Părintele Augustin s-a născut în Rusia în Aliskoghe din Poltava, în 1882. Numele lui de mirean a fost Antonie Korra.

Tatăl lui se numea Nicolae şi mama sa Ecaterina. Aceştia fiind oameni evlavioşi l-au crescut pe copilul lor Antonie în evlavie şi frică de Dumnezeu.

Încă de mic Antonie a mers la o mănăstire din patria lui unde a vietuit ca frate începător. O ispită însă, ce i s-a întâmplat, l-a făcut să părăsească mănăstirea şi patria sa şi să vină în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi simtă sufletul în siguranţa împotriva acestui fel de ispite.

Precum mi-a povestit, în mănăstire toţi vieţuitorii erau bătrâni şi a fost trimis să ajute unui slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că monahii de acolo se întreţineau din peştele pe care îl prindeau.

Într-o zi a venit fiica acelui slujitor şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă grabnică, iar ea a rămas să-l ajute pe fratele. Ispita, însă, a biruit-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase.

ÃŽn clipa aceea Antonie s-a pierdut cu firea pentru că aceasta s-a petrecut pe neaÅŸteptate. Atunci ÅŸi-a făcut semnul Crucii ÅŸi a spus: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât să păcătuiesc!”, ÅŸi s-a aruncat de pe mal în adâncul râului.

Dar Bunul Dumnezeu văzând bărbăţia tânărului nevinovat, care a procedat ca un nou Sfânt Martinian spre a se păstra curat, l-a ţinut deasupra apei fără să se ude.

Mai târziu mi-a spus: “Eu am sărit cu capul în jos, dar nu ÅŸtiu cum m-am aflat în picioare deasupra apei, fără să mi se ude nici măcar hainele!“.

În clipa aceea a simţit o pace lăuntrică şi o dulceaţă nepovestită, care a şters cu desăvârşire orice gând păcătos şi orice iritare trupească, ce i le pricinuise mai înainte acea fată prin gesturile ei necuviincioase.

Când fata l-a văzut pe Antonie stând în picioare deasupra apei, a început să plângă şi să se pocăiască pentru greşeala ei, fiind mişcată de această mare minune.

După aceasta fratele a plecat imediat la mănăstire, şi l-a rugat cu lacrimi pe stareţ să-i dea binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte, spunându-i că este slab duhovniceşte şi că se teme să mai rămână în lume.

N-a spus nimic stareţului despre fapta necuviincioasă a fetei, ca să nu-i pricinuiască vreun rău, nici despre minunea ce se petrecuse cu el, ci numai pe sine se învinuia.

Fireşte, aceasta a fost cea mai mare minune, după părerea mea, că a luat greşeala asupra lui şi a acoperit-o pe vinovată, precum şi înfruntarea cu bărbăţie a acestei ispite, mai ales la o asemenea vârstă.

Căci pentru Dumnezeu, Care tine totul cu degetul Său, n-a fost greu să tină un începător deasupra apei unui râu.

StareÅ£ul s-a învoit la rugăminÅ£ile lui – fireÅŸte, nici nu-l putea împiedica – dar s-a mâhnit gândindu-se că pierde din obÅŸte un începător ales.

Atunci Antonie a pornit îndată către Sfântul Munte. Acestea se întâmplau în anul 1908. După ce a vizitat diferite mănăstiri ÅŸi chilii din Grădina Maicii Domnului, a rămas la Chilia “Sfânta Cruce” a Mănăstirii Karakalu, unde a fost tuns monah în 1910, primind numele de Augustin.

ÃŽn 1943 a plecat pentru mai multă liniÅŸte la o chilie de pe moÅŸia Mănăstirii Filoteu, “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”, unde s-a nevoit cu mărime de suflet până la bătrâneÅ£e fără să mai iasă în lume.

În 1950 am auzit pentru prima dată despre Bătrânul Augustin, dar nu mi s-a ivit prilejul să-l cunosc de aproape, însă toţi vorbeau despre sfinţenia lui.

În 1955 când am mers din nou la Mănăstirea Filoteu, l-am cercetat a doua zi la chilia sa, dar din păcate lipsea. Am lăsat puţine lucruri la uşa chiliei lui şi m-am întors la mănăstire, luând aminte să nu mă observe cineva şi astfel să dau de bănuit.

A doua zi, după amiază, a venit la mănăstire Bătrânul Augustin şi a întrebat:
- Unde este călugărul Paisie? Părinţii s-au mirat şi i-au răspuns:
-  Noi încă nu l-am cunoscut bine. Sfinţia Ta, de unde îl ştii?

Atunci i-au arătat chilia mea. Îndată ce am deschis uşa, mi-a făcut metanie până la pământ şi mi-a zis:
- Binecuvântaţi! Apoi mi-a spus:
- Dumnezeu să-ti ierte păcatele pentru binecuvântările ce mi le-ai lăsat.

Şi zicând acestea, scoase din traistă şapte piersici mici, învelite într-o basma, care nu se deosebeau ca mărime de corcoduşe şi pe care le culesese din piersicul pe jumătate uscat ce îl avea lângă chilia sa.

Eu am voit să ascund de bătrân faptul că dusesem acele lucruri la chilia sa, dar el mi-a spus:
- Eu te-am văzut de la “Proorocul Ilie”.

Schitul “Proorocul Ilie” se află la o distantă de aproape patru ore de chilia Bătrânului Augustin. StareÅ£ul avea ÅŸi harisma străvederii. Pentru Dumnezeu, fireÅŸte, nu există distante scurte sau lungi.

Şi fiindcă am vorbit despre aceasta, e bine să spun şi despre un caz asemănător în care s-a manifestat aceeaşi harisma.

Vecinul lui, diaconul Veniamin, aflându-se în chilia sa, a văzut uciderea familiei tarului, ca şi cum ar fi privit-o la televizor. După o vreme s-a aflat că în ziua aceea se săvârşise uciderea familiei tarului de către comunişti.

Desigur că şi Bătrânul Augustin vedea departe, deoarece avea televizor duhovnicesc, adică harisma străvederii, pe care o dobândise prin curăţia sufletului său, prin smerenie şi dragoste.

Fiindcă pe Stareţ îl durea inima de animalele chinuite, toţi cei ce aveau animale bătrâne sau infirme le aduceau lângă chilia lui fără să întrebe şi plecau.

Chilia Bătrânului Augustin devenise azilul animalelor din părţile Karakalului, Filoteului şi Ivirului. Sărmanul bătrân lua coasa şi aduna fân toată vara ca să hrănească pe timpul iernii animalele infirme şi bătrâne ale mirenilor.

Dacă găsea vreun alt animal bătrân părăsit, îl lua şi pe acela la azilul lui.
Când întâlnea pe vreun om pe drum, îi făcea metanie până la pământ ÅŸi-i spunea: “BinecuvântaÅ£i”, nu cerceta dacă era preot sau monah, sau dacă mireanul era mare sau mic, pentru că având multă smerenie pe toÅ£i îi considera mari, iar pe sine mai mic decât toÅ£i.

Într-o zi când a făcut metanie unui mirean, l-a văzut un teolog şi smintindu-se, i-a spus:
- Faci metanie la mireni?
- Da, pentru că au harul Sfântului Botez, a răspuns Bătrânul Augustin.

Multa dragoste şi smerenie a Bătrânului nu avea margini. Odată mi-a spus că i-a apărut diavolul în chilie ca un câine înfricoşător, care scotea flăcări pe gură şi s-a repezit asupra lui să-l sugrume, deoarece îl ardeau rugăciunile lui.

Bătrânul Augustin, însă, l-a apucat ÅŸi l-a trântit de perete spunându-i: “Răule diavol, de ce războieÅŸti făpturile lui Dumnezeu?”.

Apoi Stareţul a continuat:
- Şi diavolul era puternic, dar şi eu tare, şi l-am lipit de perete. După aceea, însă, aveam remuşcări că l-am lovit pe diavol.

Aşteptam cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să merg la duhovnic şi să-i mărturisesc că l-am lovit pe diavol. De îndată ce s-a luminat, am mers în Provata, la duhovnic şi m-am mărturisit.

Duhovnicul meu, însă, a fost foarte îngăduitor şi nu mi-a dat nici un canon, ci mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am rostit Rugăciunea lui Iisus şi apoi am mers la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul mi-a băgat linguriţa în gură, am văzut Sfânta împărtăşanie ca pe o bucată de carne cu sânge şi am mestecat-o, ca s-o înghit, în acelaşi timp am simţit o mare veselie, pe care nu o puteam suferi.

Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu răspândea lumină. Am plecat repede, ca să nu mă vadă părinţii, iar mulţumirea (de după Sfânta împărtăşanie -n. tr.) mi-am citit-o singur la chilie.

Chipul Bătrânului era luminos, pentru că îl adumbrise harul lui Dumnezeu. Chiar şi numai dacă-l vedeai, uitai orice supărare, pentru că răspândea bucurie din bunătatea sa lăuntrică, îmbrăcămintea sa exterioară, o dulamă răscârpită, era mai rea decât haina ce o pune grădinarul ca momâie împotriva gaiţelor.

Dacă se întâmpla să-i dea cineva vreun lucru bun, îl dădea şi el altuia.
Chilia lui era centrul lucrătorilor ce cărau lemnele mănăstirilor la porturi. Orice aveau nevoie lucrătorii mergeau la chilia Bătrânului Augustin şi luau fără să-l întrebe.

De multe ori îi luau tot ce avea, iar după aceea era găsit căzut la pământ de istovire. Singura soluţie ar fi fost să-l aprovizioneze mănăstirea cu putină făină ca să-şi facă cir.

Şi-a procurat şi o tigaie veche şi frământând putină făină numai cu apă şi sare, o cocea ca pită, şi asta îi era pâinea şi mâncarea sa. Când era dezlegare la untdelemn înmuia o pană în ulei şi făcea o cruce pe pită, şi în felul acesta făcea dezlegare în zilele de sărbătoare.

Unii călugări îl ispiteau pe Bătrân, întrebându-l:
- Ce mănânci, Părinte Augustin?
- Eu mănânc numai clătite, răspundea el.

Când părinţii îi dădeau vreo sardea sărată, o păstra ca să ospăteze cu ea vreun străin. Stareţul lua capul sardelei, iar oaspetelui îi punea sardeaua şi era plin de bucurie, că îl ospăta cu peşte.

Numai de acestea făcea şi se înfrâna pe sine, dar Hristos îl sătura mereu cu harul Său. Toţi părinţii şi mirenii din ţinutul acela îl iubeau mult, dar mai ales părinţii din Mănăstirea Filoteu, care îl rugau să vină în mănăstirea lor ca să-l îngrijească, deoarece începuse să nu mai vadă.

Stareţul, însă, se gândea ce vor face animalele infirme şi bolnave de care se îngrijea, dacă el va pleca. De aceea n-a primit.

ÃŽn cele din urmă -Dumnezeu să le răsplătească părinÅ£ilor – l-au luat ÅŸi pe el ÅŸi toate animalele sale ÅŸi astfel i-au odihnit gândul, în mănăstire, fireÅŸte, părinÅ£ii l-au îngrijit bine, lucru ce îl considera o mare binecuvântare a Maicii Domnului.

Drept recunoÅŸtinţă cânta mereu “Cuvine-se cu adevărat…”, iar ochii i se umpleau de lacrimi de bucurie.

Prezenţa Bătrânului Augustin a fost o binecuvântare pentru mănăstire şi mult i-a ajutat pe părinţii bătrâni de la bolniţă, deoarece pe Părintele Augustin nu-l cercetau numai oamenii, ci şi sfinţii şi îngerii şi chiar Maica Domnului.

Când StareÅ£ul o vedea în bolniţă pe Maica Domnului sau pe sfinÅ£i iar pe bătrâni stând întinÅŸi sau ÅŸezând, mult se întrista. De aceea mergea ÅŸi-i scutura să se scoale ÅŸi le spunea: “Maica Domnului’”, sau când vedea vreun înger: “îngerul!”.

Aceia fireşte nu vedeau nimic, însă pricepeau că se întâmplă ceva şi se ridicau îndată şi stăteau cu evlavie.

Dar monahul responsabil peste bolniţă le considera pe acestea înşelări şi-l certa spunându-i:
- Lasă-i pe bătrâni în pace! Pe tine să te ascultăm cu înşelările tale?

Dar Bătrânul continua să-i trezească, deoarece nu se putea abţine din pricina evlaviei.

Când mergeau părinţii să-l vadă, înainte ca aceia să-l întrebe cum se află, Bătrânul Augustin îi întreba:
- Ce fac măgăruşii mei?
- Sunt foarte bine, răspundeau aceia. Şi Stareţul se bucura.
- Dar Sfinţia Ta, cum o duci, Părinte Augustin?
- Slavă lui Dumnezeu, foarte bine.

Astfel, bucuros şi plin de bunătate, slavoslovind pe Dumnezeu şi rugându-se neîncetat, a petrecut o viaţă paradisiacă în Grădina Maicii Domnului. Având pe Hristos întru sine, inima lui devenise rai, şi de aceea s-a învrednicit să vadă încă de aici îngeri şi sfinţi şi chiar pe Maica Domnului, iar apoi să dobândească bucuria cea veşnică.

În clipa când trebuia să plece către cer sufletul Bătrânului Augustin, faţa lui a strălucit de trei ori. Dumnezeu a iconomisit să se afle acolo şi responsabilul peste bolnită, care s-a minunat şi astfel s-a încredinţat că cercetările dumnezeieşti pe care le avusese Stareţul fuseseră adevărate.

Bătrânul Augustin s-a odihnit în Domnul la 27 martie 1965, fiind în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.