Bătrânul Evloghie
(ucenicul lui Hagi Gheorghe)

Pe drumul Karyes-ului, spre Mănăstirea Vatopedu, se află Chilia Sfântului Gheorghe “Cel ce s-a arătat”. Acolo au pustnicit ÅŸase ucenici de-ai lui Hagi Gheorghe având ca StareÅ£ pe cel mai mare dintre ei, bătrânul Evloghie.

Mai târziu s-au adăugat şi alţi doi frafi la obştea lor, părintele Pahomie şi părintele Gheorghe, devenind astfel nepoţi ai lui Hagi Gheorghe.

Ne bucurăm când vedem această continuitate patristică şi dumnezeiască transmitere a vieţii călugăreşti de la bătrânii cuvioşi la Cuviosul Părinte Hagi Gheorghe şi de la el la fii şi nepoţi.

Fireşte, merită să se scrie cât mai multe despre unii ca aceştia, precum şi despre bătrânul Evloghie. Fiindcă despre bătrânul Evloghie, atletul lui Hristos, a scris şi un părinte de la Simonos Petras, compatriot de al său, de aceea eu mă voi limita numai la o întâmplare de la sfârşitul vieţii lui, care ne arată cum s-a luptat cu diavolii până la adânci bătrâneţi.

Când StareÅ£ul a îmbătrânit – trecuse de o sută de ani – obiÅŸnuia să stea pe o bancă de lemn ÅŸi să rostească mereu Rugăciunea lui Iisus. ÃŽntr-o zi, cei doi ucenici ai lui, părintele Pahomie ÅŸi părintele Gheorghe au plecat să culeagă măsline, iar StareÅ£ul, încuind uÅŸa, s-a aÅŸezat pe bancă ÅŸi rostea rugăciunea.

Deodată a auzit mult zgomot înăuntrul chiliei sale şi şi-a întrerupt rugăciunea. Atunci s-au năpustit asupra lui treizeci de diavoli, l-au aruncat jos pe duşumea şi l-au bătut.

Fireşte, Stareţul nu s-a mai putut scula după atâta bătaie. La amiază, când ucenicii lui s-au întors de la cules, l-au strigat pe Stareţ să le deschidă uşa. Dar curn să audă sărmanul bătrân şi cum să se ridice fiind în acea stare?

Atunci părintele Gheorghe, neliniştit, a intrat printr-o ferestruică, a deschis uşa, şi au mers amândoi cu teamă spre chilia bătrânului. Dar ce să vadă? Bătrânul Evloghie era căzut pe duşumea şi lovit peste tot.

Atunci când i-a văzut, bătrânul le-a zis:
- Auziţi, treizeci de diavoli s-au adunat să mă bată! nu era unul sau doi.

În chilia sa Stareţul avea o cruce de lemn agăţată pe perete şi se ruga de obicei înaintea ei. Odată, în vreme ce se ruga, a venit un diavol pe fereastră ca să-l ispitească. Atunci Bătrânul Evloghie a văzut cum Crucea se desprinde singură din cui, şi se apropie de diavol, iar acela dispare imediat. După aceea vede cum Crucea iarăşi se agată singură la locul ei.

Astfel s-a nevoit Bătrânul Evloghie până Ia vârsta de o sută opt ani. Şi fiindcă era deja maturizat duhovniceşte şi sosise vremea să plece din viata aceasta spre cea veşnică, cu bogăţia sa cea duhovnicească, a fost înştiinţat de Dumnezeu să se pregătească şi să dea ultimele sfaturi călugărilor săi împreună cu binecuvântarea sa:
- Eu, fiii mei, de acum plec. Mă duc lângă Sfântul Antonie. Mai târziu veţi veni şi voi lângă mine, în Rai. Tu, părinte Gheorghe, vei trăi optzeci de ani.

Apoi a cerut să se împărtăşească şi s-a odihnit în Domnul, binecuvântatul lui Dumnezeu Evloghie, pe 11 aprilie 1948.

Aşadar, când a împlinit optzeci de ani, părintele Gheorghe spunea:
- Anul acesta voi muri! Aşa mi-a spus Stareţul. Medicul, însă, văzându-i trupul viguros, i-a spus:
- Părinte, veţi trăi încă treizeci de ani.

Dar de îndată ce a împlinit optzeci de ani, părintele Gheorghe a închis ochii pentru totdeauna, făcându-i pe toţi să se minuneze.

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.

Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.

Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele Neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.

Iar când a auzit despre pustnicii ( exista o traditie care spune ca pe Varful Athon traiesc sapte sau doisprezece pustnici. Ea a fost confirmata de-a lungul vremii de repetate aratari ale lor)  ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.

Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.

După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.

După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.

Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tabla pe care am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.

Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.

Să avem binecuvântarea lui. Amin

Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoghe din Poltava, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra.

Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina. Aceştia fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vietuit ca frate începător. O ispită însă, ce i s-a întâmplat, l-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi simtă sufletul în siguranţa împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că monahii de acolo se întreţineau din peştele pe care îl prindeau.

Într-o zi a venit fiica acelui slujitor şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică, iar ea a rămas să-l ajute pe fratele. Ispita, însă, a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase.

ÃŽn clipa aceea Antonie s-a pierdut cu firea pentru că aceasta s-a petrecut pe neaÅŸteptate. Atunci ÅŸi-a făcut semnul Crucii ÅŸi a spus: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc!”, ÅŸi s-a aruncat de pe mal în adâncul râului.

Dar Bunul Dumnezeu văzând bărbăţia tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude.

Mai târziu mi-a spus: “Eu am sărit cu capul în jos, dar nu ÅŸtiu cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici măcar hainele!“.

În clipa aceea a simţit o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le pricinuise mai înainte acea fată prin gesturile ei necuviincioase.

Când fata l-a văzut pe Antonie stând în picioare deasupra apei, a început să plângă şi să se pocăiască pentru greşeala ei, fiind mişcată de această mare minune.

După aceasta fratele a plecat imediat la mănăstire, şi l-a rugat cu lacrimi pe stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte, spunându-i că este slab duhovniceşte şi că se teme să mai rămână în lume.

N-a spus nimic stareţului despre fapta necuviincioasă a fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce se petrecuse cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, aceasta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit-o pe vinovată, precum şi înfruntarea cu bărbăţie a acestei ispite, mai ales la o asemenea vârstă.

Căci pentru Dumnezeu, Care tine totul cu degetul Său, n-a fost greu să tină un începător deasupra apei unui râu.

StareÅ£ul s-a învoit la rugăminÅ£ile lui – fireÅŸte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obÅŸte un începător ales.

Atunci Antonie a pornit îndată către Sfântul Munte. Acestea se întâmplau în anul 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri ÅŸi chilii din Grădina Maicii Domnului, a rămas la Chilia “Sfânta Cruce” a Mănăstirii Karakalu, unde a fost tuns monah în 1910, primind numele de Augustin.

ÃŽn 1943 a plecat pentru mai multă liniÅŸte la o chilie de pe moÅŸia Mănăstirii Filoteu, “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneÅ£e fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre Bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc de aproape, însă toţi vorbeau despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, luând aminte să nu mă observe cineva şi astfel să dau de bănuit.

A doua zi, după amiază, a venit la mănăstire Bătrânul Augustin şi a întrebat:
- Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au răspuns:
-  Noi încă nu l-am cunoscut bine. Sfinţia Ta, de unde îl ştii?

Atunci i-au arătat chilia mea. Îndată ce am deschis uşa, mi-a făcut metanie până la pământ şi mi-a zis:
- Binecuvântaţi! Apoi mi-a spus:
- Dumnezeu să-ti ierte păcatele pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi zicând acestea, scoase din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa.

Eu am voit să ascund de bătrân faptul că dusesem acele lucruri la chilia sa, dar el mi-a spus:
- Eu te-am văzut de la “Proorocul Ilie”.

Schitul “Proorocul Ilie” se află la o distantă de aproape patru ore de chilia Bătrânului Augustin. StareÅ£ul avea ÅŸi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireÅŸte, nu există distante scurte sau lungi.

Şi fiindcă am vorbit despre aceasta, e bine să spun şi despre un caz asemănător în care s-a manifestat aceeaşi harisma.

Vecinul lui, diaconul Veniamin, aflându-se în chilia sa, a văzut uciderea familiei tarului, ca şi cum ar fi privit-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea se săvârşise uciderea familiei tarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea departe, deoarece avea televizor duhovnicesc, adică harisma străvederii, pe care o dobândise prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau.

Chilia Bătrânului Augustin devenise azilul animalelor din părţile Karakalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor.

Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ ÅŸi-i spunea: “BinecuvântaÅ£i”, nu cerceta dacă era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toÅ£i îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toÅ£i.

Într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:
- Faci metanie la mireni?
- Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns Bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume, deoarece îl ardeau rugăciunile lui.

Bătrânul Augustin, însă, l-a apucat ÅŸi l-a trântit de perete spunându-i: “Răule diavol, de ce războieÅŸti făpturile lui Dumnezeu?”.

Apoi Stareţul a continuat:
- Şi diavolul era puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea, însă, aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol.

Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să merg la duhovnic şi să-i mărturisesc că l-am lovit pe diavol. De îndată ce s-a luminat, am mers în Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit.

Duhovnicul meu, însă, a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am rostit Rugăciunea lui Iisus şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca pe o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit, în acelaşi timp am simţit o mare veselie, pe care nu o puteam suferi.

Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu răspândea lumină. Am plecat repede, ca să nu mă vadă părinţii, iar mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie -n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Chiar şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea sa exterioară, o dulamă răscârpită, era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor.

Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia Bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe.

De multe ori îi luau tot ce avea, iar după aceea era găsit căzut la pământ de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu putină făină ca să-şi facă cir.

Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând putină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de sărbătoare.

Unii călugări îl ispiteau pe Bătrân, întrebându-l:
- Ce mănânci, Părinte Augustin?
- Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o păstra ca să ospăteze cu ea vreun străin. Stareţul lua capul sardelei, iar oaspetelui îi punea sardeaua şi era plin de bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Toţi părinţii şi mirenii din ţinutul acela îl iubeau mult, dar mai ales părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să vină în mănăstirea lor ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă.

Stareţul, însă, se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca. De aceea n-a primit.

ÃŽn cele din urmă -Dumnezeu să le răsplătească părinÅ£ilor – l-au luat ÅŸi pe el ÅŸi toate animalele sale ÅŸi astfel i-au odihnit gândul, în mănăstire, fireÅŸte, părinÅ£ii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului.

Drept recunoÅŸtinţă cânta mereu “Cuvine-se cu adevărat…”, iar ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie.

Prezenţa Bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru mănăstire şi mult i-a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci şi sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului.

Când StareÅ£ul o vedea în bolniţă pe Maica Domnului sau pe sfinÅ£i iar pe bătrâni stând întinÅŸi sau ÅŸezând, mult se întrista. De aceea mergea ÅŸi-i scutura să se scoale ÅŸi le spunea: “Maica Domnului’”, sau când vedea vreun înger: “îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie.

Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:
- Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
- Ce fac măgăruşii mei?
- Sunt foarte bine, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.
- Dar Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustin?
- Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel, bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a petrecut o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Având pe Hristos întru sine, inima lui devenise rai, şi de aceea s-a învrednicit să vadă încă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, iar apoi să dobândească bucuria cea veşnică.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul Bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolnită, care s-a minunat şi astfel s-a încredinţat că cercetările dumnezeieşti pe care le avusese Stareţul fuseseră adevărate.

Bătrânul Augustin s-a odihnit în Domnul la 27 martie 1965, fiind în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Ieromonahul care a fost chinuit de diavol din

pricina unui gând de mândrie

Odată, la o mănăstire trăia un ieromonah care părea cuvios pe dinafară, însă înlăuntrul său avea ascunsă multă mândrie.

Era corect în toate, respectuos şi nevoitor şi pentru că era învăţat sfătuia duhovniceşte pe ceilalţi.

El, însă, nu era ajutat de nimeni, pentru că părinţii, din respect se ruşinau să-i spună ceea ce vedeau la el. Crease false impresii nu numai celorlalţi dar şi sieşi, cum că este cel mai virtuos din mănăstire etc.

Într-o zi au adus la mănăstire un îndrăcit, iar egumenul l-a încredinţat acestui ieromonah ca să-i citească exorcisme.

În acelaşi timp a spus şi monahilor să facă rugăciune cu metaniile pentru ca să se elibereze făptura lui Dumnezeu.

Era firesc ca diavolul să fie foarte strâmtorat, şi de aceea a început să strige:
- Unde mă alungi, nemilostivule?

Diavolul a făcut această viclenie, ca să-i dea preotului impresia că-i alungat de el. Atunci acela a spus diavolului:
- Să intri în mine!

Din clipa aceea diavolul a pus stăpânire pe preot. Aceasta o spusese ÅŸi Sfântul Partenie unui demon, atunci când l-a alungat, dar acela era sfânt. De aceea ÅŸi diavolul i-a răspuns: “Chiar ÅŸi numai numele tău mă arde, Partenie!”.

După ce preotul a intrat sub influenta diavolească, s-a chinuit ani întregi şi nu se putea odihni nicăieri.

Umbla mereu când afară în lume, când în Sfântul Munte. Această stare i-a creat şi oboseală sufletească, dar şi suferinţă trupească însoţită de un tremurat.

În ultimii ani ai vieţii sale a fost slobozit de diavol, pentru că s-a smerit mult din pricina acestei ispite, care i-a pricinuit mult folos, fireşte, fără să vrea. De atunci înainte vorbea smerit şi cerea sfaturi pentru sine.

De curând, în 1979, a adormit Bătrânul Avvacum, care a locuit în Sfânta Mănăstire Lavra şi a avut harisma de a tine minte capitole întregi din Sfânta Scriptură.

Mai demult el a pustnicit în pustia Viglei, dar o întâmplare l-a făcut să plece înfricoşat în Lavra, unde a rămas pană în ultimele sale zile, de dinaintea plecării sale spre viata cea adevărată.

ÃŽntr-o zi, atunci când se afla la Vigla, Bătrânului Avvacum, în timp ce rostea “Doamne Iisuse” pe o stâncă, îi apăru deodată diavolul în chip de “înger de lumină” ÅŸi-i spuse:

- Avvacume, Avvacume, Dumnezeu m-a trimis să te iau în rai, pentru că ai devenit deja ca un înger. Hai să zburăm.

Bătrânul Avvacum s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns înfricoşat:
- Cum să zbor? Tu poţi, pentru că ai aripi.
- Şi tu ai aripi, Avvacume, căci ai devenit înger, dar nu le vezi, îi spuse părutul înger.

Atunci Bătrânul Avvacum şi-a făcut semnul crucii şi a spus cu smerenie:
- Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?

N-a apucat însă să termine smeritele lui cuvinte că deodată a văzut cum acel părut înger s-a schimbat într-o capră neagră ciudată, cu aripi de liliac care, zburând în prăpastie spre mare, a dispărut.

Atunci Bătrânul Avvacum, cuprins fiind de spaimă i-a mulţumit Maicii Domnului că l-a apărat, căci altfel l-ar fi prăbuşit vicleanul în prăpastie.

După aceasta a mers la coliba sa, şi-a luat traista şi a plecat la Mănăstirea Lavra unde s-a închinoviat pentru mai multă siguranţă.

La sihăstria sa mergea doar de trei-patru ori pe an şi făcea Sfânta Liturghie, după care se întorcea la Mănăstirea Lavra.

Când s-a apropiat vremea adormirii lui, a primit înştiinţare de la Dumnezeu despre aceasta şi a mers la sihăstria sa, ca să-şi lase oasele acolo unde îşi lăsase şi cărnurile sale, când era mai tânăr, prin nevointele pustniceşti mai presus de fire ce le făcuse ca să se imaterializeze pe cât este cu putinţă, aşa cum o cere schima îngerească.

Părinţii care îl cercetau acolo, la Vigla, îl vedeau foarte vesel. Unul dintre ei s-a mirat de aceasta şi i-a spus:

-  Părinte Avvacum, te văd foarte vesel, deşi te apropii de moarte.

-  Şi de ce să nu fiu vesel, frate, de vreme ce cu harul lui Dumnezeu m-am nevoit de tânăr cât am putut? Mă bucur că voi merge lângă Hristos.

Cu o astfel de veselie pleacă nevoitorii cei buni ai lui Hristos.

Parintele Chiril, pustnicul din
Schitul Sfintei Manastiri Kutlumusiu
si, mai târziu, egumenul ei

Chiril era de loc din Agrinio. De mic s-a înstrainat în Egipt, si de acolo a mers la Manastirea “Sfântul Sava”, dupa ce mai întâi s-a închinat la Sfintele Locuri.

La vârsta de saisprezece ani a fost facut rasofor, dar nu avea liniste sufleteasca acolo datorita multimii închinatorilor, si de aceea a venit în Gradina Maicii Domnului.

Cu toate ca era mic de v̢rsta Р̨n lume copiii de v̢rsta lui se jucau Рacesta, ̨nsa, se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.

Mult s-a odihnit sufleteste la Schitul “Sfântul Pantelimon” al Manastirii Kutlumusiu, lânga duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”.

Staretul acesta, afara de alte harisme pe care le primise de la Dumnezeu, avea si harisma înainte-vederii, pentru ca devenise om al lui Dumnezeu prin nevointele lui mai presus de fire, facute cu marime de suflet. Ii stia de mai înainte pe cei ce aveau sa se faca monahi, precum si numele calugaresc ce li se va da.

Numai în Manastirea Esfigmenu am cunoscut doua astfel de cazuri. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi batea în usa:

- Bine ai venit, parinte Nichifor!

Iar pe altul de asemenea:

- Bine ai venit, parinte Filip!

Asadar, de la un astfel de staret sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânar, monahul Chiril, sa primeasca harul din belsug, precum Elisei de la Ilie, si sa ramâna urmas al sau.

Dupa moartea staretului sau, Parintele Chiril nu numai ca n-a neglijat cele duhovnicesti, ci dimpotriva, se nevoia si mai mult si astfel facea mai multa bucurie staretului sau. Din pricina posturilor aspre pe care le tinea, precum si a multelor privegheri, facute din râvna copilareasca, s-a îmbolnavit de tuberculoza.

Mai târziu îmi spunea:

- Scuipam cu multa durere niste bucati însângerate ca niste noduri, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon si m-a facut bine, fara medicamente.

Cum era cu putinta sa-l lase Sfântul Pantelimon sa sufere, de vreme ce era ocrotitorul schitului?

Indata ce s-a facut bine cu harul Sfântului, Parintele Chiril a început din nou nevointa sa cu aceeasi marime de suflet.

Am avut binecuvântarea sa stau putin timp lânga el si am primit din aceasta mult folos. Fireste, as fi ramas pentru totdeauna lânga el, dar din pacate nu m-au lasat. Atunci acela mi-a spus unde sa merg si a continuat sa ma povatuiasca în perioada de timp în care am stat la Manastirea Filoteu.

Când mergeam la schit ca sa-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce ma preocupa, el îmi raspundea la problema mea.

Primea înstiintare de la Dumnezeu despre faptul ca voi merge la el si despre problema ce ma preocupa. De multe ori nu vorbea deloc, ci punea dinainte un semn la o anumita carte si dându-mi sa citesc acel text, aflam raspunsul.

Dupa aceea puneam metanie si plecam folosit.

Afara de harisma stravederii ce o primise de la Dumnezeu, mai avea si harisma de a scoate diavoli din fapturile lui Dumnezeu, nu pot uita un caz pe care l-am vazut cu ochii mei.

Un om, ce avea un diavol cumplit, a fost adus la staret legat cu lanturi si lasat în biserica chiliei sale, ca sa-l faca bine.

Noaptea, când Batrânul s-a sculat ca sa aprinda candelele si sa înceapa rugaciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru ca era strâmtorat de prezenta Parintelui Chiril, a rupt lanturile si a ridicat mâinile omului îndracit, ca sa-l loveasca pe sfântul Batrân în cap cu lanturile rupte. Atunci Parintele a îngenuncheat imediat, si-a ridicat si el mâinile spre Dumnezeu si a strigat:

- Hristoase al meu; Maica Domnului, alungati pe diavol din aceasta faptura!

Auzind strigatul, am alergat îndata în biserica si am vazut pe Staret în genunchi, iar pe omul care mai înainte fusese demonizat stând linistit si cu evlavie la picioarele Parintelui Chiril.

Staretul avea îndrazneala la Dumnezeu, deoarece era smerit, foarte cuvios si plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abtine sa nu suspine si sa nu lacrimeze, de aceea îsi acoperea fata cu Evanghelia si, intrând în altar, îsi stergea pe ascuns lacrimile. La fel i se întâmpla si atunci când citea Canonul Maicii Domnului.

Slujbele le facea cu “Doamne Iisuse” nevoindu-se astfel cu rugaciunea neîncetata a inimii.

Din pacate, însa, în ultimii ani ai vietii sale, l-au silit sa devina egumen al Sfintei Manastiri Kutlumusiu, de care apartinea, deoarece era mare nevoie, însa amestecul sau în treburile de conducere l-a chinuit si l-a facut sa piarda toata acea stare duhovniceasca ce o avusese.

Deoarece a fost facut egumen fara voia sa, precum am spus, si s-a chinuit mult în continuare, cred ca Dumnezeu îi va da cununa îndoita, în afara de cea a cuviosiei i-o va da si pe cea a muceniciei, pentru ca la sfârsitul vietii sale a suferit dureri înfricosatoare. Uratorul de bine l-a pizmuit si a îndemnat un animal salbatic sa-l loveasca foarte tare. Parintele Chiril a fost lovit atât de grav, încât a stat la pat pâna la sfârsitul vietii sale, suferind durerile cu bucurie si slavind pe Dumnezeu. Dar acel animal de îndata ce l-a lovit pe Staret, a cazut la pamânt si a murit. Atunci parintii s-au mirat si au înteles din aceasta întâmplare sfintenia Staretului.

Astfel, facând rabdare în dureri si slavoslovind pe Dumnezeu, Parintele Chiril si-a sfârsit “lupta cea buna” si s-a odihnit în Domnul în 1968.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Mai jos de Schitul “Sfântul Vasile”, acolo unde cararea coteste catre Sfânta Ana, locuia mai demult un slujitor al Marii Lavre care supraveghea tapii manastirii, pe care îi tineau acolo pentru îngrasat.

Odata, într-o noapte cu luna plina, la lasatul secului pentru Postul Mare, slujitorul manastirii, parintele Efrem, pe când se ruga cu metaniile a auzit niste voci: “Oh! Oh!…”.

“Or fi niste straini, care petrec”, s-a gândit parintele Efrem.

Apoi a iesit afara si ce sa vada? Cam trei sute de diavoli erau stapâniti de nerabdare, iar mai marele lor spunea:

- Ia te uita, un schelet de calugar sa tina în loc zile întregi atâta oaste si sa nu putem merge în lume acum la petrecerile si chefurile de lasatul secului!

Batrânul Zaharia spunea ca la Chilia “Schimbarea la Fata” de la Noul Schit parintii spuneau “Rugaciunea lui Iisus” cu voce tare.

Odata, s-au adunat diavolii si unul dintre ei a strigat:

- Spun rugaciunea cu voce tare, dar nu are putere rugaciunea lor.

Atunci unul din diavolii cei mai mari a spus:

- Fie ca spun rugaciunea cu voce tare, fie ca o spun cu mintea, ea are putere, din moment ce noi nu putem face nimic.

Din comoditatea lumeasca vine nefericirea duhovniceasca a monahului

Intr-o zi batrânul Teofilact de la noul Schit a vazut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasa, batându-si joc de monahi si spunând:

- Ha, ha, ha! Calugarii au lasat rugaciunea “Doamne Iisuse…” si s-au dedat grijii lumesti. Se ocupa cu multe treburi…

Când unii monahi au facut instalatia telefonica în schit, batrânul Teofilact l-a vazut pe Sfântul Ioan Botezatorul foarte mâhnit.

Oare cum sa nu se mâhneasca Sfântul Ioan Botezatorul si toti Sfintii Parinti Athoniti, când unii monahi imita pe mireni în viata cea comoda si nu pe Sfintii nostri Parinti, care s-au nevoit cu marime de suflet pentru Hristos, si s-au sfintit nu numai pe ei, ci si salbaticul munte Athon, care mai apoi a fost numit Sfântul Munte.

Iar noi astazi ne umflam în pene ca suntem aghioriti.

Intoarcerea la Dumnezeu (de pe pământ la cer)

Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii din ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze tagma îngerească cea căzută, dar a lăsat şi pe diavoli liberi până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ şi să trecem în viata cerească, cea veşnică.

Cât timp trăieşte omul, are dreptul să dea examene duhovniceşti. După moarte, însă, nu mai poate da examene. Aşadar, să ne nevoim ca să luăm fie şi numai nota de trecere, astfel încât să intrăm în Rai. Amin.

Cel ce se nevoieşte duhovniceşte, războieşte pe vrăjmaşul diavol şi firesc este să fie şi el luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmaşul cel gândit, va fi încununat de Hristos.

Experienta se dobândeşte din focurile diavolilor pe care le primeşte ostaşul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmaşul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmaşului.

Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.

Ucenicul care primeşte gând viclean împotriva stareţului său şi îşi pierde încrederea în el, cade singur, precum se prăbuşeşte cupola când se ia cărămida centrală, cheia.

Ca să se curătească mintea şi inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, şi nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu şi smerit şi să se nevoiască cu mărime de suflet.

Pentru cei ce se nevoiesc să-şi păzească curăţia lor sufletească şi trupească, gândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea etc.

Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, dar numai atunci când nu există mândrie.

Atunci când gândul viclean împreună-lucrează cu omul cel vechi, trupesc, face un îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună-lucrează cu omul face un îndoit rău în lume.

Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi nu ale, omului.

Diavolul chinuieşte de obicei pe oamenii sensibili cu gândurile de hulă, ca să-i mâhnească şi să-i aducă la deznădejde.

Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne de¬ranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar pe care nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că ea este şi rugăciune către Hristos, dar şi dispreţuire a diavolului.

La începutul vieţii sale duhovniceşti nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată şi prin nevointa cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc şi gândurile bune şi nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în el.

Omul lui Dumnezeu îl cunoaşte pe vicleanul diavol, în timp ce vicleanul nu cunoaşte gândurile cele bune ale oamenilor.

Gândurile deşarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniştea, sunt cea mai mare boală a epocii noastre. Vindecarea o dă numai Hristos împreună cu pacea sufletească şi cu veşnicia. Ajunge omului numai să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos.

Cel foarte păcătos are şi mult material pentru smerenie, iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. Ajunge ca omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.

Pustia ajută mult la ştergerea patimilor sufleteşti deoarece în pustiul sterp pirul dispare, pe când în mlaştină se face ca stuful.

Nu vă minunaţi de cei ce se apropie de lună, ci de cei ce se depărtează de duhul lumesc, se apropie de Dumnezeu şi se veselesc.

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viata aceasta vremelnică, dar nici în cea veşnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, cea veşnică, rămâne nemângâiat în această viată şi îşi osândeşte astfel sufletul pentru veşnicie.

Cu cât oamenii resping viata cea firească, simplă, şi înaintează spre lux, li se măreşte neliniştea sufletească. Şi cu cât se înaintează în politeţea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria şi zâmbetul firesc al omului.

Dumnezeu este Mintea cea nesfârşită şi omul se înrudeşte cu El prin minte şi tot prin aceasta se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârşită şi prin inimă curată omul Il trăieşte pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu, iar omul prin simplitate crede, se nevoieşte smerit şi cu mărime de suflet şi trăieşte tainele Lui.

Anii trec şi oamenii îmbătrânesc. Nu staţi la răscruce! Alegeţi o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet şi apucaţi pe unul din cele două drumuri (cele două drumuri sunt cei al căsătoriei şi al călugăriei) ale Bisericii noastre şi urmati-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreţi să vă bucuraţi de Inviere.

Crucile omeneşti sunt numai nişte cruciuliţe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru, în timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuinţat puterea Sa dumnezeiască.

Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este cugetarea la încercările cu mult mai mari prin care au trecut semenii noştri.

Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amarăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce.

Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă şi să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu? Să simţi durerea semenului tău ca şi cum ar fi a ta. Chiar şi numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Semnul că rugăciunea a fost bine primită este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.

Rugăciunea de noapte ajută mult cu liniştea ei şi este mai eficace şi pentru sporirea noastră duhovnicească, precum ploaia liniştită de noapte ajută mult la dezvoltarea plantelor.

Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar şi privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea făcută cu umilinţă.

Trageti mereu de aţa metaniilor până ce se vor dezgheţa uleiurile duhovniceşti, ca să poată porni maşina duhovnicească şi inima să lucreze singură rugăciunea.

Potrivit cu jertfa şi rugăciunea pe care le face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi şi ajutorul dumnezeiesc.

Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se pot face omeneşte este o rugăciune tainică neîncetată, care aduce rezultate minunate.

Cel ce se încrede în Dumnezeu, seamănă slavoslovie şi adună bucurie dumnezeiască şi binecuvântare veşnică. Cel ce seamănă ticăloşie, seceră ticăloşie şi înmagazinează nelinişte (stres).

Viata cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovniceşte şi primesc şi cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului şi se hrănesc numai pentru întreţinerea trupului.

Daca flămânzeşte aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că ţie îţi va fi de folos postul pentru dobândirea raiului, în timp ce sărmanele animale nu au rai. Au, însă, acest lucru bun, că nu au nici iad.

Bucuria ce o simte omul când primeşte binecuvântare materială este o bucurie omenească, în timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
Schimbarea duhovniceasca pe care o primeste cu sufletul împreuna cu veselia inimii chiar si printr-o mica milostenie sau facere de bine fata de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar daca îi vei da un sac de dolari.

Cel ce se osteneste pentru aproapele sau din dragoste curata, se odihneste prin osteneala, în timp ce acela care se iubeste pe sine si trândaveste, se oboseste chiar si atunci când sta.

Omul râvnitor orice fel de viata si-ar alege, fie cea de monah, fie cea de mirean, va spori duhovniceste pentru ca va lucra cu marime de suflet, în timp ce omul care nu cultiva marimea de suflet, ce i-a daruit-o Dumnezeu, fara sporire va fi, oricare din aceste doua cai ar urma.

Sarmanele animale sunt mai bune în “maniere” decât oamenii nesimtitori, deoarece fiind cumparate si de cei milosi si de cei nemilostivi se supun fara deosebire, lucreaza din greu si rabda fara murmur si fara de nici o plata. Prin urmare ele ne-au întrecut în neagoniseala, în rabdare si în ascultare.

Mai mare este dragostea omului care ridica smerit greseala aproapelui sau, decât a aceluia ce ridica traista cea grea a împreuna-calatorului sau.

Primeste nedreptatea ca pe o mare binecuvântare, pentru ca din aceasta îti învistieresti binecuvântare cereasca, însa nu urmari anume sa te nedreptateasca, pentru ca asta ascunde o rautate politicoasa.

Când esti nedreptatit sa nu spui: “Sa-i rasplateasca Dumnezeu”, pentru ca atunci te blestemi singur cu politete.

Pe omul care îti cere iertare sincera când greseste, sa-l ierti cu bunatate de fiecare data si sa-l iubesti si de aproape. Iar pe cel viclean, care îti cere chipurile iertare, ca sa-si faca treaba lui si mereu sa te încurce în treburile lui, si care vatama sufleteste si pe alti oameni, iarta-l de saptezeci de ori câte sapte si în continuare sa-l iubesti de departe si sa te rogi pentru el.

Primeste nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatama sufleteste. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai putine drepturi are în viata aceasta, deoarece drepturile celui drept le pazeste Hristos pentru viata cea vesnica.

Cu cât se osteneste trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veseleste si sufletul alaturi de El, iar prinosul omului pentru semenii sai aduce mai multa roada, deoarece este duhovnicesc.

Omul milostiv se pune în locul celui îndurerat, se roaga, mângâie, dar si el este rasplatit de Hristos cu mângâiere dumnezeiasca potrivit cu durerea lui. In timp ce omul nemilostiv, care urmareste locul celuilalt, când îl ia în stapânire, ia în stapânire si stresul (nelinistea) si traieste o parte de iad înca din aceasta viata.

ÃŽnlauntrul dragostei fata de aproapele nostru se ascunde dragostea noastra cea multa fata de Hristos. ÃŽnlauntrul evlaviei noastre fata de Maica Domnului si fata de sfinti se ascunde iarasi multa noastra evlavie fata de Hristos – de Dumnezeu Cel în Treime.

Sfintii îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu  cu  evlavie  întraripata:   “Sfânt,  Sfânt, Sfânt”.

Pentru ca omul sa zboare îngereste, trebuie sa arunce toate patimile sale sufletesti si lucrurile sale materiale la saraci, deoarece acolo unde este bogatie materiala este saracie duhovniceasca.

De omul sarac chiar si tâlharul se milostiveste si-l miluieste, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplacut. Bine este ca omul sa se faca neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca sa mosteneasca Împaratia Lui cea cereasca.

Deoarece viata cereasca a oamenilor va fi îngereasca, unii tineri cu marime de suflet o încep înca din aceasta viata, facându-se monahi si traind în feciorie, neagoniseala si ascultare.

Schima îngereasca a monahilor si monahiilor este aceeasi. “Nu este parte barbateasca si parte femeiasca” (Galateni, III, 28).

Pentru a se dezvolta în inima noastra cugetarea monahiceasca, trebuie ca mai întâi sa moara cugetarea noastra lumeasca si sa se prefaca în pamânt roditor. Iar ca sa moara patimile, trebuie sa te gândesti la moarte, la judecata si sa patimesti si tu cu marime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, pâna si moarte, ca sa ne slobozeasca.

Bine este ca monahul sa moara la metania sa, dar în metania (pocainta).

Cine cunoaste marea vrednicie a Schimei îngeresti, nu urmareste alte vrednicii. Daca vei deveni un monah bun, te vei bucura îngereste si pe pamânt si în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumesti si se vor mâhni îngerii.

Monahul care traieste lumeste este chinuit si nefericit în viata sa. Va fi greu si pentru Hristos, caci nu va sti cu cine sa-l rânduiasca în cealalta viata, cu monahii sau cu mirenii?

Monahul este lumina, far pe stânci, iar nu felinar pentru lume.

Când monahul evita sa vada oameni pentru Hristos, atunci vede multi oameni (prin harul Duhului Sfânt) si îi ajuta dumnezeieste cu rugaciunea în lucruri ce nu se pot face omeneste.

Monahii sunt telegrafistii Bisericii noastre si din pricina aceasta se departeaza de zgomotele lumesti, ca sa aiba legatura buna cu Hristos, prin rugaciune, si astfel sa ajute.

Daca monahul se compara pe sine cu mirenii, considerându-se mai bun decât ei, va cadea, va deveni mirean. Dar daca cere cu smerenie mila lui Dumnezeu si se nevoieste, vazându-i pe toti ceilalti oameni buni si sfinti, atunci urmeaza pe sfinti.

Pentru ca sufletul sa învie duhovniceste, trebuie ca omul sa se rastigneasca pentru a-si omorî patimile cele sufletesti, mai ales iubirea de sine, fiica cea razvratita a mândriei, care împiedica harul dumnezeiesc si urâteste chipul omului.

Pentru ca monahul sa sporeasca duhovniceste trebuie sa lase la o parte logica, sa se smereasca si sa lucreze cu inima. Iar ca sa sporeasca monahia, trebuie sa lase invidia si celelalte patimi, sa se îmbarbateze duhovniceste iar logica, sa-i mearga înainte, ca sa-i înfrâneze inima.

Nu considerati timp pierdut lucrarea duhovniceasca pentru voi însiva, caci aceasta este o conditie esentiala pentru sporirea voastra duhovniceasca, iar pentru semenii vostri un ajutor eficient.

Atentie! Nu va faceti nume bun, pentru ca acesta va deveni apoi cel mai mare vrajmas al linistii voastre. Monahul are nevoie de si mai multa atentie ca sa nu îsi faca nume bun pentru faptul ca duce o viata duhovniceasca îmbunatatita, deoarece îsi va pierde ostenelile prin laudele omenesti. In timp ce acela care a dus o viata neglijenta, dar se pocaieste, îsi plateste si ceva pacate, deoarece a decazut în ochii oamenilor.

Fapta buna facuta de cineva se pierde atunci când acela o face cunoscuta si se mândreste pentru ea; se osteneste în zadar si se osândeste.

Monahul care cugeta lumeste, se vede ca a gresit drumul. Desi a pornit catre Hristos, sufletul lui merge în lume.

Monahii ce se ocupa mereu cu zidiri de prisos si lucrari lumesti, se vede ca sunt pam̢ntesti, caramida Рlut, si deloc minte dumnezeiasca.

Cladirile simple si obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în pesterile si în sihastriile simple ale Sfintilor Parintilor nostri, si astfel se folosesc duhovniceste. Pe când cele lumesti aduc aminte de lume si fac pe monahi lumesti cu sufletul.

Sfintii Athoniti au fost oameni ca si noi. Si Athosul a fost munte salbatic, ca si ceilalti munti. Dar nevoindu-se Parintii nostri cu marime de suflet, s-au sfintit si ei, au sfintit si muntele, care mai apoi a fost numit Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene ca suntem athoniti.

Sfintii nostri Parinti au sfintit pustia, au preschimbat-o în loc de nevointa duhovniceasca; iar noi, din pacate, am facut-o loc de vietuire lumeasca.

Orice rânduiala lumeasca în monahism este si o mare neorânduiala duhovniceasca.

Frate, sa nu doresti sa adaptezi pustia cea linistita la sinea ta lumeasca nelinistita, ci respecta pustia, ca sa te ajute cu linistea ei sa te pustiesti de patimile tale si sa fii daruit cu har de Hristos.

Daca vrei sa te faci isihast si sa ramâi în liniste, dobândeste mai întâi linistea ta launtrica în zgomotul exterior prin gânduri bune.

Începatorul care se desparte de obste ca sa se faca isihast, se aseamana cu smochina necoapta ce se rupe din smochin, dar care înca mai picura lapte. Aceasta dovedeste ca înca are nevoie de lapte.

Odinioara, când erau mai multi Batrâni duhovnicesti, dobândeau si tinerii sporire duhovniceasca, în vremea noastra, însa, când cei mai multi suntem numai batrâni, ce sa faca tinerii?

Odinioara, Parintii nostri aveau râvna pentru nevointa. Posteau mult si preferau fierturile, de aceea dobândeau sfintenie si sanatate trupeasca. În vremea noastra, însa, când fugim de nevointa si fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar si gaina, daca si-ar fi aruncat grasimea, ar fi zburat si n-ar fi prins-o uliul.

Daca unul care duce chiar si o singura traista se întreaba mereu când o va lasa jos. Cu atât mai mult unul care duce continuu o greutate de prisos, ce se adauga prin lacomie si vatama sanatatea!

Ascetul îsi vede trupul sau scheletic ca pe prietenul sufletului sau, care-l ajuta sa se sfinteasca. În timp ce omul bine hranit îsi face din trup un vrajmas care îi razboieste sufletul. Si atunci cel viclean cauta prilejul sa-l bombardeze cu gânduri necurate.

Dupa post, pâinea este dulce. Dupa priveghere si somnul este dulce. Iar dupa osteneala chiar si piatra cea vârtoasa ne odihneste mai bine decât fotoliul.

Cu cât se departeaza cineva de mângâierea omeneasca, cu atât se apropie de el cea dumnezeiasca.

Daca oamenii ar trai simplu, evangheliceste, aproape de Hristos, s-ar îndulci duhovniceste de Hristos si nu i-ar îneca stresul lumesc, care îi face sa se amarasca cu terapia psihiatrica si sa devina netrebnici.

Deoarece comoditatile lumesti au depasit limitele au devenit poveri. S-au înmultit masinile, s-a marit si împrastierea, l-au facut si pe om masina. Acum masinile si fierataniile îl comanda pe om, de aceea si inimile oamenilor au devenit de fier.

Evolutia lumeasca împreuna cu libertatea pacatoasa au adus aceasta sclavie duhovniceasca. Supunerea duhovniceasca fata de voia lui Dumnezeu este adevarata libertate sufleteasca, iar ascultarea duhovniceasca are siguranta dumnezeiasca.

Parintele duhovnicesc poarta raspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.

ÃŽncepatorul este ca o caseta goala; raspunderea se va cere de la staret.

Supunere nu înseamna ca ucenicul sa se supuna numai la exterior, ci cu bucurie sa supuna cugetul lui la duhul staretului sau.

Cel care tine la voia sa, leapada voia lui Dumnezeu si împiedica venirea harului dumnezeiesc.

Omul smerit primeste iluminarea dumnezeiasca deoarece nu are voie si iubire de sine. Si deoarece primeste si sfaturile cu smerenie, devine si filosof.

Ca sa se supuna cineva fata de altul, trebuie sa o faca sau din evlavie, sau de frica. Supunerea din evlavie este duhovniceasca, iar cea de frica este disciplina militara.

Daca nu se îndrepta fiecare dintre noi, ca sa înmulteasca binele, cum sa poata stapâni binele în chip bun?

Nu va siliti în mod egoist pe voi însiva mai presus de puterile voastre, caci va veti pricinui neliniste. Hristos este Parinte iubitor si nu tiran si se bucura de nevointa noastra facuta cu marime de suflet.

Daca nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel putin sa recunoastem asta cu smerenie si sa cerem mila lui Dumnezeu. Daca aceasta smerita marturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.

Ca sa auda cineva mesajul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu si ca sa se schimbe, trebuie ca el însusi sa întoarca butonul sau la aceeasi frecventa pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, si sa puna în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeiesti.

Altceva este evlavia si altceva este pietatea – precum evlavia ortodoxa rasariteana difera de pietatea europeana. Evlavia are harul dumnezeiesc , pietatea are minte omeneasca.

În epoca noastra, în care exista aceasta zapaceala a mintii am lasat cartile Sfintilor Parinti si am pus mâna pe reviste, care zapacesc si mai mult. Cei mai multi dintre noi am lasat si Sfânta Evanghelie, si cu totii, experimentati si fara experienta, ne repezim sa apucam Pidalionul (în limba greaca pidalion înseamna cârma). De aceea Sfintitul Vas, Biserica noastra, este luptat de valuri.

Bine este sa citesti carti duhovnicesti, dar mai bine este sa le pui în lucrare, sa traiesti duhovniceste.

Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce traieste corect, evangheliceste.

Odinioara oamenii aveau scumpatate în viata lor, sinceritate, cinste etc., iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din pacate, în anii nostri a fugit de la noi, oamenii, scumpatatea si s-au scumpit lucrurile materiale.

Mai înainte, la fiecare lucrare a lor, crestinii îsi faceau mai întâi semnul Crucii, iar pentru problemele serioase faceau multa rugaciune. În epoca noastra, din pacate, cei mai multi dintre noi nu numai ca nu ne rugam pentru problemele serioase, dar nici macar nu ne gândim la ele, si astfel platesc si ceilalti necugetarile noastre.

Orice gând bun care vine în mintea omeneasca este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboara din nasul nostru atunci când avem guturai ne apartine.

Fie oglinda, fie capac de conserva de ar fi cineva, nu straluceste daca nu cad razele de soare pe el.

Nu va mâhniti daca aveti slabiciuni mostenite, nici nu va umflati în pene pentru virtutile mostenite, deoarece Dumnezeu va lua în considerare doar lucrarea pe care omul o va savârsi asupra omului sau celui vechi.

Daca un caracter linistit ajuta la sporirea duhovniceasca, cu atât mai mult unul mânios. Ajunge numai ca aceasta putere a mâniei sa fie întoarsa împotriva raului, a patimilor sufletesti.

Precum la icoana sculptata este de lucru neîncetat atunci când se lucreaza la ea cu lupa, tot astfel si asupra sufletului  omenesc este de  lucru mereu, pe masura ce se curata ochii sufletesti si devin telescoape.

Daca vreodata nu afli om sa te oglindesti duhovniceste departeaza-te putin de chilia ta si priveste-te de acolo ca pe o a doua persoana si vei afla multe defecte.

Daca omul nu-si cunoaste pe omul sau cel vechi, ca sa se smereasca în mod firesc, smerenia nu poate deveni în el o stare, si astfel sa se faca salas al harului dumnezeiesc.

Nu urmari sa devii staret, pentru ca si a cugeta aceasta este o nereusita, nici sa vrei sa faci pe staretul, daca n-ai fost mai întâi ucenic.

Daca te faci tu singur capitan fara ca mai înainte sa fi fost simplu marinar, cel putin cere sfatul celor ce au calatorit pe mare, ca sa nu te afunzi împreuna cu tot echipajul.

Cel ce urmareste vrednicii, se va lupta singur toata viata sa. Cel ce este împins de oameni, va avea ajutorul lor omenesc. Iar cel ce este ales de Dumnezeu, Îl va avea pe El sprijinitor.

Daca din întâmplare cineva dintre voi, staretii, vede putin crucis duhovniceste, sa nu ceara ascultare oarba de la calugari, ca sa nu cadeti toti în prapastie, dupa cuvântul Domnului: “Orb pe orb de va calauzi, amândoi vor cadea în groapa” (Matei, XV, 14).

Daca vreti sa va împletiti usor în obste, nu veniti în graba la manastire înainte de a va despleti ghemele voastre lumesti.

Înainte de a pleca din lume, fa o rugaciune din inima catre Hristos si încredinteaza-I Lui pe parintii si fratii tai, si apoi nu îti mai aminti de ei, caci în felul acesta Hristos este îndatorat sa îi ajute.

Începatorul care îsi aduce aminte de parintii si fratii lui, împiedica ajutorul dumnezeiesc. Daca îsi aduce aminte si de lume, înseamna ca foarte repede a uitat ce a tras ca sa poata parasi lumea.

Daca nu te poti desparti de lume, nevoieste-te cel putin sa dezradacinezi cugetul lumesc dinlauntrul tau.

Greu se dezradacineaza lumea dinlauntrul nostru, daca nu ne dezradacinam mai întâi noi din lume, daca nu fugim de prilejurile ei de pacatuire.

Greu este ca sa dobândeasca cineva dragostea dumnezeiasca, daca nu paraseste dragostea pentru mica lui familie, ca astfel sa intre în familia noastra cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!

ÃŽncepatorul nu trebuie sa “absoarba” cugetarea la începutul calugariei, pentru ca va sfârâi mereu, ca lumânarea care ia apa în fitil la prima afundare.

Tânarul zburdalnic si egoist nu trebuie smerit deodata de staret, pentru ca va da lastaris, precum pomul tânar care are multe sucuri, când i se taie prea multe  ramuri.

Daca pomul tau duhovnicesc este mic si ramurile lui joase, primeste cu bucurie îngradirea duhovniceasca si legatura care te tine în frâu, ca sa nu fii ciuntit si netrebnicit de capre. Fa rabdare ca sa cresti duhovniceste, sa te hranesti cu roadele tale si sa te racoresti sub umbra ta.

Copacelul se leaga usor, cu sfoara, iar nu cu sârma, pentru ca altfel se raneste coaja si se ofileste. Tot astfel si îngradirea începatorului sa fie usoara, cu binisorul, ca sa nu se ofileasca duhovniceste.

Fiul duhovnicesc nu trebuie sa dea drepturi duhovnicesti asupra sa la nimeni altul afara de staretul sau, nici sa îsi spuna gândurile sale mirenilor sau sa se smereasca înaintea lor, caci va fi vatamat sufleteste de oamenii care nu cunosc marea virtute a smereniei.

Razboiul trupesc nu este o piedica pentru tânarul ce vrea sa se faca monah. Ajunge numai sa nu se gândeasca la nunta. Cu putina nevointa, post, priveghere si rugaciune se supune trupul duhului; fireste, când exista cugetare smerita. Tânarul, prin nevointa sa îsi câstiga în acelasi timp si rasplata cereasca.

Nu porniti spre monahism, daca aveti inima împartita, caci altfel veti esua.

Tânarul care îsi da toata inima sa lui Hristos si se lasa cu încredere în seama experimentatului sau parinte duhovnicesc, usor se dezbraca de omul sau cel vechi, asa cum cartoful nou se cojeste cu mare usurinta. În timp ce vârstnicul, daca nu este foarte simplu si smerit, seamana cu cartoful cel vechi care se cojeste greu. Si chiar fiert de ar fi, trebuie sa se cojeasca atunci când este cald.

Mai curata este schima care a pus-o cineva de mic, desi s-a prafuit putin de vremea îndelungata, decât a celui în vârsta, care a primit-o la sfârsitul vietii sale si care a dus-o curata si calcata de la croitor la mormânt.

Cel mai mare parastas pentru lume si pentru stramosii nostri, în afara de rugaciunea noastra ce are îndrazneala la Dumnezeu si de bucuria ce o simt stramosii pentru aceasta, este sporirea noastra duhovniceasca, deoarece atunci li se îndreptateste ajutorul dumnezeiesc; în timp ce viata noastra urâta le pricinuieste o întreita suferinta.

Parintele cel mai mare si mai bun este acela care a renascut duhovniceste, si ajuta si la renasterea duhovniceasca a fiilor sai, asigurându-le un loc în rai.

Toti cei care s-au nascut infirmi ori au fost  facuti infirmi de catre altii sau au ajuns asa din pricina neatentiei lor, daca nu murmura, ci slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc alaturi de El, vor fi rânduiti de Hristos împreuna cu marturisitorii.

Bunul Dumnezeu este în întregime Dragoste si se înduioseaza chiar si de netrebnicul nostru prinos, în timp ce noi oamenii mâncam mierea cea dulce, lui Dumnezeu îi oferim ceara; dar El se bucura si de acest prinos al nostru.

În timp ce Dumnezeu hraneste copacii cu gunoaie si balegar, pentru ca acestia sa ne dea frumoasele lor roade binemirositoare si ne daruieste binecuvântarea Sa cea bogata, noi, oamenii ticalosi si nerecunoscatori, desi ne hranim cu roadele cele frumoase si le prefacem în gunoi, avem, din pacate, si mândrie pe deasupra.

Toti oamenii primesc binecuvântarile cele bogate ale lui Dumnezeu, dar putini îi multumesc si sunt multumiti si bucurosi lânga Hristos.

Multi oameni desi le au pe toate, au deopotriva si mâhnire, pentru ca le lipseste Hristos!

Nasterea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia “Panaguda” a Manastirii Kutlumusiu.