În spatele chiliei bătrânului Ipatie (chilie românească), mai sus de Katunakia, se vede o peşteră, care, aşa cum povestesc bătrânii, în timpul stăpânirii turceşti a fost peşteră de tâlhari. Dar Bătrânul Efrem a prefăcut-o în sălaş dumnezeiesc, pentru că a sfintit-o cu viata lui cea sfântă.

Bătrânul Efrem era originar din Tesalia. Avea un suflet smerit, plin de sensibilitate şi râvnă pentru nevointă.

Părinţii Ierotei şi Maparie de la Kerasia spuneau că Bătrânul Efrem era ca părinţii Nitriei şi Tebaidei din vremurile de demult.

Tot astfel spuneau ÅŸi cuvioÅŸii părinÅ£i de la Sfântul Vasile, precum ÅŸi pustnicii din vecinătatea peÅŸterii lui. ToÅ£i îl iubeau pentru virtuÅ£ile sale ÅŸi mai ales pentru marea lui smerenie, dar el se numea pe sine “ticălos”.

Din câteva întâmplări ce le voi spune, multe vor pricepe cei care au intenţie bună şi se nevoiesc în ascuns.

Deoarece părinţii coborau şi cumpărau câte ceva (alimente etc.) sau primeau binecuvântări de la mănăstiri (posmag sau legume), cobora şi Bătrânul Efrem noaptea în ascuns, şi îşi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi.

Iar ziua urca şi el încărcat la sihăstria lui, dând astfel celorlalţi impresia că duce alimente. Când ajungea la peşteră, deşerta cutiile de conserve înaintea uşii, astfel încât vizitatorii să le vadă şi să-şi facă impresia că este mâncăcios.

El însă ţinea posturi lungi. Din pricina multei umezeli din peşteră, precum şi a nevointei lui, mai târziu s-a îmbolnăvit de tuberculoză. De aceea a fost nevoit ca singur să-şi zidească puţin mai departe de peşteră, într-un loc însorit, o colibă mică de piatră care abia îl încăpea.

Acolo şi-a continuat acelaşi tipic, acela de a căra în ascuns cutii de conserve goale de prin gropi şi de a le lăsa înaintea uşii sale. Toţi cei care le vedeau dar nu cunoşteau adevărata nevointă a Bătrânului, spuneau:
- Ce face acesta aici? N-a cruţat nici o conservă!

Milosteniile pe care i le dădeau câteodată părinţii, le primea cu bucurie, dar noaptea mergea şi le lăsa pe la chiliile părinţilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, cărora le şi slujea.

Avea multă lepădare de sine şi se lăsa cu desăvârşire în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Odată, când Bătrânul Efrem a rămas închis în peşteră, din pricina zăpezii. Bunul Dumnezeu i-a trimis hrană printr-un om care, de îndată ce a lăsat o traistă plină cu alimente, a dispărut dinaintea lui. Atunci Stareţul a slăvit pe Dumnezeu, iar acea binecuvântare i-a ajuns toată iarna.

Pe lângă toate acestea pe care le-am spus despre Bătrânul Efrem, el avea şi multă prihănire de sine. Din păcate, unii credeau cele pe care Stareţul le spunea despre el însuşi, defăimându-se pe sine.

Astfel, în smerenie şi în ascuns Bătrânul Efrem şi-a sfârşit nevointa sa aspră pentru dragostea lui Hristos şi s-a odihnit în Domnul în 1962.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Constantin (Anghelis), cel fără răutate ÅŸi tăcutul nebun pentru Hristos, s-a născut în Kalenti – Dodoni, din Epir, la 10 februarie 1898.

Pe tatăl său îl chema Stavros iar pe mama lui Antula. Nu cunoaştem amănunte din primii ani ai vieţii lui călugăreşti, dar ceea ce ştim este că a început ca frate în Sfânta Mănăstire Dionisiu.

Era văzut mereu în jurul Karyes-ului unde locuia într-o chilie dărâmată a Mănăstirii Kutlumusiu.

Acolo deci, într-un colţ al clădirii celei dărâmate, pe nişte pături zdrenţuite, unde cădea mai putină apă de pe acoperiş şi unde intra mai puţin frig prin ferestrele şi uşile sparte, îşi avea sălaşul Bătrânul Constantin, asemănându-se cu un vultur în cuibul său.

După înfăţişarea exterioară nu-ti dădeai seama dacă Bătrânul Constantin este călugăr sau mirean, căci fesul şi barba îl arătau a fi călugăr, dar vechea manta militară pe care o purta legată strâns la mijloc cu o sfoară, îl arăta a fi mirean.

Pe dinlăuntru, însă, era îmbrăcat cu harul schimei îngereşti, care era zugrăvit pe fata lui.

Cel care îl vedea de departe pe Stareţ, credea că este un om sărac, nefericit sau nebun, dar când vedeai de aproape fata lui luminoasă înţelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat şi nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei care îl numeau nebun pe Bătrânul Constantin.

Bătrânul Costa (aşa îi spuneau), deşi trăia în condiţiile pe care le-am arătat, cu o desăvârşită lepădare de sine şi deşi nu se spăla, cu toate acestea era curat, pentru că trăia ca vulturul cerului.

Cu oamenii vorbea rar, dar cu Dumnezeu întotdeauna prin rugăciunea neîncetată. De multe ori mintea îi era răpită, iar când îşi revenea, făcea niÅŸte miÅŸcări cu mâinile, “ca să tulbure apele”, după care pleca fără să spună nimic.

Fireşte, pentru mireni acest comportament era de sminteală. Chiar şi atunci când le spunea anumite cuvinte prooroceşti, acestea li se păreau a fi o prostie.

Câteodată, când unii vorbeau cu el, iar Bătrânul Constantin nu era atent la ei, pentru că se ruga şi mintea lui era la Dumnezeu, iarăşi îl credeau aiurit.

Trebuia să-l întrebi pe Bătrân de mai multe ori şi să insişti ca să primeşti un răspuns. Dar şi atunci auzeai numai două-trei cuvinte mormăite, însă prooroceşti.

Odată l-a vizitat un tânăr care voia să se facă monah, dar peste tot întâlnea piedici, căci îl pizmuia cel viclean.

Îndată ce Bătrânul Constantin l-a văzut de departe, i-a spus:
- Ioane, să citeşti viata Sfântului Ioan Damaschin, ca să vezi câte a suferit.

Când Ioan a auzit aceasta s-a minunat. Iar când a citit după aceea despre Sfântul Ioan Damaschin şi a văzut câte a pătimit de la stareţul lui cel capricios şi aspru, dar şi marea răbdare pe care a făcut-o Sfântul până când a vorbit Dumnezeu, a făcut şi el răbdare, s-a întărit şi a sporit în călugărie.

Odată, trei părinţi l-au întâlnit cu totul întâmplător pe Bătrânul Constantin şi l-au întrebat dacă este bine să meargă la o anume mănăstire. Acela, însă, nu le răspundea.

Unul dintre ei a insistat, ÅŸi atunci Bătrânul Constantin a mormăit câteva cuvinte. Atunci acele cuvinte ale Bătrânului Constantin, li s-au părut a fi fără noimă, dar mai târziu, după câţiva ani, s-a împlinit proorocia lui…

Bătrânul Constantin avea curăţie lăuntrică, de aceea vedea limpede foarte departe.

Din păcate, însă, unii dintre noi, cei vrednici de milă, pe omul lui Dumnezeu îl consideram un netrebnic, pentru că locuia în dărâmături, dar el, în acele dărâmături, îşi zidea neîncetat sufletul său, suflet care este mai scump decât toată lumea, precum ne-a spus Hristos.

Precum am spus, într-un colt al dărâmăturilor Bătrânul Constantin îşi făcuse cuibul său din nişte pături zdrenţuite, iar alături avea o Psaltire şi un Ceaslov.

Bucătăria lui consta dintr-o cutie de conserve cu o sârmă legată drept mâner. Aceasta era toată averea sa.

În fiecare sâmbătă trecea pe la două chilii din Karyes, iar părinţii de acolo îi puneau în tinichea câte ceva din cele ce le prisoseau.

Mergea tot timpul tăcând, fără să ceară ceva, căci avea nobleţe. Dacă părinţii erau ocupaţi, pleca fără să ia nimic.

Din când în când trecea pe la magazinele din Karyes şi lua singur, ca o vrabie, cinci-şase măsline în mână şi pleca, negustorii considerau aceasta o binecuvântare, deoarece îl iubeau pe Bătrânul Costa. Dacă cineva îi punea pe ascuns bani în buzunar, îi lăsa şi el pe ascuns în magazine şi pleca.

Astfel trăia Bătrânul Costa în Grădina Maicii Domnului, ca un miel fără răutate.

Din păcate, însă, cu unsprezece ani în urmă, în 1969, autorităţile l-au trimis la spitalul de nebuni pe omul lui Dumnezeu, deoarece europenii care începuseră să vină în Sfântul Munte, văzându-l cum se comportă în Karyes îl credeau nebun.

Acolo, la clinică, medicii l-au consultat, dar nu i-au aflat nimic. Cu adevărat era un om foarte înţelept, dar noi, oamenii contemporani, superficiali cum suntem, l-am nedreptăţit în continuare, prin judecata noastră făcută după aparente.

Căci, deÅŸi l-au aflat foarte sănătos, de la spitalul de nebuni l-au trimis la azil. Acolo, aflându-se pe neaÅŸteptate într-un mediu lumesc – în Tesalonic – se aÅŸeza într-un colt ÅŸi rostea neîncetat rugăciunea, iar din ochi îi curgeau mereu lacrimi, ca perlele.

Când am aflat că Bătrânul Costa a trecut prin această încercare şi se află la azil, am spus surorii care era la secretariat să aibă grijă de el. Fireşte, era mai bine la azil decât la spitalul de nebuni, dar oricât de bine ar fi fost acolo pentru monahul Constantin cel iubitor de linişte, totuşi Grădina Maicii Domnului era mai bună decât toate palatele lumii.

Sărmanul bătrânel se mira şi spunea surorii:
- De ce m-au adus aici?

Åži astfel, acolo ÅŸi-a petrecut cealaltă vreme a vieÅ£ii lui “cel nebun pentru Hristos”, care a fost chinuit de noi cei deÅŸtepÅ£i în cele ale lumii.

Nu are importantă unde a adormit, dacă a adormit la azil ÅŸi nu în Sfântul Munte. Ceea ce este important e că Bătrânul Constantin cel prea înÅ£elept, “nebunul pentru Hristos”, se va trezi în rai.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai părintelui Tihon a fost şi evlaviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească.

Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina Maicii Domnului, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada şi s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte.

Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului Ioan Colibaşul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.

Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se socotească pe sine. De aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză aspră de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate.

Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-şi aminte de sfinţii mucenici şi slavoslovea pe Dumnezeu.

Când îl întrebam: “Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! SuferinÅ£a mea este nimic pe lângă cea a sfinÅ£ilor mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu cea a CuvioÅŸilor PărinÅ£i”.

Acestea le spunea deşi niciodată nu-şi neglijase îndatoririle sale duhovniceşti, nici chiar la bătrâneţe, când îl părăsiseră puterile trupeşti şi când durerile i se măriseră.

Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri ÅŸi mereu spunea: “Slavă Å¢ie, Dumnezeule!”.

Părinţi mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, iar el, ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de linişte a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi de aceea i-a rugat pe părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului.

Părinţii au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalantu, ca să-şi revină puţin şi abia după aceea să plece spre Sfântul Munte.

Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă.

Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava.

Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

După aceea au venit şi părinţii şi l-au dus la metania sa.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Ieromonahul care a fost chinuit de diavol din

pricina unui gând de mândrie

Odată, la o mănăstire trăia un ieromonah care părea cuvios pe dinafară, însă înlăuntrul său avea ascunsă multă mândrie.

Era corect în toate, respectuos şi nevoitor şi pentru că era învăţat sfătuia duhovniceşte pe ceilalţi.

El, însă, nu era ajutat de nimeni, pentru că părinţii, din respect se ruşinau să-i spună ceea ce vedeau la el. Crease false impresii nu numai celorlalţi dar şi sieşi, cum că este cel mai virtuos din mănăstire etc.

Într-o zi au adus la mănăstire un îndrăcit, iar egumenul l-a încredinţat acestui ieromonah ca să-i citească exorcisme.

În acelaşi timp a spus şi monahilor să facă rugăciune cu metaniile pentru ca să se elibereze făptura lui Dumnezeu.

Era firesc ca diavolul să fie foarte strâmtorat, şi de aceea a început să strige:
- Unde mă alungi, nemilostivule?

Diavolul a făcut această viclenie, ca să-i dea preotului impresia că-i alungat de el. Atunci acela a spus diavolului:
- Să intri în mine!

Din clipa aceea diavolul a pus stăpânire pe preot. Aceasta o spusese ÅŸi Sfântul Partenie unui demon, atunci când l-a alungat, dar acela era sfânt. De aceea ÅŸi diavolul i-a răspuns: “Chiar ÅŸi numai numele tău mă arde, Partenie!”.

După ce preotul a intrat sub influenta diavolească, s-a chinuit ani întregi şi nu se putea odihni nicăieri.

Umbla mereu când afară în lume, când în Sfântul Munte. Această stare i-a creat şi oboseală sufletească, dar şi suferinţă trupească însoţită de un tremurat.

În ultimii ani ai vieţii sale a fost slobozit de diavol, pentru că s-a smerit mult din pricina acestei ispite, care i-a pricinuit mult folos, fireşte, fără să vrea. De atunci înainte vorbea smerit şi cerea sfaturi pentru sine.

Clericii nepregătiţi care au fost împiedicaţi de Dumnezeu să liturghisească

Odată, la Peştera Sfântului Atanasie vieţuia un stareţ, care avea doi ucenici. Unul era ieromonah iar celălalt ierodiacon.

Într-o zi au mers ucenicii la o bisericuţă să liturghisească. Preotul, însă, îl invidia mult pe diacon pentru că acesta era mai inteligent şi, fireşte, mai îndemânatic în toate. Dar nici diaconul nu ajuta situaţia cu felul său egoist de a fi.

Preotul s-a pregătit pe dinafară citind rugăciunile de împărtăşanie şi făcând toate cele rânduite în tipic.

Din păcate, însă, n-a făcut lucrul cel mai de seamă, adică pregătirea lăuntrică: să se mărturisească smerit ca să alunge pizma din inima sa, care nu fuge schimbându-ne hainele şi spălându-ne pe cap.

Aşadar având numai această pregătire exterioară a înaintat spre înfricoşătorul Jertfelnic, ca să liturghisească.

Dar de îndată ce a început Proscomidia, ce s-a întâmplat? S-a auzit un vuiet puternic şi a văzut cum pleacă Sfântul Disc de la proscomidiar şi dispare.

Fireşte, nu au mai putut liturghisi. Dacă nu-i împiedica Bunul Dumnezeu în felul acesta şi preotul ar fi slujit în această stare sufletească în care se afla, gândul îmi spune că ar fi păţit un mare rău.

Aceeaşi părere avea şi părintele Varlaam de la Vigla, care mi-a povestit această întâmplare.

De curând, în 1979, a adormit Bătrânul Avvacum, care a locuit în Sfânta Mănăstire Lavra şi a avut harisma de a tine minte capitole întregi din Sfânta Scriptură.

Mai demult el a pustnicit în pustia Viglei, dar o întâmplare l-a făcut să plece înfricoşat în Lavra, unde a rămas pană în ultimele sale zile, de dinaintea plecării sale spre viata cea adevărată.

ÃŽntr-o zi, atunci când se afla la Vigla, Bătrânului Avvacum, în timp ce rostea “Doamne Iisuse” pe o stâncă, îi apăru deodată diavolul în chip de “înger de lumină” ÅŸi-i spuse:

- Avvacume, Avvacume, Dumnezeu m-a trimis să te iau în rai, pentru că ai devenit deja ca un înger. Hai să zburăm.

Bătrânul Avvacum s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns înfricoşat:
- Cum să zbor? Tu poţi, pentru că ai aripi.
- Şi tu ai aripi, Avvacume, căci ai devenit înger, dar nu le vezi, îi spuse părutul înger.

Atunci Bătrânul Avvacum şi-a făcut semnul crucii şi a spus cu smerenie:
- Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?

N-a apucat însă să termine smeritele lui cuvinte că deodată a văzut cum acel părut înger s-a schimbat într-o capră neagră ciudată, cu aripi de liliac care, zburând în prăpastie spre mare, a dispărut.

Atunci Bătrânul Avvacum, cuprins fiind de spaimă i-a mulţumit Maicii Domnului că l-a apărat, căci altfel l-ar fi prăbuşit vicleanul în prăpastie.

După aceasta a mers la coliba sa, şi-a luat traista şi a plecat la Mănăstirea Lavra unde s-a închinoviat pentru mai multă siguranţă.

La sihăstria sa mergea doar de trei-patru ori pe an şi făcea Sfânta Liturghie, după care se întorcea la Mănăstirea Lavra.

Când s-a apropiat vremea adormirii lui, a primit înştiinţare de la Dumnezeu despre aceasta şi a mers la sihăstria sa, ca să-şi lase oasele acolo unde îşi lăsase şi cărnurile sale, când era mai tânăr, prin nevointele pustniceşti mai presus de fire ce le făcuse ca să se imaterializeze pe cât este cu putinţă, aşa cum o cere schima îngerească.

Părinţii care îl cercetau acolo, la Vigla, îl vedeau foarte vesel. Unul dintre ei s-a mirat de aceasta şi i-a spus:

-  Părinte Avvacum, te văd foarte vesel, deşi te apropii de moarte.

-  Şi de ce să nu fiu vesel, frate, de vreme ce cu harul lui Dumnezeu m-am nevoit de tânăr cât am putut? Mă bucur că voi merge lângă Hristos.

Cu o astfel de veselie pleacă nevoitorii cei buni ai lui Hristos.

O dată, doi tineri care aveau mare prietenie între ei încă din lume au venit în Sfântul Munte şi s-au făcut monahi.

Din păcate, însă, nu mergeau să ceară sfatul celor mai mari şi nici nu-l primeau atunci când li se dădea, ci ascultau de mintea lor copilărească fiind întotdeauna de acord unul cu celălalt în problemele duhovniceşti.

Uneori ţineau posturi lungi până se istoveau, după care mâncau fără măsură. Alteori mânaţi de egoismul lor copilăresc făceau pe sihastrii zăvorâţi, după care alergau să afle oameni ca să vorbească şi să pălăvrăgească.

Cu alte cuvinte, diavolul îi arunca din cele de-a dreapta în cele de-a stânga, şi iarăşi din cele de-a stânga în cele de-a dreapta, precum şi ei se jucau cu călugăria potrivit mintii lor copilăreşti.

Între ei aveau dragoste frăţească, dar ce folos? Egoismul lor le-a vătămat minţile deoarece nu ascultau de cei mai mari şi unul îl odihnea pe celălalt în voia sa.

Făgăduiseră să nu se despartă niciodată, nici în viata aceasta, nici în cealaltă, însă cel viclean s-a folosit de aceasta şi, din nefericire, le-a dat de lucru.

ÃŽntr-o zi unul a spus celuilalt:
- Fratele meu, mi-a venit gândul că ceea ce am făgăduit, adică să murim amândoi în aceeaşi zi, nu este sigur că se va întâmpla. Cel mai sigur pentru a putea tine făgăduinţa noastră este să ne coasem amândoi împreună într-un sac, precum se cos morţii şi să ne aruncăm în mare.

Din nefericire, şi celălalt a primit aceasta cu bucurie. Aşadar au luat o pătură, ac şi sfoară şi au mers bucuroşi spre mare. După ce s-au cusut bine, pe o stâncă, s-au aruncat în mare.

Era firesc ca aşa cum erau înfăşuraţi şi cusuţi să se înece amândoi deodată. După o oarecare vreme trupurile lor s-au aflat pe ţărmul Voiosului (aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1912).

Faptul acesta înfricoşător ne cutremură, ne avertizează ca să fim atenţi, şi în acelaşi timp ne şi obligă să rugăm pe Dumnezeu să nu considere sinucidere această moarte a fraţilor noştri, ci s-o treacă cu vederea ca pe o mare neorânduială copilărească. Amin.

Un frate începător din Kavsokalivia ţinea mult la voia sa şi insista ca stareţul său să-i dea binecuvântare pentru orice îi spunea gândul. (Adică lua binecuvântare cu sila ca să-şi facă voia sa).

Într-o zi, în timp ce lucra împreună cu stareţul său, i-a spus:

- Gheronda, dă-mi binecuvântare să merg la chilie ca să dorm zece minute.

Dar stareţul, care avea nevoie de el, i-a spus:

- Fă putină răbdare, fiule, deoarece acum trebuie să mă ajuţi puţin în ceea ce fac. În jumătate de oră terminăm şi apoi vei dormi.

Însă ucenicul insista mereu ca să-i dea binecuvântare. Stareţul însă îi spuse din nou:

-  Binecuvântatule, ce somn va fi acela de zece minute?

- Dă-mi binecuvântare şi eu voi dormi!

În cele din urmă stareţul a fost nevoit să-i dea binecuvântare ucenicului, căci insista mereu.

Acela a mers să se culce, dar de îndată ce s-a întins pe pat, a văzut deodată pe satana că se repede asupra lui cu turbare, îl apucă cu mânie şi-l stoarce ca pe o lămâie.

Atunci fratele a încercat să fugă, dar n-a putut, în timp ce era chinuit de diavolul a fost nevoit să spună rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieÅŸte-mă pentru rugăciunile stareÅ£ului meu!“.

Atunci satana a fost ars de rugăciunea făcută cu zdrobire, deoarece ucenicul şi-a dat seama de neascultarea şi nevrednicia sa şi a înţeles că n-avea îndrăzneală ca el singur să ceară ajutor, ci s-a rugat să-l miluiască Hristos pentru rugăciunile stareţului său.

Aceasta a fost ceea ce l-a ars pe diavol. Atunci satana l-a apucat pe frate şi l-a aruncat cu mânie pe fereastră, la o depărtare de aproape cincizeci de metri, dar n-a păţit nimic, căci l-a păzit Dumnezeu.

După aceasta a alergat înspăimântat la stareţul său şi i-a povestit înfricoşătoarea păţanie. Auzind aceasta, stareţul s-a mirat cum de-au putut să se petreacă toate numai în zece minute.

După lecţia ce a primit-o de la diavol, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, călugărul acesta a devenit ucenicul cel mai ascultător din schit şi a sporit duhovniceşte.

Un monah tânăr din Sfânta Mănăstire Esfigmenu se ruga singur în chilia sa şi nu cobora la biserică deoarece avea multă umilinţă în timpul rugăciunii şi aceasta îl trăda în timpul slujbei prin suspinele şi plânsul ce îl stăpâneau.

Când stareţul a văzut că lipseşte o dată şi a doua oară de la slujbă a intrat la gânduri şi chemându-l pe monah la egumenie l-a întrebat:

- Fiule, de ce nu vii la slujbă, ca ceilalţi părinţi?

Fratele a răspuns:

- Gheronda, în biserică nu mă simt în largul meu, în timp ce în chilie mă pot ruga cu mai multă umilinţă şi mai multe ore, fără să mă vadă nimeni.

Atunci egumenul Sofronie care avea mult discernământ, i-a spus:

- Ai dreptate, fiule, dar ca să nu se facă sminteală, să cobori în biserică la slujbă.

Fratele a primit cu bucurie şi cobora primul în biserică la slujbă.

Dar după putină vreme egumenul a iconomisit pe fratele la o ascultare liniştită, afară de mănăstire, şi astfel a odihnit pe acel frate care, fiind astfel ajutat duhovniceşte a dobândit mai multă evlavie şi rugăciunea inimii.

La Schitul Kavsokalivia era un monah tânăr care trăia după voia sa, fără stareţ.

De aceea era firesc să fie aruncat de cel viclean din cele de-a dreapta, în cele de-a stânga şi apoi în nepăsare.

La început postea mult, dar după aceea s-a plictisit şi a început să mănânce mult şi să bea vin. Şi, fiindcă era tânăr i se aprindea trupul, iar când se culca era nevoit să-şi scoată dulama, dormind ca un mirean.

Maica Domnului văzând această neorânduială a tânărului, l-a deşteptat înghiontindu-l şi, ca o Mamă bună i-a făcut observaţii cu aceste cuvinte:

- De acum înainte să te înfrânezi de la mâncare şi să dormi cuviincios, cu dulama.

După aceasta monahul s-a schimbat duhovniceşte şi a început să se nevoiască cu evlavie.