Bătrânul Pahomie
(ucenicul bătrânului Evloghie şi nepotul lui Hagi Gheorghe)

Precum despre bătrânul Evloghie, aşa şi despre binecuvântatul lui ucenic,  Părintele Pahomie, voi spune ceva de la sfârşitul vieţii sale, iar nevoitorii evlavioşi, care au gânduri curate, vor înţelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie.

Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, Bătrânul Pahomie l-a chemat pe părintele Gheorghe şi i-a spus:
- Părinte Gheorghe, fă dragoste şi du-te la Colciu şi cumpără peşte pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult, deoarece voi veţi avea două praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe, nu voi fi cu voi.

Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peştele şi-l pregăti ca să nu se strice.
Vineri Bătrânul Pahomie trimise iarăşi pe părintele Gheorghe să cheme pe părinţi la praznic spunându-i:
- Să spui părinţilor să-şi rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas şi a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe.

Părintele Gheorghe a înştiinţat pe părinţi aşa cum îi spusese Bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineaţa l-a trimis să înştiinţeze pe părintele Dimitrie să vină să-l împărtăşească.

De îndată ce l-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie ”Cinei Tale celei de Taină…” şi împărtăşindu-se a spus: “Slavă lui Dumnezeu”. I-a sărutat pe părinţii care se aflau lângă el şi apoi sufletul său cel sfinţit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie.

Duminică a fost înmormântarea şi parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, săvârşind al doilea praznic.

Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer, precum spusese, iar acum se desfătează de bunătăţile Raiului împreună cu Sfântul, bând vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi să gustăm puţin din el. Amin.

Părintele măreţ,
egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu

Părinţii Sfintei Mănăstiri Konstamonitu au multe de scris despre Stareţul lor cel sfânt, deoarece au trăit alături de el mulţi ani.

Eu, însă, care am trăit departe de el, am cunoscut puţine, dar ar fi nedrept să nu spun nimic despre sfântul stareţ, deoarece se distingea de ceilalţi părinţi şi egumeni ai vremii sale prin virtuţile lui.

Odată, prin 1950, a vizitat Mănăstirea Konstamonitu un ofiţer în rezervă. Părintele Filaret l-a strigat de departe pe nume şi i-a spus şi o întâmplare prin care trecuse, după care l-a sfătuit şi l-a mângâiat.

Auzind acestea ofiţerul s-a pierdut. A fost cutremurat de harisma străvederii Stareţului.
- Gheronda, i-a spus după aceea, de îndată ce mă voi elibera, mă voi face monah.
-  Să te faci, fiule, dar nu în această mănăstire, deoarece după trei ani vei avea ispite cu secretarul.

Stareţul a prevăzut o ispită ce avea s-o întâmpine peste trei ani.
Şi astfel când ofiţerul s-a eliberat din armată, Părintele Filaret l-a sfătuit şi l-a trimis la altă mănăstire, unde a şi devenit monah.

Dar în fiecare lună mergea şi se sfătuia cu Stareţul, într-o zi, mergând să-l cerceteze, l-a aflat pe Părintele Filaret şezând într-un colt al chiliei sale cu capul între mâini.

Părintele Anania (fostul ofiţer) l-a îmbrăţişat şi l-a întrebat cu durere în suflet:
- Ce aveţi Părinte? Ce aţi păţit?
-  Fiul meu, Anania, n-am avut nici o ispită astăzi. M-a părăsit Dumnezeu! a răspuns Stareţul mâhnit.

Atletul lui Hristos, Părintele Filaret, voia ca în fiecare zi să se lupte cu ispitele, ca să fie încununat de Hristos.

Altă dată Stareţul a văzut un mirean căruia i-a spus:
- Sărmanule, tu nu suferi de o boală trupească, în zadar ar cheltuieşti cu medicii. Pe tine te chinuie sarsailă.
- Roagă-te, Părinte, să mă uşurez, i-a spus acela.
- Voi face rugăciune, fiul meu, dar şi tu să posteşti, pentru că numai aşa fuge diavolul, cu postul şi rugăciunea. Hristos a spus asta.

Acel om chinuit a făcut ascultare şi s-a făcut bine cu postul pe care l-a ţinut el însuşi, precum şi cu postul şi rugăciunea sfântului Stareţ.

Spre sfârşitul său, Părintele Filaret a sporit atât de mult duhovniceşte încât cunoştea nu numai inimile şi gândurile oamenilor, dar şi ce aveau în buzunare.

Într-o zi a trecut pe la Mănăstirea Konstamonitu un cleric ca să ia binecuvântare de la Stareţ şi să-i ceară sfatul. Voia să rămână în Sfântul Munte.

Părintele Filaret, după ce i-a răspuns la problemele ce îl preocupau, mai înainte ca acel cleric să-i vorbească despre ele, i-a spus exact şi câţi bani avea în buzunar, precum şi ce sa facă cu ei. Atunci clericul s-a pierdut cu firea, dar a slăvit pe Dumnezeu, că l-a învrednicit să cunoască în vremea noastră un Stareţ asemenea celor de demult.

Când a îmbătrânit, părintele Filaret s-a îmbolnăvit puţin, pentru că puterile trupeşti îl părăsiseră. Din dragoste, părinţii mănăstirii l-au silit să meargă la spital la Tesalonic, ca să facă consultaţii.

Stareţul n-a priceput cum a ajuns la spital, pentru că era ameţit din pricina călătoriei, pe lângă faptul că era istovit. Când Părintele Filaret şi-a revenit şi a văzut lângă el pe surorile medicale îmbrăcate în alb şi cu bonete, a crezut că sunt îngeri cu aureole şi, din evlavie, şi-a acoperit faţa cu cearşaful.

Toţi din jurul lui s-au minunat de curăţia sufletească a Stareţului. Părintele Simeon, fostul stareţ al Mănăstirii Filoteu, care era atunci alături de el mi-a povestit această întâmplare.

După aceea l-au dus la mănăstirea sa şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai părintelui Tihon a fost şi evlaviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească.

Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina Maicii Domnului, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada şi s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte.

Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului Ioan Colibaşul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.

Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se socotească pe sine. De aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.

După o asceză aspră de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate.

Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-şi aminte de sfinţii mucenici şi slavoslovea pe Dumnezeu.

Când îl întrebam: “Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Suferinţa mea este nimic pe lângă cea a sfinţilor mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu cea a Cuvioşilor Părinţi”.

Acestea le spunea deşi niciodată nu-şi neglijase îndatoririle sale duhovniceşti, nici chiar la bătrâneţe, când îl părăsiseră puterile trupeşti şi când durerile i se măriseră.

Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

Părinţi mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, iar el, ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de linişte a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi de aceea i-a rugat pe părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului.

Părinţii au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalantu, ca să-şi revină puţin şi abia după aceea să plece spre Sfântul Munte.

Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă.

Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava.

Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

După aceea au venit şi părinţii şi l-au dus la metania sa.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

De curând, în 1979, a adormit Bătrânul Avvacum, care a locuit în Sfânta Mănăstire Lavra şi a avut harisma de a tine minte capitole întregi din Sfânta Scriptură.

Mai demult el a pustnicit în pustia Viglei, dar o întâmplare l-a făcut să plece înfricoşat în Lavra, unde a rămas pană în ultimele sale zile, de dinaintea plecării sale spre viata cea adevărată.

Într-o zi, atunci când se afla la Vigla, Bătrânului Avvacum, în timp ce rostea “Doamne Iisuse” pe o stâncă, îi apăru deodată diavolul în chip de “înger de lumină” şi-i spuse:

- Avvacume, Avvacume, Dumnezeu m-a trimis să te iau în rai, pentru că ai devenit deja ca un înger. Hai să zburăm.

Bătrânul Avvacum s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns înfricoşat:
- Cum să zbor? Tu poţi, pentru că ai aripi.
- Şi tu ai aripi, Avvacume, căci ai devenit înger, dar nu le vezi, îi spuse părutul înger.

Atunci Bătrânul Avvacum şi-a făcut semnul crucii şi a spus cu smerenie:
- Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?

N-a apucat însă să termine smeritele lui cuvinte că deodată a văzut cum acel părut înger s-a schimbat într-o capră neagră ciudată, cu aripi de liliac care, zburând în prăpastie spre mare, a dispărut.

Atunci Bătrânul Avvacum, cuprins fiind de spaimă i-a mulţumit Maicii Domnului că l-a apărat, căci altfel l-ar fi prăbuşit vicleanul în prăpastie.

După aceasta a mers la coliba sa, şi-a luat traista şi a plecat la Mănăstirea Lavra unde s-a închinoviat pentru mai multă siguranţă.

La sihăstria sa mergea doar de trei-patru ori pe an şi făcea Sfânta Liturghie, după care se întorcea la Mănăstirea Lavra.

Când s-a apropiat vremea adormirii lui, a primit înştiinţare de la Dumnezeu despre aceasta şi a mers la sihăstria sa, ca să-şi lase oasele acolo unde îşi lăsase şi cărnurile sale, când era mai tânăr, prin nevointele pustniceşti mai presus de fire ce le făcuse ca să se imaterializeze pe cât este cu putinţă, aşa cum o cere schima îngerească.

Părinţii care îl cercetau acolo, la Vigla, îl vedeau foarte vesel. Unul dintre ei s-a mirat de aceasta şi i-a spus:

-  Părinte Avvacum, te văd foarte vesel, deşi te apropii de moarte.

-  Şi de ce să nu fiu vesel, frate, de vreme ce cu harul lui Dumnezeu m-am nevoit de tânăr cât am putut? Mă bucur că voi merge lângă Hristos.

Cu o astfel de veselie pleacă nevoitorii cei buni ai lui Hristos.

Parintele Chiril, pustnicul din
Schitul Sfintei Manastiri Kutlumusiu
si, mai târziu, egumenul ei

Chiril era de loc din Agrinio. De mic s-a înstrainat în Egipt, si de acolo a mers la Manastirea “Sfântul Sava”, dupa ce mai întâi s-a închinat la Sfintele Locuri.

La vârsta de saisprezece ani a fost facut rasofor, dar nu avea liniste sufleteasca acolo datorita multimii închinatorilor, si de aceea a venit în Gradina Maicii Domnului.

Cu toate ca era mic de vârsta – în lume copiii de vârsta lui se jucau – acesta, însa, se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.

Mult s-a odihnit sufleteste la Schitul “Sfântul Pantelimon” al Manastirii Kutlumusiu, lânga duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”.

Staretul acesta, afara de alte harisme pe care le primise de la Dumnezeu, avea si harisma înainte-vederii, pentru ca devenise om al lui Dumnezeu prin nevointele lui mai presus de fire, facute cu marime de suflet. Ii stia de mai înainte pe cei ce aveau sa se faca monahi, precum si numele calugaresc ce li se va da.

Numai în Manastirea Esfigmenu am cunoscut doua astfel de cazuri. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi batea în usa:

- Bine ai venit, parinte Nichifor!

Iar pe altul de asemenea:

- Bine ai venit, parinte Filip!

Asadar, de la un astfel de staret sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânar, monahul Chiril, sa primeasca harul din belsug, precum Elisei de la Ilie, si sa ramâna urmas al sau.

Dupa moartea staretului sau, Parintele Chiril nu numai ca n-a neglijat cele duhovnicesti, ci dimpotriva, se nevoia si mai mult si astfel facea mai multa bucurie staretului sau. Din pricina posturilor aspre pe care le tinea, precum si a multelor privegheri, facute din râvna copilareasca, s-a îmbolnavit de tuberculoza.

Mai târziu îmi spunea:

- Scuipam cu multa durere niste bucati însângerate ca niste noduri, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon si m-a facut bine, fara medicamente.

Cum era cu putinta sa-l lase Sfântul Pantelimon sa sufere, de vreme ce era ocrotitorul schitului?

Indata ce s-a facut bine cu harul Sfântului, Parintele Chiril a început din nou nevointa sa cu aceeasi marime de suflet.

Am avut binecuvântarea sa stau putin timp lânga el si am primit din aceasta mult folos. Fireste, as fi ramas pentru totdeauna lânga el, dar din pacate nu m-au lasat. Atunci acela mi-a spus unde sa merg si a continuat sa ma povatuiasca în perioada de timp în care am stat la Manastirea Filoteu.

Când mergeam la schit ca sa-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce ma preocupa, el îmi raspundea la problema mea.

Primea înstiintare de la Dumnezeu despre faptul ca voi merge la el si despre problema ce ma preocupa. De multe ori nu vorbea deloc, ci punea dinainte un semn la o anumita carte si dându-mi sa citesc acel text, aflam raspunsul.

Dupa aceea puneam metanie si plecam folosit.

Afara de harisma stravederii ce o primise de la Dumnezeu, mai avea si harisma de a scoate diavoli din fapturile lui Dumnezeu, nu pot uita un caz pe care l-am vazut cu ochii mei.

Un om, ce avea un diavol cumplit, a fost adus la staret legat cu lanturi si lasat în biserica chiliei sale, ca sa-l faca bine.

Noaptea, când Batrânul s-a sculat ca sa aprinda candelele si sa înceapa rugaciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru ca era strâmtorat de prezenta Parintelui Chiril, a rupt lanturile si a ridicat mâinile omului îndracit, ca sa-l loveasca pe sfântul Batrân în cap cu lanturile rupte. Atunci Parintele a îngenuncheat imediat, si-a ridicat si el mâinile spre Dumnezeu si a strigat:

- Hristoase al meu; Maica Domnului, alungati pe diavol din aceasta faptura!

Auzind strigatul, am alergat îndata în biserica si am vazut pe Staret în genunchi, iar pe omul care mai înainte fusese demonizat stând linistit si cu evlavie la picioarele Parintelui Chiril.

Staretul avea îndrazneala la Dumnezeu, deoarece era smerit, foarte cuvios si plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abtine sa nu suspine si sa nu lacrimeze, de aceea îsi acoperea fata cu Evanghelia si, intrând în altar, îsi stergea pe ascuns lacrimile. La fel i se întâmpla si atunci când citea Canonul Maicii Domnului.

Slujbele le facea cu “Doamne Iisuse” nevoindu-se astfel cu rugaciunea neîncetata a inimii.

Din pacate, însa, în ultimii ani ai vietii sale, l-au silit sa devina egumen al Sfintei Manastiri Kutlumusiu, de care apartinea, deoarece era mare nevoie, însa amestecul sau în treburile de conducere l-a chinuit si l-a facut sa piarda toata acea stare duhovniceasca ce o avusese.

Deoarece a fost facut egumen fara voia sa, precum am spus, si s-a chinuit mult în continuare, cred ca Dumnezeu îi va da cununa îndoita, în afara de cea a cuviosiei i-o va da si pe cea a muceniciei, pentru ca la sfârsitul vietii sale a suferit dureri înfricosatoare. Uratorul de bine l-a pizmuit si a îndemnat un animal salbatic sa-l loveasca foarte tare. Parintele Chiril a fost lovit atât de grav, încât a stat la pat pâna la sfârsitul vietii sale, suferind durerile cu bucurie si slavind pe Dumnezeu. Dar acel animal de îndata ce l-a lovit pe Staret, a cazut la pamânt si a murit. Atunci parintii s-au mirat si au înteles din aceasta întâmplare sfintenia Staretului.

Astfel, facând rabdare în dureri si slavoslovind pe Dumnezeu, Parintele Chiril si-a sfârsit “lupta cea buna” si s-a odihnit în Domnul în 1968.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Monahii trebuie sa fie pilda buna pentru mireni

Odata un pescar a mers la Cuviosul Parinte Mina, de la Schitul Sfânta Ana, si i-a dus peste proaspat pentru hramul chiliei lui. Deoarece era Duminica, Staretul l-a întrebat cu uimire pe pescar când i-a prins.

- Azi dimineata, a raspuns acela. Sunt foarte proaspeti.

Atunci parintele Mina i-a spus:

- Fiule, nu îi pot cumpara, caci sunt afurisiti deoarece i-ai prins Duminica.

Dar pescarul nu putea sa priceapa aceasta. Atunci Staretul i-a spus:

- Vrei sa te încredintezi de aceasta? Da un peste la pisica si vei vedea de îl va mânca.

Intr-adevar, pisica n-a mâncat pestele, ci s-a scârbit de el. Asta, fireste, l-a cutremurat pe pescar si de atunci înainte cinstea Duminicile si sarbatorile.

Parintele Mina era foarte calugaros si se distingea prin evlavie si nevointa.

Mânca odata pe zi, dupa ceasul al noulea (ora trei dupa amiaza) mâncare fara untdelemn. Asadar, era firesc sa se salasluiasca în el harul dumnezeiesc, de vreme ce era si foarte smerit.