murit de curând, a mers la hramul Sfintei Manastiri Grigoriu sa cânte. Dupa ce a cântat Vecernia Mare si a început Litia, a simtit nevoia sa mearga la arhondaric sa bea o cafea, ca sa se mai întareasca, ca sa-si poata continua psalmodia.

La arhondaric, în discutia despre cântari si despre parintii manastirii ce au cântat, parintele Ioan a spus:

- Am vazut ca parintele David se tine înca bine.

Parintele Macarie (unul dintre parintii batrâni) s-a mirat de cele pe care le-a auzit si a spus diaconului Ioan:

- Te înseli, parintele David a murit de sase luni. Atunci diaconul s-a minunat, dar i-a raspuns cu convingere:

- Parinte, eu nu stiu daca a murit sau nu. Ci un singur lucru stiu, ca acum câteva minute l-am vazut la Litie pe parintele David, ne-am salutat si chiar am discutat putin despre cântari.

Acum doi ani, în 1978, si-a sfârsit în Athos lupta duhovniceasca atletul lui Hristos, Batrânul Trifon, care a biruit desertaciunea si al carui suflet a plecat pentru vesnicie, la cer.

Batrânul Trifon a venit din patria lui, România, în 1910, la vârsta de douazeci si cinci de ani si s-a rasadit în Gradina Maicii Domnului, sus în vârful Kapsalei, la batrânul Mihail.

Staretul lui, batrânul Mihail, a fost foarte evlavios si traditionalist. Semana putem spune cu staretii cei de demult. Traia foarte aspru si prea putinele lucruri necesare întretinerii sale si le iconomisea din simplul lui lucru de mâna, caci facea linguri.

Când cineva îi dadea vreo binecuvântare o primea, dar dadea si el o binecuvântare asemenea, în afara de rugaciunea ce o facea mereu pentru acela.

Odata a trimis pe ucenicul sau, Parintele Trifon, frate ̨ncepator pe atunci, la o manastire ca sa dea lucrul lor de m̢na, dupa care sa treaca pe la gradinarul manastirii, caruia sa-i dea o lingura si sa-i ceara o varza. Gradinarul, ̨nsa, deoarece era foarte m̢nios Рse vede ca avea ceva pe inima Р̨i arunca un cotor de varza cu doua foi netrebnice si ̨si continua treaba.

Parintele Trifon l-a luat fara sa spuna ceva si a pornit spre Kapsala, dar pe drum se gândea mereu ce fel de varza avea sa manânce staretul sau, care era batrân.

Dar si staretul sau, vazând cotorul cu cele doua frunze, se gândea la ucenicul sau, ce va mânca. Cu toate acestea i-a spus sa aprinda focul si sa puna apa în oala. Apoi staretul a luat cotorul, l-a pus în oala si l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Dupa putina vreme l-a trimis pe Parintele Trifon sa ia oala de pe foc. Dar când s-a apropiat, ce sa vada? In oala era o capatâna alba de varza.

Precum se vede si staretul lui avea sfintenie, pentru ca altfel nu se explica aceasta minune.

In 1917, când a fost foametea cea mare, Parintele Trifon a iesit în Halkidiki, cu binecuvântarea staretului sau, si a secerat pe la metoacele aghiorite ca sa iconomiseasca astfel putin grâu pentru ei si pentru pustnicii de primjur. Din 1917 n-a mai iesit în lume, iar în 1978 a plecat din Sfântul Munte la lumea cereasca, cea adevarata.

In tot acest timp a trait sus, la Kapsala, ca vulturul cerului. Chipul sau era luminos si parca imaterial si numai privindu-l, primeai putere duhovniceasca. Anevoie îl gasea cineva acolo, în pustia unde se nevoia.

De aceea nici nu se bucura de vreo mângâiere omeneasca. Dar acolo unde nu exista mângâiere omeneasca, se apropie cea dumnezeiasca. Dumnezeu trimite bucurie cereasca prin îngeri si sfinti. Iar oamenii duhovnicesti care au legaturi cu îngerii si cu sfintii sunt prieteni si cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, precum era si Batrânul Trifon.

Odata, preacuviosul Ioasaf, un calugar îmbunatatit de la Chilia pictorilor Ioasafei, a gazduit cu avraamica lui iubire de straini niste mireni care, desi s-au simtit bine, dupa aceea, din pacate, s-au smintit, crezând ca monahii o duc bine.

Atunci batrânul Ioasaf a considerat ca este bine sa-i duca pe la colibele din Kapsala, ca sa se foloseasca în alt mod, de vreme ce nu aveau gânduri bune.

Dupa ce au cercetat câtiva pustnici, care i-au uimit pe mireni, i-a dus si la sihastria Batrânului Trifon. Când l-au vazut pe batrânel în acea saracie, aceia au ramas fara glas. Atunci batrânul Ioasaf le-a spus mirenilor:

- Eu, care cunosc atâtia oameni, nu am nicidecum bucuria ce o are Batrânul Trifon, si nici prietenia pe care o are el cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, care îi tin companie. Ca sa va încredintati de aceasta, voi chema pasarile.

Si a început sa cheme pasarile, dar nimic. Dupa putin timp iata ca vine si Batrânul Trifon cu o cana, ca sa le ofere putina apa. Atunci parintele Ioasaf i-a spus:

- Ce loc este acesta. Parinte Trifon? Nu are nici macar o pasare.

- Bre, cum n-are pasari? raspunse Batrânul cu toata simplitatea sa.

Si strigând, s-a umplut tot locul de diferite pasari care îl împresurau. Unele stateau pe umerii lui, iar altele pe fesul lui. Vizitatorii s-au minunat si au plecat folositi duhovniceste, slavind pe Dumnezeu.

Odata am ratacit drumul prin Kapsala si luând-o pe o carare am iesit în fata colibei Batrânului Trifon. Aceasta era o baraca învelita de jur împrejur cu table vechi, batute în cuie, si acoperita tot cu tabla veche pe care erau puse câteva pietre ca sa nu i-o ridice vântul.

Deodata l-am vazut pe Batrân într-un colt stând pe o buturuga si rostind rugaciunea. Fata lui era luminoasa si vesela. Avea ochii închisi si se ruga nemiscat. Dupa ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:

-  Binecuvinteaza, Parinte! Ce faci aici? Cum traiesti? Ce manânci?

Acela m-a salutat zâmbind si mi-a spus:

- Bre, eu am ajuns oaie si manânc iarba.

- Câti ani ai, Parinte?

- Am nouazeci si trei.

Când am auzit, mi-a pierit graiul, între timp s-a sculat ca sa-mi aduca putina apa si am vazut ca îsi târaste piciorul stâng, care era înfasurat cu niste fâsii.

- Ce ai la picior, Parinte? l-am întrebat.

- A cazut o piatra de pe acoperis si m-a lovit, mi-a raspuns.

Atunci m-am gândit sa-l întreb daca nu cumva are vreo camera în plus în care sa stau atunci când ar fi primit sa-l îngrijesc.

- Parinte, ai vreo alta camera?

- Bre, camera? Toata coliba este o darapanatura. Dupa aceea, când am intrat înauntru, ce sa vad?

Coliba era aproape în întregime darâmata si intra apa în ea prin toate partile, numai un colt era putin mai uscat, unde avea niste paturi zdrentuite. Locul unde statea semana mai mult cu un cuib de vultur iar nu cu o chilie de pustnic.

Atunci l-am întrebat pe Batrân:

- Cum poti sa stai aici? Toata chilia este sparta si intra înauntru ploile si vânturile.

- Bre, eu stau în celalalt colt, mi-a raspuns aratându-mi cuibul sau.

Din pricina multei umezeli a chiliei, a vârstei sale înaintate, precum si a obisnuintei lui de a mânca tot felul de buruieni pe care le gasea primprejur, sarmanul batrânel avea probleme de sanatate.

Cu toate acestea atletul lui Hristos, Trifon, întru toate praznuia si astfel simtea bucuria ce o simteau Sfintii Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afara de sufletul sau cel sanatos si stralucitor.

Avea si niste fâsii întinse pe o sârma, pe care le usca si iarasi le lua, deoarece mereu ieseau spume din intestinele lui. Fireste, nu le putea spala, pentru ca mâinile îi tremurau, dar si apa era departe, cam la trei sute de metri. Acolo, într-un butoias vechi, picura putina apa, care îi ajungea si lui si animalelor salbatice, vecinii lui cei cuminti.

Cu toate ca traia cu marime de suflet un continuu martiriu prin acest fel de viata ascetica, nu avea deloc o parere înalta despre sine. Neîncetat se prihanea pe sine spunând ca nu face nimic în comparatie cu cele pe care le faceau Sfintii Parinti. Si când spunea acestea, ochii sai izvorau lacrimi din belsug.

Trecuse mult timp de la venirea mea si trebuia sa plec. De aceea l-am întrebat pe Batrân:

-  Nu vrei sa vorbesc la vreo manastire, ca sa te îngrijeasca acum la batrânete?

Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul “îngrijeasca”, si mi-a spus:

- Bre, “îngrijeasca”? Dumnezeu Se îngrijeste si de viermii din pamânt, îi hraneste si-i încalzeste, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu ma poate îngriji?

Mi-a spus si parintele Xenofont: “Hai sa te îngrijesc!”. Iar eu i-am spus: “Bre, sunt caramida sa ma iei de aici si sa ma pui în coliba ta?” (se referise la faptul ca nu este nesimtitor). Aici este staretul meu, Mihail, care cu rugaciunea sa a facut dintr-un cotor o capatâna mare de varza! Si parintele Xenofont vrea sa ma îngrijeasca?

Este adevarat ca n-am vazut un alt pustnic la aceasta vârsta, nouazeci si trei de ani, sa aiba o atât de mare râvna si sa traiasca în atâta saracie cu noblete duhovniceasca.

Peste putin timp am aflat ca Batrânul Trifon adormise. Am mers îndata la coliba lui si l-am vazut acoperit acolo, în coltul lui, în cuibul lui, nu cu paturile lui zdrentuite, ci cu putin pamânt, cu care se acopera si mai marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu paturi de matase si de catifea.

Batrânul Trifon a plecat la cealalta viata de Schimbarea la Fata a Mântuitorului, în 1978, la nouazeci si patru de ani. S-a nevoit putini ani cu multa marime de suflet iar acum se odihneste vesnic.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Parintele Chiril, pustnicul din
Schitul Sfintei Manastiri Kutlumusiu
si, mai târziu, egumenul ei

Chiril era de loc din Agrinio. De mic s-a înstrainat în Egipt, si de acolo a mers la Manastirea “Sfântul Sava”, dupa ce mai întâi s-a închinat la Sfintele Locuri.

La vârsta de saisprezece ani a fost facut rasofor, dar nu avea liniste sufleteasca acolo datorita multimii închinatorilor, si de aceea a venit în Gradina Maicii Domnului.

Cu toate ca era mic de v̢rsta Р̨n lume copiii de v̢rsta lui se jucau Рacesta, ̨nsa, se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.

Mult s-a odihnit sufleteste la Schitul “Sfântul Pantelimon” al Manastirii Kutlumusiu, lânga duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”.

Staretul acesta, afara de alte harisme pe care le primise de la Dumnezeu, avea si harisma înainte-vederii, pentru ca devenise om al lui Dumnezeu prin nevointele lui mai presus de fire, facute cu marime de suflet. Ii stia de mai înainte pe cei ce aveau sa se faca monahi, precum si numele calugaresc ce li se va da.

Numai în Manastirea Esfigmenu am cunoscut doua astfel de cazuri. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi batea în usa:

- Bine ai venit, parinte Nichifor!

Iar pe altul de asemenea:

- Bine ai venit, parinte Filip!

Asadar, de la un astfel de staret sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânar, monahul Chiril, sa primeasca harul din belsug, precum Elisei de la Ilie, si sa ramâna urmas al sau.

Dupa moartea staretului sau, Parintele Chiril nu numai ca n-a neglijat cele duhovnicesti, ci dimpotriva, se nevoia si mai mult si astfel facea mai multa bucurie staretului sau. Din pricina posturilor aspre pe care le tinea, precum si a multelor privegheri, facute din râvna copilareasca, s-a îmbolnavit de tuberculoza.

Mai târziu îmi spunea:

- Scuipam cu multa durere niste bucati însângerate ca niste noduri, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon si m-a facut bine, fara medicamente.

Cum era cu putinta sa-l lase Sfântul Pantelimon sa sufere, de vreme ce era ocrotitorul schitului?

Indata ce s-a facut bine cu harul Sfântului, Parintele Chiril a început din nou nevointa sa cu aceeasi marime de suflet.

Am avut binecuvântarea sa stau putin timp lânga el si am primit din aceasta mult folos. Fireste, as fi ramas pentru totdeauna lânga el, dar din pacate nu m-au lasat. Atunci acela mi-a spus unde sa merg si a continuat sa ma povatuiasca în perioada de timp în care am stat la Manastirea Filoteu.

Când mergeam la schit ca sa-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce ma preocupa, el îmi raspundea la problema mea.

Primea înstiintare de la Dumnezeu despre faptul ca voi merge la el si despre problema ce ma preocupa. De multe ori nu vorbea deloc, ci punea dinainte un semn la o anumita carte si dându-mi sa citesc acel text, aflam raspunsul.

Dupa aceea puneam metanie si plecam folosit.

Afara de harisma stravederii ce o primise de la Dumnezeu, mai avea si harisma de a scoate diavoli din fapturile lui Dumnezeu, nu pot uita un caz pe care l-am vazut cu ochii mei.

Un om, ce avea un diavol cumplit, a fost adus la staret legat cu lanturi si lasat în biserica chiliei sale, ca sa-l faca bine.

Noaptea, când Batrânul s-a sculat ca sa aprinda candelele si sa înceapa rugaciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru ca era strâmtorat de prezenta Parintelui Chiril, a rupt lanturile si a ridicat mâinile omului îndracit, ca sa-l loveasca pe sfântul Batrân în cap cu lanturile rupte. Atunci Parintele a îngenuncheat imediat, si-a ridicat si el mâinile spre Dumnezeu si a strigat:

- Hristoase al meu; Maica Domnului, alungati pe diavol din aceasta faptura!

Auzind strigatul, am alergat îndata în biserica si am vazut pe Staret în genunchi, iar pe omul care mai înainte fusese demonizat stând linistit si cu evlavie la picioarele Parintelui Chiril.

Staretul avea îndrazneala la Dumnezeu, deoarece era smerit, foarte cuvios si plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abtine sa nu suspine si sa nu lacrimeze, de aceea îsi acoperea fata cu Evanghelia si, intrând în altar, îsi stergea pe ascuns lacrimile. La fel i se întâmpla si atunci când citea Canonul Maicii Domnului.

Slujbele le facea cu “Doamne Iisuse” nevoindu-se astfel cu rugaciunea neîncetata a inimii.

Din pacate, însa, în ultimii ani ai vietii sale, l-au silit sa devina egumen al Sfintei Manastiri Kutlumusiu, de care apartinea, deoarece era mare nevoie, însa amestecul sau în treburile de conducere l-a chinuit si l-a facut sa piarda toata acea stare duhovniceasca ce o avusese.

Deoarece a fost facut egumen fara voia sa, precum am spus, si s-a chinuit mult în continuare, cred ca Dumnezeu îi va da cununa îndoita, în afara de cea a cuviosiei i-o va da si pe cea a muceniciei, pentru ca la sfârsitul vietii sale a suferit dureri înfricosatoare. Uratorul de bine l-a pizmuit si a îndemnat un animal salbatic sa-l loveasca foarte tare. Parintele Chiril a fost lovit atât de grav, încât a stat la pat pâna la sfârsitul vietii sale, suferind durerile cu bucurie si slavind pe Dumnezeu. Dar acel animal de îndata ce l-a lovit pe Staret, a cazut la pamânt si a murit. Atunci parintii s-au mirat si au înteles din aceasta întâmplare sfintenia Staretului.

Astfel, facând rabdare în dureri si slavoslovind pe Dumnezeu, Parintele Chiril si-a sfârsit “lupta cea buna” si s-a odihnit în Domnul în 1968.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Acum câtiva ani un tânar iubitor de monahi a participat cu multa evlavie la o priveghere de toata noaptea la o manastire din Sfântul Munte. Era praznicul Intrarii în Biserica a Maicii Domnului si, deoarece voia si el sa se afieroseasca lui Dumnezeu, pe toata durata privegherii a stat în picioare si s-a rugat cu umilinta.

Când au ajuns la Laude, preotul a miruit pe parinti si pe închinatori cu untdelemn din candela Maicii Domnului. Tânarul, însa, din multa lui evlavie si sfiala nu s-a apropiat sa fie miruit, deoarece se considera nevrednic. Dupa ce au trecut toti, si a plecat si preotul, a simtit nevoia launtrica sa mearga sa se închine cel putin la icoana Maicii Domnului, ca sa primeasca si el putin har. Si în timp ce, se închina cu multa evlavie la icoana Maicii Domnului, candela ei s-a ridicat singura si s-a varsat din ea untdelemn pe capul tânarului, fara sa picure jos, nici pe hainele lui, ci numai în vârful capului sau. In acelasi timp a simtit si o veselie duhovniceasca de nedescris, cum nu mai simtise niciodata în viata sa.

C̢nd l-am vazut de departe pe t̢nar, ̨nainte ca el sa-mi povesteasca ̨nt̢mplarea Рdeoarece din schimbarea fetei sale se vedea faptul cel dumnezeiesc Рl-am ̨ntrebat ce i s-a ̨nt̢mplat. Iar acela mi-a povestit totul cu multa simplitate.

De aici oricine poate vedea ca pe cei foarte evlaviosi si smeriti îi miruieste însasi Maica Domnului si îi preschimba duhovniceste.