Paterice

Articole recente

Carti

Blogroll


Main | »

Intoarcerea la Dumnezeu

By pateric | mai 26, 2006

Intoarcerea la Dumnezeu (de pe p?mânt la cer)

Bunul Dumnezeu a f?cut pe îngeri, dar unii din ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. Dup? aceea Dumnezeu a pl?smuit pe om, ca s? completeze tagma îngereasc? cea c?zut?, dar a l?sat ?i pe diavoli liberi pân? la un punct ?i pân? la o vreme, ca s? ne ajute prin r?utatea lor, adic? s? d?m examene pe p?mânt ?i s? trecem în viata cereasc?, cea ve?nic?.

Cât timp tr?ie?te omul, are dreptul s? dea examene duhovnice?ti. Dup? moarte, îns?, nu mai poate da examene. A?adar, s? ne nevoim ca s? lu?m fie ?i numai nota de trecere, astfel încât s? intr?m în Rai. Amin.

Cel ce se nevoie?te duhovnice?te, r?zboie?te pe vr?jma?ul diavol ?i firesc este s? fie ?i el luptat de acela. Omul care va birui pe vr?jma?ul cel gândit, va fi încununat de Hristos.

Experienta se dobânde?te din focurile diavolilor pe care le prime?te osta?ul lui Hristos în lupta duhovniceasc?, înainte ca vr?jma?ul s? înceap? lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rug?ciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vr?jma?ului.

Sporirea duhovniceasc? a nevoitorului nu depinde de bun?tatea p?rintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.

Ucenicul care prime?te gând viclean împotriva stare?ului s?u ?i î?i pierde încrederea în el, cade singur, precum se pr?bu?e?te cupola când se ia c?r?mida central?, cheia.

Ca s? se cur?teasc? mintea ?i inima trebuie ca omul s? nu primeasc? gânduri viclene, ?i nici el s? nu gândeasc? în mod viclean. Ci s? lucreze simplu ?i smerit ?i s? se nevoiasc? cu m?rime de suflet.

Pentru cei ce se nevoiesc s?-?i p?zeasc? cur??ia lor sufleteasc? ?i trupeasc?, gândurile curate au mai mare putere duhovniceasc? decât toat? asceza, postul, privegherea etc.

R?zboiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rug?ciunea, dar numai atunci când nu exist? mândrie.

Atunci când gândul viclean împreun?-lucreaz? cu omul cel vechi, trupesc, face un îndoit r?u în suflet. Precum când diavolul împreun?-lucreaz? cu omul face un îndoit r?u în lume.

Gândurile de hul? sunt toate ale diavolului ?i nu ale, omului.

Diavolul chinuie?te de obicei pe oamenii sensibili cu gândurile de hul?, ca s?-i mâhneasc? ?i s?-i aduc? la dezn?dejde.

Gândurile de hul? sunt ca avioanele ce ne de¬ranjeaz? cu zgomotul lor, f?r? s? vrem, dar pe care nu le putem împiedica. Cea mai grea arm? antiaerian? este psalmodia, pentru c? ea este ?i rug?ciune c?tre Hristos, dar ?i dispre?uire a diavolului.

La începutul vie?ii sale duhovnice?ti nevoitorul alung? gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rug?ciunea neîncetat? ?i prin nevointa cu m?rime de suflet. Dup? aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc ?i gândurile bune ?i nevoitorul simte o golire, dup? care vine iluminarea dumnezeiasc? în el.

Omul lui Dumnezeu îl cunoa?te pe vicleanul diavol, în timp ce vicleanul nu cunoa?te gândurile cele bune ale oamenilor.

Gândurile de?arte ale oamenilor mireni, care aduc nelini?tea, sunt cea mai mare boal? a epocii noastre. Vindecarea o d? numai Hristos împreun? cu pacea sufleteasc? ?i cu ve?nicia. Ajunge omului numai s? se poc?iasc? ?i s? se întoarc? la Hristos.

Cel foarte p?c?tos are ?i mult material pentru smerenie, iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. Ajunge ca omul s? evite în continuare prilejurile, cauzele p?catului, ca s? p?streze harul.

Pustia ajut? mult la ?tergerea patimilor suflete?ti deoarece în pustiul sterp pirul dispare, pe când în mla?tin? se face ca stuful.

Nu v? minuna?i de cei ce se apropie de lun?, ci de cei ce se dep?rteaz? de duhul lumesc, se apropie de Dumnezeu ?i se veselesc.

Omul care se îndep?rteaz? de Dumnezeu nu afl? odihn? sufleteasc? nici în viata aceasta vremelnic?, dar nici în cea ve?nic?. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu ?i în viata viitoare, cea ve?nic?, r?mâne nemângâiat în aceast? viat? ?i î?i osânde?te astfel sufletul pentru ve?nicie.

Cu cât oamenii resping viata cea fireasc?, simpl?, ?i înainteaz? spre lux, li se m?re?te nelini?tea sufleteasc?. ?i cu cât se înainteaz? în polite?ea lumeasc?, cu atât se pierde simplitatea, bucuria ?i zâmbetul firesc al omului.

Dumnezeu este Mintea cea nesfâr?it? ?i omul se înrude?te cu El prin minte ?i tot prin aceasta se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfâr?it? ?i prin inim? curat? omul Il tr?ie?te pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu, iar omul prin simplitate crede, se nevoie?te smerit ?i cu m?rime de suflet ?i tr?ie?te tainele Lui.

Anii trec ?i oamenii îmb?trânesc. Nu sta?i la r?scruce! Alege?i o cruce potrivit? cu m?rimea voastr? de suflet ?i apuca?i pe unul din cele dou? drumuri (cele dou? drumuri sunt cei al c?s?toriei ?i al c?lug?riei) ale Bisericii noastre ?i urmati-L pe Hristos în R?stignire, dac? vre?i s? v? bucura?i de Inviere.

Crucile omene?ti sunt numai ni?te cruciuli?e ce ne ajut? la mântuirea sufletului nostru, în timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuin?at puterea Sa dumnezeiasc?.

Cel mai bun medicament în orice încercare a noastr? este cugetarea la încerc?rile cu mult mai mari prin care au trecut semenii no?tri.

Iisus este dulce, iar celui care î?i vars? amar?ciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce.

Vrei ca rug?ciunea ta s? se fac? din inim? ?i s? fie bine primit? înaintea lui Dumnezeu? S? sim?i durerea semenului t?u ca ?i cum ar fi a ta. Chiar ?i numai un suspin din inim? pentru aproapele t?u aduce rezultate minunate. Semnul c? rug?ciunea a fost bine primit? este mângâierea dumnezeiasc? ce o simte omul dup? acea rug?ciune.

Rug?ciunea de noapte ajut? mult cu lini?tea ei ?i este mai eficace ?i pentru sporirea noastr? duhovniceasc?, precum ploaia lini?tit? de noapte ajut? mult la dezvoltarea plantelor.

Mult ajut? trupului somnul de dup? apusul soarelui. Dar ?i privegherea de dup? apusul soarelui mult ajut? sufletul prin rug?ciunea f?cut? cu umilin??.

Trageti mereu de a?a metaniilor pân? ce se vor dezghe?a uleiurile duhovnice?ti, ca s? poat? porni ma?ina duhovniceasc? ?i inima s? lucreze singur? rug?ciunea.

Potrivit cu jertfa ?i rug?ciunea pe care le face omul pentru sine sau pentru semenul s?u, va primi ?i ajutorul dumnezeiesc.

Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se pot face omene?te este o rug?ciune tainic? neîncetat?, care aduce rezultate minunate.

Cel ce se încrede în Dumnezeu, seam?n? slavoslovie ?i adun? bucurie dumnezeiasc? ?i binecuvântare ve?nic?. Cel ce seam?n? tic?lo?ie, secer? tic?lo?ie ?i înmagazineaz? nelini?te (stres).

Viata cea dulce nu o simt cei ce se bucur? de ea în chip lumesc, ci cei ce tr?iesc duhovnice?te ?i primesc ?i cele amare cu bucurie, ca buruieni t?m?duitoare pentru s?n?tatea sufletului ?i se hr?nesc numai pentru între?inerea trupului.

Daca fl?mânze?te aproapele t?u, d?-i hrana ta. Dac? nu exist? om fl?mând, d? hrana ta animalelor fl?mânde, pentru c? ?ie î?i va fi de folos postul pentru dobândirea raiului, în timp ce s?rmanele animale nu au rai. Au, îns?, acest lucru bun, c? nu au nici iad.

Bucuria ce o simte omul când prime?te binecuvântare material? este o bucurie omeneasc?, în timp ce bucuria ce o simte omul când d?, este dumnezeiasc?. Cea dumnezeiasc? vine prin a da.
Schimbarea duhovniceasca pe care o primeste cu sufletul împreuna cu veselia inimii chiar si printr-o mica milostenie sau facere de bine fata de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar daca îi vei da un sac de dolari.

Cel ce se osteneste pentru aproapele sau din dragoste curata, se odihneste prin osteneala, în timp ce acela care se iubeste pe sine si trândaveste, se oboseste chiar si atunci când sta.

Omul râvnitor orice fel de viata si-ar alege, fie cea de monah, fie cea de mirean, va spori duhovniceste pentru ca va lucra cu marime de suflet, în timp ce omul care nu cultiva marimea de suflet, ce i-a daruit-o Dumnezeu, fara sporire va fi, oricare din aceste doua cai ar urma.

Sarmanele animale sunt mai bune în „maniere” decât oamenii nesimtitori, deoarece fiind cumparate si de cei milosi si de cei nemilostivi se supun fara deosebire, lucreaza din greu si rabda fara murmur si fara de nici o plata. Prin urmare ele ne-au întrecut în neagoniseala, în rabdare si în ascultare.

Mai mare este dragostea omului care ridica smerit greseala aproapelui sau, decât a aceluia ce ridica traista cea grea a împreuna-calatorului sau.

Primeste nedreptatea ca pe o mare binecuvântare, pentru ca din aceasta îti învistieresti binecuvântare cereasca, însa nu urmari anume sa te nedreptateasca, pentru ca asta ascunde o rautate politicoasa.

Când esti nedreptatit sa nu spui: „Sa-i rasplateasca Dumnezeu”, pentru ca atunci te blestemi singur cu politete.

Pe omul care îti cere iertare sincera când greseste, sa-l ierti cu bunatate de fiecare data si sa-l iubesti si de aproape. Iar pe cel viclean, care îti cere chipurile iertare, ca sa-si faca treaba lui si mereu sa te încurce în treburile lui, si care vatama sufleteste si pe alti oameni, iarta-l de saptezeci de ori câte sapte si în continuare sa-l iubesti de departe si sa te rogi pentru el.

Primeste nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatama sufleteste. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai putine drepturi are în viata aceasta, deoarece drepturile celui drept le pazeste Hristos pentru viata cea vesnica.

Cu cât se osteneste trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veseleste si sufletul alaturi de El, iar prinosul omului pentru semenii sai aduce mai multa roada, deoarece este duhovnicesc.

Omul milostiv se pune în locul celui îndurerat, se roaga, mângâie, dar si el este rasplatit de Hristos cu mângâiere dumnezeiasca potrivit cu durerea lui. In timp ce omul nemilostiv, care urmareste locul celuilalt, când îl ia în stapânire, ia în stapânire si stresul (nelinistea) si traieste o parte de iad înca din aceasta viata.

Înlauntrul dragostei fata de aproapele nostru se ascunde dragostea noastra cea multa fata de Hristos. Înlauntrul evlaviei noastre fata de Maica Domnului si fata de sfinti se ascunde iarasi multa noastra evlavie fata de Hristos – de Dumnezeu Cel în Treime.

Sfintii îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu  cu  evlavie  întraripata:   „Sfânt,  Sfânt, Sfânt”.

Pentru ca omul sa zboare îngereste, trebuie sa arunce toate patimile sale sufletesti si lucrurile sale materiale la saraci, deoarece acolo unde este bogatie materiala este saracie duhovniceasca.

De omul sarac chiar si tâlharul se milostiveste si-l miluieste, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplacut. Bine este ca omul sa se faca neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca sa mosteneasca Împaratia Lui cea cereasca.

Deoarece viata cereasca a oamenilor va fi îngereasca, unii tineri cu marime de suflet o încep înca din aceasta viata, facându-se monahi si traind în feciorie, neagoniseala si ascultare.

Schima îngereasca a monahilor si monahiilor este aceeasi. „Nu este parte barbateasca si parte femeiasca” (Galateni, III, 28).

Pentru a se dezvolta în inima noastra cugetarea monahiceasca, trebuie ca mai întâi sa moara cugetarea noastra lumeasca si sa se prefaca în pamânt roditor. Iar ca sa moara patimile, trebuie sa te gândesti la moarte, la judecata si sa patimesti si tu cu marime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, pâna si moarte, ca sa ne slobozeasca.

Bine este ca monahul sa moara la metania sa, dar în metania (pocainta).

Cine cunoaste marea vrednicie a Schimei îngeresti, nu urmareste alte vrednicii. Daca vei deveni un monah bun, te vei bucura îngereste si pe pamânt si în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumesti si se vor mâhni îngerii.

Monahul care traieste lumeste este chinuit si nefericit în viata sa. Va fi greu si pentru Hristos, caci nu va sti cu cine sa-l rânduiasca în cealalta viata, cu monahii sau cu mirenii?

Monahul este lumina, far pe stânci, iar nu felinar pentru lume.

Când monahul evita sa vada oameni pentru Hristos, atunci vede multi oameni (prin harul Duhului Sfânt) si îi ajuta dumnezeieste cu rugaciunea în lucruri ce nu se pot face omeneste.

Monahii sunt telegrafistii Bisericii noastre si din pricina aceasta se departeaza de zgomotele lumesti, ca sa aiba legatura buna cu Hristos, prin rugaciune, si astfel sa ajute.

Daca monahul se compara pe sine cu mirenii, considerându-se mai bun decât ei, va cadea, va deveni mirean. Dar daca cere cu smerenie mila lui Dumnezeu si se nevoieste, vazându-i pe toti ceilalti oameni buni si sfinti, atunci urmeaza pe sfinti.

Pentru ca sufletul sa învie duhovniceste, trebuie ca omul sa se rastigneasca pentru a-si omorî patimile cele sufletesti, mai ales iubirea de sine, fiica cea razvratita a mândriei, care împiedica harul dumnezeiesc si urâteste chipul omului.

Pentru ca monahul sa sporeasca duhovniceste trebuie sa lase la o parte logica, sa se smereasca si sa lucreze cu inima. Iar ca sa sporeasca monahia, trebuie sa lase invidia si celelalte patimi, sa se îmbarbateze duhovniceste iar logica, sa-i mearga înainte, ca sa-i înfrâneze inima.

Nu considerati timp pierdut lucrarea duhovniceasca pentru voi însiva, caci aceasta este o conditie esentiala pentru sporirea voastra duhovniceasca, iar pentru semenii vostri un ajutor eficient.

Atentie! Nu va faceti nume bun, pentru ca acesta va deveni apoi cel mai mare vrajmas al linistii voastre. Monahul are nevoie de si mai multa atentie ca sa nu îsi faca nume bun pentru faptul ca duce o viata duhovniceasca îmbunatatita, deoarece îsi va pierde ostenelile prin laudele omenesti. In timp ce acela care a dus o viata neglijenta, dar se pocaieste, îsi plateste si ceva pacate, deoarece a decazut în ochii oamenilor.

Fapta buna facuta de cineva se pierde atunci când acela o face cunoscuta si se mândreste pentru ea; se osteneste în zadar si se osândeste.

Monahul care cugeta lumeste, se vede ca a gresit drumul. Desi a pornit catre Hristos, sufletul lui merge în lume.

Monahii ce se ocupa mereu cu zidiri de prisos si lucrari lumesti, se vede ca sunt pamântesti, caramida – lut, si deloc minte dumnezeiasca.

Cladirile simple si obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în pesterile si în sihastriile simple ale Sfintilor Parintilor nostri, si astfel se folosesc duhovniceste. Pe când cele lumesti aduc aminte de lume si fac pe monahi lumesti cu sufletul.

Sfintii Athoniti au fost oameni ca si noi. Si Athosul a fost munte salbatic, ca si ceilalti munti. Dar nevoindu-se Parintii nostri cu marime de suflet, s-au sfintit si ei, au sfintit si muntele, care mai apoi a fost numit Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene ca suntem athoniti.

Sfintii nostri Parinti au sfintit pustia, au preschimbat-o în loc de nevointa duhovniceasca; iar noi, din pacate, am facut-o loc de vietuire lumeasca.

Orice rânduiala lumeasca în monahism este si o mare neorânduiala duhovniceasca.

Frate, sa nu doresti sa adaptezi pustia cea linistita la sinea ta lumeasca nelinistita, ci respecta pustia, ca sa te ajute cu linistea ei sa te pustiesti de patimile tale si sa fii daruit cu har de Hristos.

Daca vrei sa te faci isihast si sa ramâi în liniste, dobândeste mai întâi linistea ta launtrica în zgomotul exterior prin gânduri bune.

Începatorul care se desparte de obste ca sa se faca isihast, se aseamana cu smochina necoapta ce se rupe din smochin, dar care înca mai picura lapte. Aceasta dovedeste ca înca are nevoie de lapte.

Odinioara, când erau mai multi Batrâni duhovnicesti, dobândeau si tinerii sporire duhovniceasca, în vremea noastra, însa, când cei mai multi suntem numai batrâni, ce sa faca tinerii?

Odinioara, Parintii nostri aveau râvna pentru nevointa. Posteau mult si preferau fierturile, de aceea dobândeau sfintenie si sanatate trupeasca. În vremea noastra, însa, când fugim de nevointa si fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar si gaina, daca si-ar fi aruncat grasimea, ar fi zburat si n-ar fi prins-o uliul.

Daca unul care duce chiar si o singura traista se întreaba mereu când o va lasa jos. Cu atât mai mult unul care duce continuu o greutate de prisos, ce se adauga prin lacomie si vatama sanatatea!

Ascetul îsi vede trupul sau scheletic ca pe prietenul sufletului sau, care-l ajuta sa se sfinteasca. În timp ce omul bine hranit îsi face din trup un vrajmas care îi razboieste sufletul. Si atunci cel viclean cauta prilejul sa-l bombardeze cu gânduri necurate.

Dupa post, pâinea este dulce. Dupa priveghere si somnul este dulce. Iar dupa osteneala chiar si piatra cea vârtoasa ne odihneste mai bine decât fotoliul.

Cu cât se departeaza cineva de mângâierea omeneasca, cu atât se apropie de el cea dumnezeiasca.

Daca oamenii ar trai simplu, evangheliceste, aproape de Hristos, s-ar îndulci duhovniceste de Hristos si nu i-ar îneca stresul lumesc, care îi face sa se amarasca cu terapia psihiatrica si sa devina netrebnici.

Deoarece comoditatile lumesti au depasit limitele au devenit poveri. S-au înmultit masinile, s-a marit si împrastierea, l-au facut si pe om masina. Acum masinile si fierataniile îl comanda pe om, de aceea si inimile oamenilor au devenit de fier.

Evolutia lumeasca împreuna cu libertatea pacatoasa au adus aceasta sclavie duhovniceasca. Supunerea duhovniceasca fata de voia lui Dumnezeu este adevarata libertate sufleteasca, iar ascultarea duhovniceasca are siguranta dumnezeiasca.

Parintele duhovnicesc poarta raspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.

Începatorul este ca o caseta goala; raspunderea se va cere de la staret.

Supunere nu înseamna ca ucenicul sa se supuna numai la exterior, ci cu bucurie sa supuna cugetul lui la duhul staretului sau.

Cel care tine la voia sa, leapada voia lui Dumnezeu si împiedica venirea harului dumnezeiesc.

Omul smerit primeste iluminarea dumnezeiasca deoarece nu are voie si iubire de sine. Si deoarece primeste si sfaturile cu smerenie, devine si filosof.

Ca sa se supuna cineva fata de altul, trebuie sa o faca sau din evlavie, sau de frica. Supunerea din evlavie este duhovniceasca, iar cea de frica este disciplina militara.

Daca nu se îndrepta fiecare dintre noi, ca sa înmulteasca binele, cum sa poata stapâni binele în chip bun?

Nu va siliti în mod egoist pe voi însiva mai presus de puterile voastre, caci va veti pricinui neliniste. Hristos este Parinte iubitor si nu tiran si se bucura de nevointa noastra facuta cu marime de suflet.

Daca nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel putin sa recunoastem asta cu smerenie si sa cerem mila lui Dumnezeu. Daca aceasta smerita marturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.

Ca sa auda cineva mesajul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu si ca sa se schimbe, trebuie ca el însusi sa întoarca butonul sau la aceeasi frecventa pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, si sa puna în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeiesti.

Altceva este evlavia si altceva este pietatea – precum evlavia ortodoxa rasariteana difera de pietatea europeana. Evlavia are harul dumnezeiesc , pietatea are minte omeneasca.

În epoca noastra, în care exista aceasta zapaceala a mintii am lasat cartile Sfintilor Parinti si am pus mâna pe reviste, care zapacesc si mai mult. Cei mai multi dintre noi am lasat si Sfânta Evanghelie, si cu totii, experimentati si fara experienta, ne repezim sa apucam Pidalionul (în limba greaca pidalion înseamna cârma). De aceea Sfintitul Vas, Biserica noastra, este luptat de valuri.

Bine este sa citesti carti duhovnicesti, dar mai bine este sa le pui în lucrare, sa traiesti duhovniceste.

Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce traieste corect, evangheliceste.

Odinioara oamenii aveau scumpatate în viata lor, sinceritate, cinste etc., iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din pacate, în anii nostri a fugit de la noi, oamenii, scumpatatea si s-au scumpit lucrurile materiale.

Mai înainte, la fiecare lucrare a lor, crestinii îsi faceau mai întâi semnul Crucii, iar pentru problemele serioase faceau multa rugaciune. În epoca noastra, din pacate, cei mai multi dintre noi nu numai ca nu ne rugam pentru problemele serioase, dar nici macar nu ne gândim la ele, si astfel platesc si ceilalti necugetarile noastre.

Orice gând bun care vine în mintea omeneasca este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboara din nasul nostru atunci când avem guturai ne apartine.

Fie oglinda, fie capac de conserva de ar fi cineva, nu straluceste daca nu cad razele de soare pe el.

Nu va mâhniti daca aveti slabiciuni mostenite, nici nu va umflati în pene pentru virtutile mostenite, deoarece Dumnezeu va lua în considerare doar lucrarea pe care omul o va savârsi asupra omului sau celui vechi.

Daca un caracter linistit ajuta la sporirea duhovniceasca, cu atât mai mult unul mânios. Ajunge numai ca aceasta putere a mâniei sa fie întoarsa împotriva raului, a patimilor sufletesti.

Precum la icoana sculptata este de lucru neîncetat atunci când se lucreaza la ea cu lupa, tot astfel si asupra sufletului  omenesc este de  lucru mereu, pe masura ce se curata ochii sufletesti si devin telescoape.

Daca vreodata nu afli om sa te oglindesti duhovniceste departeaza-te putin de chilia ta si priveste-te de acolo ca pe o a doua persoana si vei afla multe defecte.

Daca omul nu-si cunoaste pe omul sau cel vechi, ca sa se smereasca în mod firesc, smerenia nu poate deveni în el o stare, si astfel sa se faca salas al harului dumnezeiesc.

Nu urmari sa devii staret, pentru ca si a cugeta aceasta este o nereusita, nici sa vrei sa faci pe staretul, daca n-ai fost mai întâi ucenic.

Daca te faci tu singur capitan fara ca mai înainte sa fi fost simplu marinar, cel putin cere sfatul celor ce au calatorit pe mare, ca sa nu te afunzi împreuna cu tot echipajul.

Cel ce urmareste vrednicii, se va lupta singur toata viata sa. Cel ce este împins de oameni, va avea ajutorul lor omenesc. Iar cel ce este ales de Dumnezeu, Îl va avea pe El sprijinitor.

Daca din întâmplare cineva dintre voi, staretii, vede putin crucis duhovniceste, sa nu ceara ascultare oarba de la calugari, ca sa nu cadeti toti în prapastie, dupa cuvântul Domnului: „Orb pe orb de va calauzi, amândoi vor cadea în groapa” (Matei, XV, 14).

Daca vreti sa va împletiti usor în obste, nu veniti în graba la manastire înainte de a va despleti ghemele voastre lumesti.

Înainte de a pleca din lume, fa o rugaciune din inima catre Hristos si încredinteaza-I Lui pe parintii si fratii tai, si apoi nu îti mai aminti de ei, caci în felul acesta Hristos este îndatorat sa îi ajute.

Începatorul care îsi aduce aminte de parintii si fratii lui, împiedica ajutorul dumnezeiesc. Daca îsi aduce aminte si de lume, înseamna ca foarte repede a uitat ce a tras ca sa poata parasi lumea.

Daca nu te poti desparti de lume, nevoieste-te cel putin sa dezradacinezi cugetul lumesc dinlauntrul tau.

Greu se dezradacineaza lumea dinlauntrul nostru, daca nu ne dezradacinam mai întâi noi din lume, daca nu fugim de prilejurile ei de pacatuire.

Greu este ca sa dobândeasca cineva dragostea dumnezeiasca, daca nu paraseste dragostea pentru mica lui familie, ca astfel sa intre în familia noastra cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!

Începatorul nu trebuie sa „absoarba” cugetarea la începutul calugariei, pentru ca va sfârâi mereu, ca lumânarea care ia apa în fitil la prima afundare.

Tânarul zburdalnic si egoist nu trebuie smerit deodata de staret, pentru ca va da lastaris, precum pomul tânar care are multe sucuri, când i se taie prea multe  ramuri.

Daca pomul tau duhovnicesc este mic si ramurile lui joase, primeste cu bucurie îngradirea duhovniceasca si legatura care te tine în frâu, ca sa nu fii ciuntit si netrebnicit de capre. Fa rabdare ca sa cresti duhovniceste, sa te hranesti cu roadele tale si sa te racoresti sub umbra ta.

Copacelul se leaga usor, cu sfoara, iar nu cu sârma, pentru ca altfel se raneste coaja si se ofileste. Tot astfel si îngradirea începatorului sa fie usoara, cu binisorul, ca sa nu se ofileasca duhovniceste.

Fiul duhovnicesc nu trebuie sa dea drepturi duhovnicesti asupra sa la nimeni altul afara de staretul sau, nici sa îsi spuna gândurile sale mirenilor sau sa se smereasca înaintea lor, caci va fi vatamat sufleteste de oamenii care nu cunosc marea virtute a smereniei.

Razboiul trupesc nu este o piedica pentru tânarul ce vrea sa se faca monah. Ajunge numai sa nu se gândeasca la nunta. Cu putina nevointa, post, priveghere si rugaciune se supune trupul duhului; fireste, când exista cugetare smerita. Tânarul, prin nevointa sa îsi câstiga în acelasi timp si rasplata cereasca.

Nu porniti spre monahism, daca aveti inima împartita, caci altfel veti esua.

Tânarul care îsi da toata inima sa lui Hristos si se lasa cu încredere în seama experimentatului sau parinte duhovnicesc, usor se dezbraca de omul sau cel vechi, asa cum cartoful nou se cojeste cu mare usurinta. În timp ce vârstnicul, daca nu este foarte simplu si smerit, seamana cu cartoful cel vechi care se cojeste greu. Si chiar fiert de ar fi, trebuie sa se cojeasca atunci când este cald.

Mai curata este schima care a pus-o cineva de mic, desi s-a prafuit putin de vremea îndelungata, decât a celui în vârsta, care a primit-o la sfârsitul vietii sale si care a dus-o curata si calcata de la croitor la mormânt.

Cel mai mare parastas pentru lume si pentru stramosii nostri, în afara de rugaciunea noastra ce are îndrazneala la Dumnezeu si de bucuria ce o simt stramosii pentru aceasta, este sporirea noastra duhovniceasca, deoarece atunci li se îndreptateste ajutorul dumnezeiesc; în timp ce viata noastra urâta le pricinuieste o întreita suferinta.

Parintele cel mai mare si mai bun este acela care a renascut duhovniceste, si ajuta si la renasterea duhovniceasca a fiilor sai, asigurându-le un loc în rai.

Toti cei care s-au nascut infirmi ori au fost  facuti infirmi de catre altii sau au ajuns asa din pricina neatentiei lor, daca nu murmura, ci slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc alaturi de El, vor fi rânduiti de Hristos împreuna cu marturisitorii.

Bunul Dumnezeu este în întregime Dragoste si se înduioseaza chiar si de netrebnicul nostru prinos, în timp ce noi oamenii mâncam mierea cea dulce, lui Dumnezeu îi oferim ceara; dar El se bucura si de acest prinos al nostru.

În timp ce Dumnezeu hraneste copacii cu gunoaie si balegar, pentru ca acestia sa ne dea frumoasele lor roade binemirositoare si ne daruieste binecuvântarea Sa cea bogata, noi, oamenii ticalosi si nerecunoscatori, desi ne hranim cu roadele cele frumoase si le prefacem în gunoi, avem, din pacate, si mândrie pe deasupra.

Toti oamenii primesc binecuvântarile cele bogate ale lui Dumnezeu, dar putini îi multumesc si sunt multumiti si bucurosi lânga Hristos.

Multi oameni desi le au pe toate, au deopotriva si mâhnire, pentru ca le lipseste Hristos!

Nasterea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia „Panaguda” a Manastirii Kutlumusiu.

Sfântul Munte Athos,
Monahul Paisie
Sfârsit si lui Dumnezeu slava!

Topics: Despre rugaciune, Despre simplitate, Despre vrajmasi | Comentariile sunt închise pentru Intoarcerea la Dumnezeu

Crestinism Ortodox.ru. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet