Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.

Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.

Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele Neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.

Iar când a auzit despre pustnicii ( exista o traditie care spune ca pe Varful Athon traiesc sapte sau doisprezece pustnici. Ea a fost confirmata de-a lungul vremii de repetate aratari ale lor)  ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.

Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.

După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.

După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.

Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tabla pe care am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.

Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.

Să avem binecuvântarea lui. Amin

Pustnicul necunoscut
(poate unul din pustnicii nevăzuţi
de pe Athon)

Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kavsocalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul, în loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am apucat-o spre vârful Athonului.

După ce am mers destul, mi-am dat seama că greşisem şi de aceea căutam să aflu vreo cărare care să mă ducă la schit, în timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea, mă rugam Maicii Domnului să mă ajute.

Deodată mi-a apărut înainte un pustnic cu chipul luminos – să fi fost cam de ÅŸaptezeci de ani – care, după îmbrăcămintea sa, părea să nu aibă legătură cu oamenii. Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată ÅŸi găurită.

Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, aşa cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, atunci când nu au sfoară să-i coasă. Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel.

La gât purta un lanţ gros de care îi era prinsă o cutie, în care trebuie să fi avut ceva sfânt. Până să-l întreb eu ceva, acela mi-a spus:
-  Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi, mi-a arătat cărarea pe care trebuia să merg.

Din înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat:
- Unde locuieşti, părinte?
- Undeva pe aici… Åži mi-a arătat vârful Athonului.

Deoarece rătăcisem peste tot căutând să aflu un stareţ care să mă vestească lăuntric, uitasem şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. L-am întrebat aşadar pe pustnic, iar el mi-a spus că este vineri.

După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea nişte lemnişoare cu linii, şi socotind acele linii, mi-a spus ce dată era. Apoi am luat binecuvântare de la el şi am mers pe cărarea ce mi-o arătase până ce am ajuns la Schitul Sfânta Ana.

Mintea mea însă se întorcea mereu la chipul pustnicului care iradia de lumină.
Mai târziu, când am auzit că există pe vârful Athon doisprezece pustnici – sau ÅŸapte, după cum spun alÅ£ii am intrat la gânduri ÅŸi povestind ceea ce văzusem unor stareÅ£i experimentaÅ£i, aceia mi-au spus:
-Va fi fost unul din cuvioşii pustnici ce trăiesc nevăzuţi pe vârful Athon.

Părintele Antim era din Sofia, capitala Bulgariei, unde slujea ca preot de mir într-o parohie. După moartea preotesei sale, cam prin 1841, a venit in Grădina Maicii Domnului şi s-a sădit ca un răsad bun, precum vom vedea mai jos, care apoi a înflorit, răspândind bună mireasmă.

Prima lui metanie a fost la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde a fost tuns monah.

După aceea însă, când a început să facă pe nebunul pentru Hristos, ca să-şi ascundă bogăţia lăuntrică, şi-a ales ca loc de nevointă întreg Sfântul Munte, umblând mereu prin pustie, locuind uneori în peşteri, alteori în scorburile copacilor.

Din când în când apărea la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Rusicon), pentru că acolo înţelegea slujbele, care se făceau în slavonă. De obicei se ascundea în pridvorul bisericii şi de acolo urmărea slujba.

Însă când vedea pe vreun părinte că se uită la el arătându-i evlavie, începea să facă neghiobii sau să vorbească singur, făcând de multe ori şi glume şi astfel îi strica gândul.

Stătea în mănăstire uneori puţine zile, alteori mai multe, după care dispărea iarăşi pe Athon, stând două-trei luni cu desăvârşire singur. Apoi apărea din nou la Sfântul Pantelimon.

La începutul sfintei sale nebunii, timp de cinci ani, a purtat o rasă veche ÅŸi cârpită. Mai târziu a ajuns să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-ÅŸi scoată capul ÅŸi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta a fost poreclit “săcarul”.

Dar chiar şi acest sac îl scotea când umbla prin pădure, ca să nu se rupă, sfâşiindu-i-se astfel trupul de rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob.

Dar Părintele Antim le dădea de gândit acelora atunci când le descoperea gândurile, însă totodată îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau intenţie bună.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii, au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, a cărui inimă curată era acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci mânca la masa argaţilor mănăstirii. Egumenul mănăstirii se vede că primise înştiinţare de la Dumnezeu despre nevointa lui şi de aceea i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim.

De atunci monahul care pregătea masa argaţilor îl avea la evlavie şi-l ajuta. Câştigând astfel încrederea Stareţului, a putut să-şi dea seama de unele virtuţi ascunse ale aceluia.

Una din marile lui virtuÅ£i era harisma postirii îndelungate. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească – înainte de postul SfinÅ£ilor Apostoli – iar acel trapezar l-a primit cu multă bucurie ÅŸi i-a pregătit să mănânce.

StareÅ£ul a început să mănânce, în timp ce trapezarul intra ÅŸi ieÅŸea. Privindu-l cum mănâncă continuu, l-a judecat în sinea sa: “Un astfel de monah uscat ÅŸi slab a putut mânca atât de mult?!”.

Şi astfel trapezarul, tulburat fiind de aceste gânduri de judecată, a plecat la chilia sa. Părintele Atitim după ce a terminat de mâncat, a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui.

Văzând pe prietenul său cât era de tulburat de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca sa-l ajute, a fost nevoit să-i descopere din ce pricină mâncase atât de mult.
Iar aceasta a făcut-o ca trapezarul să fie mai atent şi să nu-i judece pe ceilalţi, dar şi pentru ca noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecarea aproapelui.

Luându-l, aşadar, de mână pe frate, l-a întrebat:
- Ştii oare ce înseamnă smerenia?
- Şiu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială.
-  Smerenia constă în aceasta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic, îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

- Îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat, iar de atunci nu te-am mai văzut.

-  Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică nu mâncase de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor Apostoli, aproape şapte săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat puterea de a suferi frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Poţi să te smereşti, să-ti scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Athonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Åži StareÅ£ul ÅŸi-a ridicat mâinile spre cer ÅŸi cu un suspin adânc a cântat “Aliluia”, vărsând multe lacrimi. Atunci trapezarul s-a fâstâcit, simÅ£ind o mare zdrobire lăuntrică. După aceea StareÅ£ul i-a spus monahului:
- Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni, deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult la tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Stareţului şi i-a cerut iertare minunându-se de înainte-vederea lui. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Altă dată un frate oarecare, înÅŸelat de aparenÅ£e, a gândit în sinea sa despre Părintele Antim: “Ce fel de înainte-văzător este acesta? Oare toÅ£i înainte-văzătorii mănâncă atât de mult?”. StareÅ£ul înÅ£elegând gândurile lui l-a chemat lângă el ÅŸi i-a spus:
- Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă mereu în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ti împlineşti dorinţa, şi abia după ce te vei întoarce, te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Stareţului s-au împlinit întocmai, într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors în Sfântul Munte şi a fost tuns monah în aceeaşi mănăstire.

Fratele Victor, trapezarul, avea multă evlavie la părintele Antim, îl considera sfânt, dar se temea să-şi exprime admiraţia, ştiind că acestuia nu-i plac laudele.

ÃŽntr-o zi, când a venit iarăşi StareÅ£ul, trapezarul s-a bucurat ÅŸi i-a pregătit să mănânce, dar din evlavie n-a vrut să stea lângă el. ÃŽnsă ca să nu dea de bănuit -lucru ce nu i-a scăpat StareÅ£ului – a început să umble de colo până colo prin trapeză.

De îndată ce a terminat de mâncat, Părintele Antim s-a ridicat de la masă spunându-i:
- Bine, Bine! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruÅŸi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de dor pentru patria sa, a hotărât să plece din Sfântul Munte ÅŸi să se întoarcă în Rusia. Åži în timp ce se gândea la aceasta, deodată a intrat în chilia sa Părintele Antim – care nu a venit de multă vreme în mănăstire – ÅŸi i-a spus:
- Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Într-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Athonului pentru mai multă vreme. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-l folosească duhovniceşte.

ÃŽi spunea gândul: “Poate StareÅ£ul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aÅŸ iconomisi cu putină hrană, i-aÅŸ face ÅŸi un ceai”.

A doua zi dimineaţă. Stareţul a venit în mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:
- Iată, potrivit dorinţei tale am venit de pe Athon foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele s-a minunat de darul înainte-vederii pe care îl avea Stareţul şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de acedie şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-l mângâie. Iar după câteva ore Părintele Antim a apărut înaintea lui.

Fratele mâhnit s-a bucurat mult văzându-l şi l-a întrebat:
- Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?
- Tu ai vrut să mă vezi, i-a răspuns Stareţul zâmbind, şi L-ai rugat pe Dumnezeu pentru aceasta, iar eu am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelimon în ajunul zilei de 1 octombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul.

Când l-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:
- În noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. În vremea rugăciunii am văzut-o pe Maica Domnului cum coboară din cer în mănăstirea voastră.

Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de îndată ce am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu manie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însă că piedica aceasta a fost din invidia urâtorului de bine şi n-am dat importantă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul stareţului şi într-adevăr, rana pricinuită de muşcătură era gravă, însă marea dragoste a Stareţului fată de Dumnezeu îl făcuse să nu mai simtă pătimirile trupeşti.

În anul 1862, în Sfântul Munte iarna a fost geroasă si cu multă zăpadă, în vremea aceea Părintele Antim se afla pe înălţimile Athonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac.

A căzut atât de multă zăpadă, încât l-a izolat complet şi nu mai putea ieşi de acolo. Şi astfel a petrecut patruzeci şi şase de zile fără hrană. Aproape în fiecare an înainte de a începe iarna, Stareţul venea mai aproape de mănăstire.

Bătrânii din Rusicon aflând că Părintele Antim pe o vreme atât de friguroasă şi cu atât de multă zăpadă nu se află în preajma mănăstirii, au început să se neliniştească pentru el.

Dar după patruzeci şi şase de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet istovit şi înţepenit de frig. Fratele, când l-a văzut, a strigat de bucurie:
- Ah, Părinte, Sfinţia Ta eşti? Noi nu mai nădăjduiam să te revedem. Dar unde ai fost în tot acest timp?
-  Ei, am stat într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.
- Şi ce ai mâncat acolo, Părinte?
- Frate Victor, câte am pătimit de la diavoli şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

ÃŽntr-o vreme StareÅ£ul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni, iar monahii din mănăstire nu cunoÅŸteau pricina. Se neliniÅŸteau ÅŸi aveau multe gânduri: ‘Nu cumva l-a mâhnit cineva? etc”. Duhovnicul mănăstirii cunoÅŸtea un pustnic în care Părintele Antim avea încredere ÅŸi l-a rugat să afle pricina.

Pustnicul l-a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:
- Cât timp mă vor lăuda acolo ÅŸi mă vor cinsti ca pe un sfânt, nu voi mai merge. Ultima dată când am fost acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele ÅŸi mi-a spus: “Părinte sfinte, rugaÅ£i-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile SfinÅ£iei Voastre…”. Vezi? Cum să mai merg acolo, dacă ei mă cinstesc ca pe un sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea în mănăstire mai mult pe ascuns şi îi încredinţa părintelui Victor în timpul discuţiilor lor unele taine din viata sa.

Altă dată când a fost vizitat de Stareţ, părintele Victor i-a pregătit masa. Iar acela i-a spus:
- Ieri v-a cercetat mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv.

În ziua aceea fusese duminică şi ca de obicei au venit pustnici, schitioti şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi milostenie.

Părintele Antim nu avea o locuinţă stabilă, ci întreg Sfântul Munte era locuinţa sa. În ultimii ani ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidit, la reparaţiile mănăstirii cărând pietre şi argilă.

În august 1867 acest mare ascet a vizitat pentru ultima dată iubita sa mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său, părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-l cum să biruiască gândurile viclene şi patimile.

La sfârşit i-a spus de-a dreptul:
- De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

Într-adevăr, aşa s-a şi petrecut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an Stareţul a mers la Mănăstirea Zografu. Acolo s-a îmbolnăvit, iar părinţii l-au dus la bolniţa mănăstirii, unde a stat douăsprezece zile.

Pe 9 decembrie 1867 părintele Antim a părăsit grădina Maicii Domnului, în care s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Minunatul Părinte Daniil a trăit cam în acelaşi timp cu Hagi Gheorghe. Acesta făcea minuni încă de când era începător în călugărie. In vremea aceea a impresionat mult pe închinătorii evlavioşi şi s-au publicat chiar unele din minunile sale în revistele religioase ale unor ruşi cucernici.

Deci acele puţine lucruri pe care le-am aflat despre acest părinte sfânt şi de care m-am folosit mult, vreau să le scriu, ca să se folosească şi alte suflete.

Precum mi s-a spus, acesta era originar din Grecia şi a venit în Sfântul Munte cam în perioada revoluţiei greceşti de la 1821.

După ce s-a închinat “Maicii Domnului Portarita”, de la Sfânta Mănăstire Iviron, tânărul evlavios a trecut pe la Marea Lavră, s-a închinat Sfântului Atanasie ÅŸi a făcut rugăciune fierbinte ca Maica Domnului să-l povăţuiască spre a afla un stareÅ£ virtuos, căruia să i se supună ÅŸi care să-l facă monah.

După aceea a pornit liniştit la drum cu încredere în Dumnezeu. După ce a trecut şi de Kerasia, mergând spre Sfanta Ana a apucat pe altă cărare şi a ajuns la Chilia Sfantului Artemie.

Stareţul de acolo era foarte cuvios şi un mare nevoitor, înzestrat cu multe virtuţi. Tânărul , a simţit că acest stareţ îl va odihni sufleteşte şi de aceea a rămas la el.

Ceilalţi părinţi de la chiliile din împrejurimi, văzând pe tânărul începător că se nevoieşte la fel ca stareţul său au început să se neliniştească şi-i spuneau acestuia din urmă să-l iconomisească puţin, pentru că e tânăr şi a început dintr-odată cu o asceză prea mare.
Dar stareţul le spunea:
-  Nu vă neliniştiţi, pentru că ştiu ce fel de ucenic am.

După putină vreme tânărul a fost făcut monah primind numele de Daniil. A ajuns la înalte măsuri duhovniceşti, pentru că era curat nu numai cu trupul şi cu sufletul, ci şi cu mintea, deoarece întotdeauna avea gânduri bune, iar în inima lui curată sălăşluia Hristos.

Odată au făcut foc în cuptor ca să coacă pâine şi să facă posmag. În timp ce Părintele Daniil împrăştia cu vătraiul cărbunii aprinşi ca să se încingă toată suprafaţa cuptorului, din pricina focului puternic coada vătraiului a ars, iar fierul a rămas înăuntrul cuptorului aprins.

Atunci el a spus aceasta stareţului său, care i-a poruncit:
- Ce te uiţi la mine? Fă-ti cruce, intră în cuptor şi scoate fierul ca să nu întârziem!

Părintele Daniil şi-a făcut cruce şi a intrat în cuptlorul aprins. A apucat cu mâinile flerul înroşit fără să-i pricinuiască nici cea mai mică arsură şi fără să i se ardă vreun fir de păr din barbă. Dar cel mai important a fost faptul că nici măcar nu i-a trecut prin minte gândul că se petrecuse cu el o minune.

Altă dată un bătrân de la chiliile învecinate, aşa numite valahe s-a îmbolnăvit şi în suferinţa sa a aflat putină uşurare de la castraveţii amărui. Când a venit iarna l-au cuprins iarăşi durerile şi a coborât la Mănăstirea Sfântul Pavel ca să găsească aici cel puţin castraveţi muraţi, pe care să-i încerce pentru durerile lui, dar n-a aflat.

Astfel, mâhnit şi îndurerat, urca pe poteca de la Sfânta Ana spre Cruce. Deşi era iarnă, şi nu existau nici măcar castraveţi muraţi, deodată a apărut înaintea lui Părintele Daniil, care i-a lăsat şase-şapte castraveţi proaspeţi, după care a plecat imediat.

Bătrânul s-a minunat şi a slăvit pe Dumnezeu, iar de îndată ce i-a mâncat, s-a tămăduit pentru totdeauna. De această dată Părintele Daniil a adus dragoste, binecuvântare dintr-o tară caldă foarte îndepărtată.

Un alt bătrân de la chiliile valahe venea într-o iarnă grea de la Sfânta Ana spre chilia lui. De îndată ce a ajuns la vârf, l-a cuprins un viscol şi a fost nevoit să se întoarcă puţin din drum, ca să se adăpostească sub stâncă, căci se înnoptase şi nu mai avea vreme să se întoarcă la Sfânta Ana.

Ningea mereu şi sufla un vânt puternic, iar el tremura de frig. Acolo unde se adăpostise, sub stâncă, a simţit pentru o clipă că cineva l-a cuprins în braţe şi l-a încălzit.

Apoi l-a cuprins un somn dulce, în care l-a văzut pe Părintele Daniil cum îl îmbrăţişa cu multă dragoste. Când s-a luminat de ziuă, s-a deşteptat din somn şi s-a ridicat să plece, deoarece se oprise viforul.

Dar ce să vadă? Peste tot era zăpadă, numai lângă stâncă se topise de acea căldură dumnezeiască ce o răspândise Părintele Daniil. Astfel, bătrânelul s-a încălzit şi duhovniceşte şi a plecat bucuros din chilia sa slăvind pe Dumnezeu. Dar Părintele Daniil l-a încălzit mereu de dragostea lui Hristos.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Cosma de la Pantocrator (Vierul)

Cosma s-a născut în Anghelohori din Tracia în 1897. Numele lui de mirean a fost Cleante, iar viata lui a fost călugărească încă din lume. Se ostenea la moşia sa lucrând ca grădinar.

Acolo împărţea dragoste la ceilalţi, şi aduna mereu dragoste de la Hristos. Adică făcea multe milostenii şi ajuta mai ales pe cei care erau nevoiţi să fure din pricina sărăcie, ca să-i ferească de păcatul de moarte al furtului şi de altele mai rele.

Odată un copil, – această întâmplare mi-a povestit-o el însuÅŸi când s-a făcut mare – a mers la el în grădină să cumpere legume, după care trebuia să cumpere ÅŸi alte lucruri de la băcănie. Dar când a ajuns în grădină, ce să vadă? Pierduse banii.

Atunci a început sa plângă, cugetând şi făcându-şi planuri rele, pentru că se temea de bătaia ce-l aştepta de la mama sa.

După ce Cleante l-a liniştit pe copil, l-a întrebat:
- Îţi aduci aminte, fiule, câţi bani ti-a dat mama ta şi ce ti-a spus să cumperi?
- Da, a răspuns copilul.

Atunci Cleante i-a dat legumele şi restul de bani, după care i-a spus:
- Nu te mâhni deloc! Altă dată să fii mai atent. Unele ca acestea şi altele făcea în lume, când trăia în satul său.

În jurul anului 1914 a plecat din lume, lăsând pe fratele său şi grădina sa, şi a venit în Grădina Maicii Domnului să se nevoiască împreună cu fraţii duhovniceşti. A fost tuns monah în 1915.

A stat la Sfânta Mănăstire Stavronichita până în 1924, când a avut loc schimbarea calendarului, iar în anul următor a plecat şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Pantocrator.

Acolo a rugat pe părinţi să-l lase să locuiască afară de mănăstire, la vie, care era aproape de metania lui. Până în 1939 s-a nevoit şi în alte locuri ale Sfântului Munte, însă din 1939 s-a nevoit numai la viile Mănăstirii Pantocrator.

Toată ziua muncea şi se ruga neîncetat. Trupul nu şi-l îngrijea deloc, deoarece toată ne voinţa sa era îndreptată spre sufletul său. Hainele îi erau murdare de pământ şi transpiraţie, iar într-un colt al chiliei, pe podea, avea nişte pături vechi, pe care se culca, dar care erau atât de pline de pământ, încât dacă ai fi aruncat nişte seminţe ar fi încolţit.

Deşi lucra din greu şi se nevoia şi în cele duhovniceşti cu mărime de suflet, se întreţinea cu putină hrană uscată, cu verdeţuri, cu ceva seminţe uscate şi cu posmag.

Banii ce se dădeau în mănăstirile idioritmice pentru ascultări, din care se întreţineau părinţii, bătrânul Cosma nu îi lua, ci le spunea proestoşilor mănăstirii:
-  Să-i ţineţi, părinţilor, că îi voi lua mai târziu toţi odată. Aceia credeau că îi va lua la bătrâneţe, dar bătrânul Cosma se referise la cealaltă viată.

De asemenea, alimentele ce le dădea mănăstirea le împărţea în dar la bătrâneii din Kapsala. Dacă vreun bătrân nu voia sa le primească în dar, a doua oară când mergea la el, bătrânul Cosma îi spunea:
-  Gheronda, am ceva de vânzare. Şi i le dădea aproape degeaba.

Astfel îi odihnea gândul, iar acei neînsemnaţi bani ii dădea altuia de binecuvântare. Prin aceste legături cu părinţii se ajuta şi el însuşi duhovniceşte ascultând sfaturile lor.

Alte întâlniri nu avea, ci numai atunci când venea la biserică şi se împărtăşea. Totdeauna era văzut curăţind via, iar sufletul şi-l curăţa cu rugăciunea neîncetată şi cu lacrimile.

Era mic la stat şi ars de soare, dar uneori fata sa strălucea. Aceasta nu numai că am văzut-o cu ochii mei, ci mi-au spus-o şi alţi părinţi.

Ultima dată când l-am văzut mi-a făcut o impresie deosebită, pentru că în clipa când l-am întrebat ceva, fata lui a strălucit atât de mult, încât m-a orbit. Aceasta a fost ultima noastră întâlnire.

În 1970, la 13 aprilie, Bătrânul Cosma din Anghelohoriul Traciei a zburat din Grădina Maicii Domnului la ceruri ca un înger.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele măreţ,
egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu

Părinţii Sfintei Mănăstiri Konstamonitu au multe de scris despre Stareţul lor cel sfânt, deoarece au trăit alături de el mulţi ani.

Eu, însă, care am trăit departe de el, am cunoscut puţine, dar ar fi nedrept să nu spun nimic despre sfântul stareţ, deoarece se distingea de ceilalţi părinţi şi egumeni ai vremii sale prin virtuţile lui.

Odată, prin 1950, a vizitat Mănăstirea Konstamonitu un ofiţer în rezervă. Părintele Filaret l-a strigat de departe pe nume şi i-a spus şi o întâmplare prin care trecuse, după care l-a sfătuit şi l-a mângâiat.

Auzind acestea ofiţerul s-a pierdut. A fost cutremurat de harisma străvederii Stareţului.
- Gheronda, i-a spus după aceea, de îndată ce mă voi elibera, mă voi face monah.
-  Să te faci, fiule, dar nu în această mănăstire, deoarece după trei ani vei avea ispite cu secretarul.

Stareţul a prevăzut o ispită ce avea s-o întâmpine peste trei ani.
Şi astfel când ofiţerul s-a eliberat din armată, Părintele Filaret l-a sfătuit şi l-a trimis la altă mănăstire, unde a şi devenit monah.

Dar în fiecare lună mergea şi se sfătuia cu Stareţul, într-o zi, mergând să-l cerceteze, l-a aflat pe Părintele Filaret şezând într-un colt al chiliei sale cu capul între mâini.

Părintele Anania (fostul ofiţer) l-a îmbrăţişat şi l-a întrebat cu durere în suflet:
- Ce aveţi Părinte? Ce aţi păţit?
-  Fiul meu, Anania, n-am avut nici o ispită astăzi. M-a părăsit Dumnezeu! a răspuns Stareţul mâhnit.

Atletul lui Hristos, Părintele Filaret, voia ca în fiecare zi să se lupte cu ispitele, ca să fie încununat de Hristos.

Altă dată Stareţul a văzut un mirean căruia i-a spus:
- Sărmanule, tu nu suferi de o boală trupească, în zadar ar cheltuieşti cu medicii. Pe tine te chinuie sarsailă.
- Roagă-te, Părinte, să mă uşurez, i-a spus acela.
- Voi face rugăciune, fiul meu, dar şi tu să posteşti, pentru că numai aşa fuge diavolul, cu postul şi rugăciunea. Hristos a spus asta.

Acel om chinuit a făcut ascultare şi s-a făcut bine cu postul pe care l-a ţinut el însuşi, precum şi cu postul şi rugăciunea sfântului Stareţ.

Spre sfârşitul său, Părintele Filaret a sporit atât de mult duhovniceşte încât cunoştea nu numai inimile şi gândurile oamenilor, dar şi ce aveau în buzunare.

Într-o zi a trecut pe la Mănăstirea Konstamonitu un cleric ca să ia binecuvântare de la Stareţ şi să-i ceară sfatul. Voia să rămână în Sfântul Munte.

Părintele Filaret, după ce i-a răspuns la problemele ce îl preocupau, mai înainte ca acel cleric să-i vorbească despre ele, i-a spus exact şi câţi bani avea în buzunar, precum şi ce sa facă cu ei. Atunci clericul s-a pierdut cu firea, dar a slăvit pe Dumnezeu, că l-a învrednicit să cunoască în vremea noastră un Stareţ asemenea celor de demult.

Când a îmbătrânit, părintele Filaret s-a îmbolnăvit puţin, pentru că puterile trupeşti îl părăsiseră. Din dragoste, părinţii mănăstirii l-au silit să meargă la spital la Tesalonic, ca să facă consultaţii.

Stareţul n-a priceput cum a ajuns la spital, pentru că era ameţit din pricina călătoriei, pe lângă faptul că era istovit. Când Părintele Filaret şi-a revenit şi a văzut lângă el pe surorile medicale îmbrăcate în alb şi cu bonete, a crezut că sunt îngeri cu aureole şi, din evlavie, şi-a acoperit faţa cu cearşaful.

Toţi din jurul lui s-au minunat de curăţia sufletească a Stareţului. Părintele Simeon, fostul stareţ al Mănăstirii Filoteu, care era atunci alături de el mi-a povestit această întâmplare.

După aceea l-au dus la mănăstirea sa şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Bătrânul Petru s-a născut în Limnos în 1891. Se vedea că era dintr-o familie săracă, dar era de neam nobil. Carte nu ştia aproape deloc, dar a dobândit iluminarea dumnezeiască prin nevointele sale aspre, făcute cu mărime de suflet.

ÃŽncă din tinereÅ£e Gheorghe – numele lui de mirean – trăia călugăreÅŸte, dar marea schimă a luat-o după cel de-al treizecelea an al vârstei sale de la un stareÅ£ de la Sihăstria Sfântul Nil, primind numele Cuviosului Petru Athonitul.

Părintele Petru avea o simplitate firească şi o credinţă mare, care s-au putut vedea încă din primii ani ai călătoriei lui duhovniceşti. Mi-a povestit odată că atunci când s-a făcut monah, stareţul său s-a îmbolnăvit grav.

S-a mâhnit mult, deoarece se simţea ca pruncul cel mic, care se primejduia să-şi piardă mama şi încă mai trebuia să sugă.

Însă n-a pierdut vremea, şi a mers în biserică şi cu toată simplitatea sa copilărească şi evlavia i-a spus Cuviosului Nil:
- Cuvioase Părinte Nil, să ştii că dacă nu-l faci bine îndată pe stareţul meu, nu-ţi voi mai aprinde candela!

Şi, o, minune! Stareţul s-a făcut îndată bine, s-a ridicat şi mergând în biserică să mulţumească Sfântului a aprins el însuşi candelele. Stareţul său a mai trăit destui ani în care l-a ajutat duhovniceşte.

Mai târziu, când a rămas singur, la început s-a chinuit puÅ£in, pentru că a fost influenÅ£at de unii monahi care aveau râvnă fără discernământ ÅŸi a aruncat steagurile de la Marea Lavră ca protest împotriva regelui Gheorghe al II-lea – pentru că spuneau că este francmason.

Pentru aceasta a fost condamnat de autorităţile statului la trei ani de exil în insula Spinaloga, ca sa slujească la leproşi. S-a căit însă pentru această faptă a sa, precum mi-a spus mai târziu:
-   Am procedat ca un mirean, părinte Paisie, şi nu ca un monah. Mult m-am vătămat duhovniceşte în perioada exilului, pentru că nu-mi puteam îndeplini îndatoririle călugăreşti.

La întoarcerea sa din exil a călătorit împreună cu un alt monah, care mi-a spus după aceea că Părintele Petru propovăduia lumii pocăinţa spunând:
- Trebuie să vă pocăiţi, căci altfel Dumnezeu ne va pedepsi. Va lăsa pe comuniştii atei să ne omoare.

Primise înştiinţare de la Dumnezeu cu mulţi ani înainte că din pricina păcatelor noastre, ne aştepta un mare rău, războiul civil.

După acei trei ani de surghiun, când Părintele Petru s-a întors în Sfântul Munte, n-a mai locuit la Sfântul Nil, pentru că era mult zgomot.

Treceau pe acolo mulÅ£i oameni ÅŸi de aceea nu afla liniÅŸte. A mers la Katunakia ÅŸi s-a stabilit la o chilie aflată la marginea Sihăstriei “Sfânta Ana Mică”.

Coliba sa nu se vedea deloc din cărare şi nu avea nici uşă, ci un lemn lung pus de-a curmezişul. Părinţii din împrejurime îl aveau la evlavie, pentru că era foarte cuvios.

Åži fiindcă era mic ÅŸi slab ÅŸi avea simplitate copilărească ÅŸi sensibilitate duhovnicească, îl strigau “Petrache” (diminutivul de la Petru). Văzându-l cum îşi pleacă în jos faÅ£a sa mică ÅŸi luminoasă atunci când vorbea, credeai că ai în fata ta un copil mic.

Această nevinovăţie copilărească şi-a păstrat-o până la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, când a adormit.

Când părinţii se apropiau de el ca să se folosească, el fugea pentru că se ruşina de ei. Când nu putea scăpa, răspundea cu câteva cuvinte, dar foarte ziditoare. Evita să aibă legături cu oamenii şi de aceea se închidea în chilia sa şi vorbea mereu cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată.

Când mergeau părinţii la el şi băteau în uşă, nu deschidea. Iar când îi lăsau alimente, le lăsa şi el acolo afară, iar aceia văzându-le că se strică, nu-i mai aduceau altă dată nimic, ci le dădeau altor părinţi.

Fraţii de la chiliile vecine îi spuneau bătrânului Petru:
- Nu faci bine că nu primeşti milostenie.

Iar el le răspundea:
-  Iubitul meu, slavă lui Dumnezeu, eu am din destul. De ce să-i lipsesc de ele pe alţi bătrâni care au nevoie?

Prin multa sa nevoinţă bătrânul tăiase aproape toate nevoile omeneşti şi trăia ca un înger în trup şi nu doar formal în schima îngerească. Postea mereu până la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază).

Adică mânca după vecernie un posmag şi se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu metaniile zi şi noapte. Chiar şi în somn şoptea rugăciunea, iar când se scula continua restul rugăciunii.

Când se culca puţin, trupul dormea, dar sufletul lui priveghea şi se ruga. Rugăciunea îi devenise de-sineşi-lucrătoare, şi de multe ori îmi spunea:
- Aud psalmodii îngereşti atât de dulci, încât nu pot şi sar în picioare din pricina acelei dulci cântări cereşti.

Toate acestea îl hrăneau sufleteşte şi trupeşte, şi de aceea nu-i trebuiau multe lucruri ca să se întreţină. Putinele lucruri de care avea trebuinţă le dobândea din lucrul său de mână, căci împletea metanii, sau aduna plante de ceai de pe Athon, pe care le dădea pe posmag.

Dacă cineva insista să-i dea ceva de binecuvântare îi răsplătea îndoit dându-i ceai de munte sau metanii.

Cu toate că nu se îngrijea de sine şi pielea i se lipise de oase, totuşi continua să facă mari nevointe duhovniceşti. Oricine putea vedea desluşit harul lui Dumnezeu care îl întărea, nu vedeai pântece la Bătrânul Petru, ci o adâncitură.

Când se întâmpla să se descheie la piept, îi puteai număra coastele, care semănau cu nuielele de la coşul împletit.

Am cunoscut mulţi pustnici, dar la Bătrânul Petru se putea vedea ceva deosebit. Pe fata sa se vedea zugrăvită o dulceaţă dumnezeiască. Stupul său duhovnicesc se umpluse şi de aceea revărsa miere duhovnicească.

Când îl întrebau: “Cum petreci, Părinte, în chilie?”, răspundea:
- Slavă lui Dumnezeu, cuibul meu cel dulce nu-l dau în schimb nici pentru toate palatele lumii.

De obicei ieÅŸea din “cuibul lui cel dulce” (Katunakia) odată la ÅŸase luni ÅŸi mergea la mănăstirile Sfântului Munte, ca să-ÅŸi dea lucrul de mână ÅŸi să-ÅŸi iconomisească posmag pentru o jumătate de an.

Cred că vă daÅ£i seama cât de mare era traista pe care o avea Bătrânul Petru ÅŸi cât posmag – care era mâncarea lui obiÅŸnuită – mânca în ÅŸase luni.

La fiecare şase luni trecea şi pe la mănăstirea unde mă aflam, ca să mă vadă. Ultima dată când a venit, din păcate eram plecat, şi a aşteptat în afara mănăstirii, într-un colt, căci se ruşina să intre înăuntru.

După-amiază, când m-am întors, am aflat că mă aştepta de patru ore şi, de îndată ce m-a văzut a alergat spre mine vesel ca un copil mic, cu toate că avea dublul anilor mei.

După aceea am mers la mine în chilie şi, vrând să-l tratez puţin ca să-l odihnesc, nu a primit, ci m-a refuzat într-un mod care să nu mă rănească. Mi-a cerut putină apă caldă în care a pus două crenguţe de ceai, pe care îl avea la el şi a băut.

Când am insistat să mănânce ceva, mi-a spus:
- Părinte Paisie, iartă-mă, dar vreau să mă pregătesc ca să mă împărtăşesc de Sfântul Petru Athonitul, pe 12 iunie. Eu am venit ca să-mi iau rămas bun şi să ne iertăm, pentru că voi muri, şi de aceea nu te pot lua ucenic. Iartă-mă, căci voi muri.

Toate acestea mie mi s-au părut ciudate. Să spună că va muri aşa deodată, fiind sănătos? Dar după toată discuţia şi sfaturile sale ce au durat două ore şi jumătate, am început să cred.

Fiindcă-l vedeam stând mereu în picioare sfătuindu-mă, l-am rugat să stea jos. Acela însă n-a vrut ÅŸi mi-a spus: “Nu trebuie să rostim cuvântul lui Dumnezeu ÅŸezând“, deÅŸi era frânt de oboseală, căci mersese pe jos nouă ore ÅŸi cu greutate în spate.

De această dată rucodelia sa voia s-o dea ca să-şi economisească cele necesare pentru înmormântare şi sa facă ultima Sfântă Liturghie la metania lui, la Sfântul Nil, după care să-şi ceară iertare şi să-şi ia rămas bun de la puţinii săi prieteni, pe care îi avea împrăştiaţi prin Sfântul Munte.

Deoarece era ultima lui vizită mi-a spus mai multe lucruri decât în celelalte dăţi, poate ca sa-mi facă mai multă bucurie şi să alineze oarecum marea mea mâhnire că îl voi pierde.

Înainte de a începe a mă sfătui îl întrebasem despre greutăţile ascultării, căci aproape toată ziua mă aflam cu mirenii şi auzeam, fără să vreau, istoriile murdare ale lumii. Atunci Bătrânul Petru mi-a spus:

- Părinte Paisie, noi să le vedem pe toate cu gând bun.

Stareţul se curătise lăuntric şi de aceea pe toate le vedea curate, deoarece nu mai exista păcat în el, ci locuia Hristos.

Îl întrebasem despre un anume lucru, dacă fusese de la Dumnezeu sau de la cel viclean, ca să mă înşele, iar el mi-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus:

- Părinte Paisie, eu mereu trăiesc astfel de stări duhovniceşti, în vremea când mă cercetează harul dumnezeiesc, inima mi se înfierbântă de dragoste pentru Dumnezeu şi o lumină minunată mă luminează lăuntric şi pe dinafară, luminând şi chilia mea.

ÃŽmi scot atunci fesul ÅŸi îmi plec capul cu smerenie ÅŸi-I spun lui Hristos: “Hristoase al meu, loveÅŸte-mă în inimă cu suliÅ£a milostivirii Tale“. Ochii mei atunci slobzesc necontenit lacrimi dulci de recunoÅŸtinţă ÅŸi slavoslovesc pe Dumnezeu, iar fata mi-o simt că se luminează.

În clipele acelea, părinte Paisie, toate încetează, pentru că simt foarte aproape pe Hristos şi nu mai pot cere nimic, căci şi rugăciunea se opreşte; metania nu se mai poate mişca.

Ca să nu-l înţeleg greşit şi să las metania, deşi nu ajunsesem la măsura lui duhovnicească, mi-a spus o întâmplare:
- Părinte Paisie, metania nu trebuie s-o lăsăm niciodată din mână, pentru că ea este arma monahului şi are mare putere. Odată, la Karyes am făcut cu metania semnul Crucii peste un demonizat şi îndată omul acela a fost izbăvit de demon.

Întâmplarea aceasta am auzit-o şi de la părintele Eumenie, care era de fată. Bătrânul Petru, având metaniile şi ceaiul întinse spre vânzare la Karyes, a văzut pe acel om care era chinuit de duhul necurat.

Văzând că oamenii ce erau în jurul lui nu-l puteau ajuta, Bătrânul Petru s-a sculat încet, şi-a adunat rucodelia, s-a apropiat de acela fără zgomot, l-a însemnat cu metania în semnul Crucii şi a fugit ca să nu fie văzut.

Aproape toţi oamenii au văzut numai că cel demonizat s-a vindecat dintr-odată, Iar când au aflat cum a fost tămăduit, au slăvit pe Dumnezeu, Care arată sfinţi şi în vremea noastră.

Pe Cuviosul Petru, însă, n-au apucat să-l vadă decât vreo doi-trei. Stareţul, fireşte, era necunoscut multora, pentru că nu avea legături cu nimeni.

Şi deşi se străduia să nu fie cunoscut, însă toţi auzeau de el. Dacă se întâmpla să-l întâlnească cineva care îl cunoştea şi să-l întrebe ceva, el îi răspundea la problemele lui cu pilde înţelepte, de parcă ar fi tâlcuit Patericul. (Dădea pilde diferite, dar cu acelaşi sens).

FireÅŸte că cel care nu avea profunzime patristică îl putea cu uÅŸurinţă interpreta greÅŸit. De pildă spunea: “Rugăciunea celui smerit îl «răstoarnă» pe Dumnezeu“. Iar prin aceasta înÅ£elegea: “Rugăciunea celui smerit îl înduplecă pe Dumnezeu”.

Precum, de asemenea, despre post spunea: “Când nu pică apă în sternă (bazin mic de apă), se usucă ÅŸi mor broaÅŸtele“. Adică se usucă stomacul ÅŸi mor patimile. Precum am spus avea Patericul său propriu.

Părintele Petru era înzestrat cu multe virtuÅ£i, dar se distingea prin deosebitul dar al discernământului. Deoarece se “oÅ£etiseră” oarecum problemele bisericeÅŸti -
mai ales cea a calendarului – a renunÅ£at la fanatismul care îl stăpânea ÅŸi a început să vină la mănăstiri.

Când venea să mă vadă, urmărea slujbele din pridvor. Odată l-am întrebat:
- De ce nu intri în biserică?
-  Ca să nu smintesc pe nimeni, binecuvântatule, mi-a răspuns acela. Căci de mă vor vedea zelotiÅŸtii în pridvor, vor spune: “Părintele Petru aÅŸteaptă pe cineva”, ÅŸi nu se vor sminti. De asemenea nici părinÅ£ii mănăstirii nu se vor sminti, pentru că vor vedea că am traista alături.

Depăşise micimile omeneşti, fanatismul etc, pentru că era iluminat de Dumnezeu. Era zelotist în înţelesul cel bun al cuvântului. Se împărtăşea de obicei odată pe săptămână, şi de două ori dacă se întâmpla vreo sărbătoare în cursul ei.

Participa la Sfintele Liturghii ce se săvârşeau la chiliile învecinate şi lua numai anafura ca să ia parte şi la alta şi numai după aceea lua şi aghiazmă. Fireşte aceasta o făcea numai atunci când nu se împărtăşea, deşi se afla într-o stare duhovnicească înaltă şi se putea împărtăşi mai des.

Precum am spus, postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea, iar în Postul Mare mânca o dată la trei zile. Numai sâmbăta şi duminica mânca de două ori şi dezlega la untdelemn.

Pravila ÅŸi-o făcea cu “Doamne Iisuse…” timp de ÅŸapte ore, afară de canonul care consta din ÅŸapte sute de metanii ÅŸi treizeci ÅŸi trei de aÅ£e de o sută de închinăciuni (trei mii trei sute de închinăciuni).

Din toate acestea doar o treime era pentru el, iar celelalte două treimi erau una pentru vii şi cealaltă pentru morţi. Dacă afla că cineva trece printr-o încercare, făcea rugăciune separată cu metanii pentru el.

De asemenea Ceasurile, Vecernia ÅŸi Pavecernita le făcea ÅŸi pe acestea cu “Doamne Iisuse…”. Cu alte cuvinte “lucrul lui de mână” era rugăciunea.

Deşi Bătrânul Petru ajunsese la măsura sfinţeniei, avea multă smerenie, considerându-se pe sine foarte păcătos. Când preotul citea Evanghelia, îşi scotea fesul şi apropiindu-se de Sfintele Uşi îşi pleca capul sub Evanghelie ca să-i fugă duhurile rele, precum spunea.

Deoarece se considera pe sine nimic, de aceea nici nu primea vreun ucenic. Odată când l-am rugat mult, a primit să mă ia ucenic, dar atunci nu mi-a dat binecuvântare mănăstirea mea.

Când a venit pentru ultima dată, Bătrânul Petru mi-a spus că se pregăteşte să plece în cealaltă viată şi mi-a cerut iertare pentru faptul că nu mă poate lua ucenic.

Atunci am înţeles voia lui Dumnezeu, care se ascundea în piedica ce mi-o puseseră părinţii mănăstirii, căci pe Părintele Petru trebuia să-l ia Dumnezeu.

Se vede că n-am fost vrednic să stau cu acest sfânt, ci mi-a îngăduit Dumnezeu numai să-l cunosc, ca să mă folosesc, iar aceasta a însemnat mult pentru mine, păcătosul.

Dacă m-ar învrednici Dumnezeu ca în cealaltă viată să-l văd, fie şi numai de departe, aceasta ar fi pentru mine una din marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Neuitate îmi vor rămâne ultimele sale sfaturi împreună cu ultimul rămas bun. Aici se poate vedea măreÅ£ia lui Dumnezeu întru sfinÅ£ii Săi, precum ÅŸi în Cuviosul Petru, pe care prietenii lui nu l-au sărutat mort, ci el însuÅŸi a trecut pe la toÅ£i, ca ei să-l sărute viu cu “sărutarea cea de pe urmă”.

În continuare a trecut pe la Karyes, de unde a luat cele necesare pentru înmormântarea sa şi de acolo a mers la metania lui, la Sfântul Nil.

În ziua următoare, pe 12 iunie, de sărbătoare numelui său (pomenirea Cuviosului Petru Athonitul) s-a făcut Sfânta Liturghie. S-au adunat şi părinţii (pustnicii) din jur.

La Sfânta Liturghie, Bătrânul Petru s-a împărtăşit, iar după sfârşitul acesteia a ieşit afară, a pregătit pentru părinţi apă şi rahat, iar el, de îndată ce s-a aşezat lângă ei, şi-a închis ochii dându-şi sufletul cel sfânt lui Hristos.

PărinÅ£ii au crezut că motăie ÅŸi aÅŸteptau să-ÅŸi deschidă ochii ca să-l felicite. Când l-au miÅŸcat, au înÅ£eles că a plecase la cer ÅŸi i-au urat: “Dumnezeu să te odihnească”.

A adormit la 12 iulie, de ziua Cuviosului Petru Athonitul, în 1958.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoghe din Poltava, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra.

Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina. Aceştia fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vietuit ca frate începător. O ispită însă, ce i s-a întâmplat, l-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi simtă sufletul în siguranţa împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că monahii de acolo se întreţineau din peştele pe care îl prindeau.

Într-o zi a venit fiica acelui slujitor şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică, iar ea a rămas să-l ajute pe fratele. Ispita, însă, a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase.

ÃŽn clipa aceea Antonie s-a pierdut cu firea pentru că aceasta s-a petrecut pe neaÅŸteptate. Atunci ÅŸi-a făcut semnul Crucii ÅŸi a spus: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc!”, ÅŸi s-a aruncat de pe mal în adâncul râului.

Dar Bunul Dumnezeu văzând bărbăţia tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude.

Mai târziu mi-a spus: “Eu am sărit cu capul în jos, dar nu ÅŸtiu cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici măcar hainele!“.

În clipa aceea a simţit o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le pricinuise mai înainte acea fată prin gesturile ei necuviincioase.

Când fata l-a văzut pe Antonie stând în picioare deasupra apei, a început să plângă şi să se pocăiască pentru greşeala ei, fiind mişcată de această mare minune.

După aceasta fratele a plecat imediat la mănăstire, şi l-a rugat cu lacrimi pe stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte, spunându-i că este slab duhovniceşte şi că se teme să mai rămână în lume.

N-a spus nimic stareţului despre fapta necuviincioasă a fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce se petrecuse cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, aceasta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit-o pe vinovată, precum şi înfruntarea cu bărbăţie a acestei ispite, mai ales la o asemenea vârstă.

Căci pentru Dumnezeu, Care tine totul cu degetul Său, n-a fost greu să tină un începător deasupra apei unui râu.

StareÅ£ul s-a învoit la rugăminÅ£ile lui – fireÅŸte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obÅŸte un începător ales.

Atunci Antonie a pornit îndată către Sfântul Munte. Acestea se întâmplau în anul 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri ÅŸi chilii din Grădina Maicii Domnului, a rămas la Chilia “Sfânta Cruce” a Mănăstirii Karakalu, unde a fost tuns monah în 1910, primind numele de Augustin.

ÃŽn 1943 a plecat pentru mai multă liniÅŸte la o chilie de pe moÅŸia Mănăstirii Filoteu, “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneÅ£e fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre Bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc de aproape, însă toţi vorbeau despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, luând aminte să nu mă observe cineva şi astfel să dau de bănuit.

A doua zi, după amiază, a venit la mănăstire Bătrânul Augustin şi a întrebat:
- Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au răspuns:
-  Noi încă nu l-am cunoscut bine. Sfinţia Ta, de unde îl ştii?

Atunci i-au arătat chilia mea. Îndată ce am deschis uşa, mi-a făcut metanie până la pământ şi mi-a zis:
- Binecuvântaţi! Apoi mi-a spus:
- Dumnezeu să-ti ierte păcatele pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi zicând acestea, scoase din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa.

Eu am voit să ascund de bătrân faptul că dusesem acele lucruri la chilia sa, dar el mi-a spus:
- Eu te-am văzut de la “Proorocul Ilie”.

Schitul “Proorocul Ilie” se află la o distantă de aproape patru ore de chilia Bătrânului Augustin. StareÅ£ul avea ÅŸi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireÅŸte, nu există distante scurte sau lungi.

Şi fiindcă am vorbit despre aceasta, e bine să spun şi despre un caz asemănător în care s-a manifestat aceeaşi harisma.

Vecinul lui, diaconul Veniamin, aflându-se în chilia sa, a văzut uciderea familiei tarului, ca şi cum ar fi privit-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea se săvârşise uciderea familiei tarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea departe, deoarece avea televizor duhovnicesc, adică harisma străvederii, pe care o dobândise prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau.

Chilia Bătrânului Augustin devenise azilul animalelor din părţile Karakalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor.

Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ ÅŸi-i spunea: “BinecuvântaÅ£i”, nu cerceta dacă era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toÅ£i îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toÅ£i.

Într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:
- Faci metanie la mireni?
- Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns Bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume, deoarece îl ardeau rugăciunile lui.

Bătrânul Augustin, însă, l-a apucat ÅŸi l-a trântit de perete spunându-i: “Răule diavol, de ce războieÅŸti făpturile lui Dumnezeu?”.

Apoi Stareţul a continuat:
- Şi diavolul era puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea, însă, aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol.

Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să merg la duhovnic şi să-i mărturisesc că l-am lovit pe diavol. De îndată ce s-a luminat, am mers în Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit.

Duhovnicul meu, însă, a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am rostit Rugăciunea lui Iisus şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca pe o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit, în acelaşi timp am simţit o mare veselie, pe care nu o puteam suferi.

Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu răspândea lumină. Am plecat repede, ca să nu mă vadă părinţii, iar mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie -n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Chiar şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea sa exterioară, o dulamă răscârpită, era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor.

Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia Bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe.

De multe ori îi luau tot ce avea, iar după aceea era găsit căzut la pământ de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu putină făină ca să-şi facă cir.

Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând putină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de sărbătoare.

Unii călugări îl ispiteau pe Bătrân, întrebându-l:
- Ce mănânci, Părinte Augustin?
- Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o păstra ca să ospăteze cu ea vreun străin. Stareţul lua capul sardelei, iar oaspetelui îi punea sardeaua şi era plin de bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Toţi părinţii şi mirenii din ţinutul acela îl iubeau mult, dar mai ales părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să vină în mănăstirea lor ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă.

Stareţul, însă, se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca. De aceea n-a primit.

ÃŽn cele din urmă -Dumnezeu să le răsplătească părinÅ£ilor – l-au luat ÅŸi pe el ÅŸi toate animalele sale ÅŸi astfel i-au odihnit gândul, în mănăstire, fireÅŸte, părinÅ£ii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului.

Drept recunoÅŸtinţă cânta mereu “Cuvine-se cu adevărat…”, iar ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie.

Prezenţa Bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru mănăstire şi mult i-a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci şi sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului.

Când StareÅ£ul o vedea în bolniţă pe Maica Domnului sau pe sfinÅ£i iar pe bătrâni stând întinÅŸi sau ÅŸezând, mult se întrista. De aceea mergea ÅŸi-i scutura să se scoale ÅŸi le spunea: “Maica Domnului’”, sau când vedea vreun înger: “îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie.

Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:
- Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
- Ce fac măgăruşii mei?
- Sunt foarte bine, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.
- Dar Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustin?
- Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel, bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a petrecut o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Având pe Hristos întru sine, inima lui devenise rai, şi de aceea s-a învrednicit să vadă încă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, iar apoi să dobândească bucuria cea veşnică.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul Bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolnită, care s-a minunat şi astfel s-a încredinţat că cercetările dumnezeieşti pe care le avusese Stareţul fuseseră adevărate.

Bătrânul Augustin s-a odihnit în Domnul la 27 martie 1965, fiind în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Părintele Gheorghe s-a născut în Sikia din Sithonia(denumirea celei de a doua peninsule care se invecineaza cu Sfantul Munte) în jurul anului 1922. Numele lui de mirean era Ioan. Gheorghe a fost numit când a luat schima îngerească şi a renăscut duhovniceşte în peninsula vecină a Athonului, Grădina Maicii Domnului.

Părintele trăia ca un adevărat vultur ceresc în Sfântul Munte, sub cupola cerească a lui Dumnezeu, pentru că nu avea colibă, precum aveau ceilalţi părinţi.

AÅŸadar, izbăvit fiind de deÅŸertăciune, încununat cu virtutea neagoniselii ÅŸi robit de dragostea lui Dumnezeu, umbla prin Sfântul Munte ca un “hoinar” bun al lui Hristos.

Toată averea lui erau hainele rupte pe care le purta şi vara şi iarna. Din pricina şederii în picioare la rugăciune şi a călătoriilor ce le făcea prin munţi şi văi, ca să rămână necunoscut de oameni, în loc de ciorapi purta nişte fâşii late, înfăşurate pe picioare ca să nu-i coboare puţinul sânge pe care îl avea.

În timp ce sufletul lui se unea tot mai mult cu Dumnezeu, hainele lui se zdrentuiau, dar nu păreau urâte, ci semănau cu nişte aripi, pentru că Bătrânul avea harul lui Dumnezeu.

Când îl vedea cineva de departe pe Părintele Gheorghe în mijlocul rugilor, mâncând mure, avea impresia că este un vultur mare.

Vara o petrecea hrănindu-se cu mure sau cu smochine uscate, însă iarna, când nu exista aproape nimic de mâncat, era greu, deoarece comora (fructe roşii şi aspre la gust) şi castanele se terminau prin noiembrie, rămânând după aceea doar ghinda şi vreo buruiană.

Mâncare mânca numai la hramurile mănăstirilor din partea de nord-est a Sfântului Munte, unde se arăta uneori.

De obicei mergea cu o zi înainte de ajunul praznicului şi ajuta la bucătărie şi, în general, la curăţenia mănăstirii. Fireşte, îi dădeau porunci cu multă uşurinţă, pentru că-l credeau întârziat la minte, dar când cineva îl cunoştea de aproape, se vedea pe sine întârziat, iar pe Părintete Gheorghe luminat de Dumnezeu.

Totdeauna era gata să facă voile tuturor. Uneori îl chema unul: “Gheorghe, vino aici!”, alteori altul: “Gheorghe, vino-ncoace!”, iar acela zicea: “Să fie binecuvântat!” ÅŸi alerga îndată unde era chemat.

Iar aceasta se întâmpla în tot timpul acelei zile. Nimeni nu-i spunea “Părinte Gheorghe”, ci “Gheorghe”.

Cu toate că se istovea din pricina muncii, nu mergea la arhondaric ca să se odihnească noaptea, ci se întindea puţin în pridvorul bisericii, pe marmură cu mâinile încrucişate pe piept ca un mort.

Acesta era tipicul lui fie că era iarnă sau vară şi totdeauna era îmbrăcat cu aceleaşi haine.

Pentru Părintele Gheorghe toate anotimpurile erau la fel, pentru că trăia în condiţii paradisiace şi dragostea lui Dumnezeu uneori îl încălzea, alteori îl răcorea.

Apoi îl vedeai ridicându-se dintr-odată, ca la alarmă, şi rugându-se în picioare, nemişcat, ore întregi, ca o statuie.

Când l-am întâlnit pentru prima dată în obşte, ca începător, deoarece judecam după criterii lumeşti, l-am crezut nebun, aşa cum îl credeau toţi mirenii şi unii părinţi.

Odată am spus şi eu că este nebun, dar când m-a auzit părintele Gherman, cel mai bătrân şi mai virtuos din mănăstire, mi-a făcut o observaţie aspră şi mi-a spus:
- Acesta este sfânt, dar o face pe nebunul pentru Hristos.

Din clipa aceea l-am avut la mare evlavie. Urmărindu-l, m-am încredinţat singur că ajunsese într-adevăr la sfinţenie.

La mănăstirile unde mergea, după ce se împărtăşea, rămânea până în după-amiaza praznicului ca să ajute, după care pleca fără să ia nimic.

De aceea nu avea nici traistă, nici buzunare, ci trăia ca o pasăre în Grădina Maicii Domnului. O astfel de jertfelnicie n-am mai văzut niciodată la vreun alt părinte.

Părintele Gheorghe se încredinţase cu desăvârşire în mâinile lui Dumnezeu, de aceea şi simţea marea siguranţă ce i-o dădea Hristos, precum şi o bucurie îmbelşugată, pe care n-o putea ascunde.

Inima lui întraripată de dragostea dumnezeiască îl făcea să umble prin munÅ£i, adică “îşi luase câmpii”, dar în înÅ£elesul cel bun. ÃŽntotdeauna era vesel.

De multe ori spunea şi unele lucruri pe care cei ce nu le înţelegeau le considerau fără înţeles, dar ele îşi aveau sensul lor. Câteodată când vedea oameni care puteau bănui lucrarea lui, zicea:
- Mâncare – viată; post – moarte; mâncare – viată, post – moarte…

Fireşte, cel ce auzea acestea îşi făcea părerea că este lacom. Aceeaşi impresie o dădea şi oamenilor cu care se întâmpla să mănânce, pentru că intenţionat mânca într-un chip lacom. Iar dacă erau ouă la masă, se mânjea cu ouă şi, fiindcă nu se spăla niciodată, dădea impresia că mănâncă numai ouă.

Dacă cineva îl întreba despre probleme duhovniceşti răspundea foarte clar şi când vedea că îl admiră, începea să spună câteva cuvinte încurcate şi tulbura apele.

Accentua mult pe smerenie şi ascultare. Deşi cugetul său era supus voii lui Dumnezeu şi voilor celorlalţi, totuşi simţea nevoia sfintei ascultări. De aceea s-a dat sub ascultarea unui stareţ, care era bolnav de meningită, cu scopul de a-l sluji şi de a-şi tăia voia mai bine, prin apucăturile stareţului său.

În perioada aceea, cât a stat ca ascultător la acel stareţ bolnav, l-am văzut pentru prima dată pe Părintele Gheorghe purtând traistă, însă în cele din urmă stareţul l-a alungat.

Totuşi a luat putină plată pentru ascultare şi a purces din nou prin munţi.
Odată cu trecerea anilor Părintele Gheorghe sporea duhovniceşte tot mai mult Şi fiindcă unii începuseră să-şi dea seama de sfinţenia lui, de aceea şi el făcea neorânduieli din ce în ce mai mari.

Odată Părintele Gheorghe a văzut un jandarm înfuriindu-se şi i-a dat vreo două-trei. Lucrul acesta a ajuns să creeze impresia că este nebun şi l-au dus la spitalul de nebuni.

Medicii l-au consultat bine, dar nu i-au găsit nimic ÅŸi l-au eliberat pe loc. Faptul acesta, însă, a fost de ajuns să-l ajute pe părintele Gheorghe să ia “diploma” de nebun ÅŸi astfel în continuare se miÅŸca cu mai multă libertate.

Prin comportamentul său, acest om al lui Dumnezeu îşi bătea joc de deşertăciunea lumii. Acum nu se ştie unde se află. Am încercat să aflu, dar n-am reuşit.

A plecat la cer? Trăieşte încă? I s-au pierdut urmele.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Unul din părinÅ£ii ce a trăit în chip ascuns ÅŸi care s-a nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului, ca să-ÅŸi dobândească “dorirea”, mântuirea sufletului, a fost ÅŸi bătrânul Filaret, prietenul virtuÅ£ii.

Patria lui pământească a fost Transilvania din România. S-a născut în anul mântuirii 1892 şi la Sfântul Botez i-au dat numele de Nicolae. Pe tatăl său îl chema Ioan şi pe mama sa Maria, iar numele de familie era Dusa.

Mireanul Nicolae Dusa a venit la Sfântul Munte în anul 1912, la vârsta de douăzeci de ani. El a fost tuns monah la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Vatopedu şi a fost numit Filaret.

A stat acolo opt ani iar în anul 1920 a venit la Chilia “Sfântul Andrei” din Kapsala a Mănăstirii Stavronichita la bătrânul Modest, pe care l-a îngrijit ÅŸi a luat binecuvântarea lui. ÃŽn chilia aceasta ÅŸi-a continuat ÅŸi ÅŸi-a săvârÅŸit “lupta cea bună”.

Încă din 1956 am auzit de cuviosul Stareţ şi de măsura duhovnicească la care ajunsese de la mulţi părinţi şi mai ales de la ucenicul său, părintele Vartolomeu, care venea la Sfânta Mănăstire Filoteu.

Dar de aproape m-am învrednicit să-l cunosc pe acest preacuvios bătrânel în 1968, când locuiam aproape de el, la Chilia Sfintei Cruci a Sfintei Mănăstiri Stavronichita.

Când mergeam la el îl găseam afară, în picioare, cu o mână sprjinindu-se de balustradă, iar în cealaltă ţinând metaniile. Suferea mult de insuficientă respiratorie şi de aceea ieşea mereu afară.

Când îl întrebam: “Ce faci părinte?”, îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu!”. “Ce vrei să-ti aduc?”. “Maica Domnului îmi iconomiseÅŸte tot ce am nevoie”.

Nu primea nimic. Iar dacă cineva îi lăsa ceva pe ascuns, aceasta era un chin pentru mărinimosul bătrânel, pentru că trăia cu o mare acrivie duhovnicească.

Adică trebuia să facă multă rugăciune, căci supraevalua lucrurile ce i le aduceau alÅ£ii. Dacă ceva valora cinci drahme, el îl aprecia la douăzeci ÅŸi trebuia să facă douăzeci de aÅ£e de o sută de “Doamne Iisuse…” cu închinăciuni pentru cel ce îi aducea binecuvântarea.

Odată l-am rugat pe bătrân să primească o mică binecuvântare, dar el a refuzat.

- Nu pot, nu pot nu apuc să fac rugăciunile şi metaniile ce le-aş datora. Am şi îndatoririle mele duhovniceşti, le am şi pe ale părintelui Vartolomeu, pentru că e bolnav şi Hristos va cere de la el numai răbdare.

Părintele Vartolomeu, ucenicul lui, suferea de mulţi ani de un parkinson avansat şi tremura tot. Iar Bătrânul Filaret, pe lângă faptul că îi împlinea îndatoririle lui duhovniceşti îl şi slujea în acelaşi timp, cu toate că era bătrân de şaptezeci şi opt de ani. L-a slujit cincisprezece ani, până când a căzut şi el la pat.

I se spărseseră venele picioarelor din pricina statului în picioare la rugăciune şi lichidul din ciorapi curgea în papuci, iar din papuci pe podea. Fiindcă suferea de plămâni, stătea într-un colt ca să nu cadă, învelit cu nişte pături vechi.

Fireşte îl cercetau mulţi părinţi, dar ori toţi deodată, ori nici unul, deoarece fiecare îşi spunea că poate va merge altul, în cele din urmă rămâneau singuri şi fără de ajutor.

Dar în zilele acelea desigur că simţeau în mai mare măsură mângâierea dumnezeiască, deoarece le lipsea cea omenească. Şi fiindcă amândoi aveau dragoste nobilă, căci fiecare din ei se gândea la celălalt, Hristos şi Maica Domnului se gândeau la ei şi-i mângâiau dumnezeieşte.

Pe Bătrânul Filaret şi pe ucenicul său, părintele Vartolomeu, care era aproape paralizat, au vrut să-i ia ca să-i îngrijească, nu numai mănăstirile, ci şi unele chilii, dar ei n-au primit.

Gândul îmi spune că în chilia lor au trăit multe experienţe dumnezeieşti şi de aceea nu-i lăsa inima să se despartă de acel loc dumnezeiesc, dar şi pentru că având suflete nobile, nu voiau să devină o greutate pentru alţii.

Într-o zi, când i-am cercetat din nou, înaintând spre chilia Bătrânului Filaret am simţit o mireasmă nespusă. De îndată ce am deschis uşa chiliei lui, am simţit o mireasmă şi mai puternică.

Dar ce să văd? Sărmanul bătrânel era căzut şi atât de înţepenit încât nu se mai putea ridica, nici nu mai putea respira. Atunci l-am ridicat iar el a început încet-încet să respire şi prin semne mi-a arătat că vrea să-l acopăr.

Nu îi mai rămăsese sânge, şi de aceea îi era tare frig. Şi deşi, omeneşte vorbind, ar fi trebuit atât duşumeaua cât şi bătrânul să miroase urât din pricina lichidului ce curgea continuu din picioarele lui, însă toate răspândeau mireasmă, pentru că avea un suflet bine-mirositor.

Când l-am văzut în starea aceasta, l-am rugat pe părintele Vartolomeu să-mi dea voie să rămân la chilia lor ca să-i ajut, dar el n-a primit. Mi-a spus să vin a doua zi şi astfel am fost nevoit să mă întorc la chilia mea.

Dar în noaptea aceea, ce mi s-a întâmplat? ÃŽn timp ce rosteam rugăciunea “Doamne Iisuse…” pentru Miezonoptică, ce să văd?… Văd pe Bătrânul Filaret cu o fată luminoasă, ca a unui copil de doisprezece ani, că se urcă spre cer într-o lumină cerească.

Din aceasta am înţeles că sufletul lui curat se odihnise întru Domnul. Era ziua de 1 iunie 1975. A adormit la vârsta de optzeci şi trei de ani.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

După aceasta pe părintele Vartolomeu l-a îngrijit Mănăstirea Stavronichita. Mare este plata lor. El a meritat această bună îngrijire şi pentru un alt motiv, căci fiind copil de cincisprezece ani a venit din România în Grădina Maicii Domnului ca să se nevoiască duhovniceşte în timp ce ceilalţi copii de vârsta lui se jucau în patria lor.

Părintele Vartolomeu a slujit destui ani ca monah şi la spitalul de leproşi ce îl avea Mănăstirea Iviru pe teritoriul ei.

Maica Domnului “Portărita”, care are grijă de leproÅŸi, să aibă grijă ÅŸi de mântuirea leprosului meu suflet. Amin.