scrise de către Avva Isaia, pentru prea cinstita Teodora

Ţi-am primit scrisoarea de Dumnezeu iubitoare şi, o dată cu ea, am primit şi sufletul tău de Dumnezeu iubitor. În ea ne întrebi pe noi, cei lipsiţi de fapte bune şi nevrednici chiar de numele de monah, despre închinăciuni, cântare de psalmi, despre cinul vieţii monahale şi despre rânduiala privitoare la mâncare. Aşa cum totdeauna te-am ascultat, îţi dau scurt răspuns şi la această rugăminte. Îmi e teamă de cuvântul Domnului care zice: cel ce învaţă şi nu face, ca un făţarnic, se va numi mai mic printre cei ce se nevoiesc a intra în Împărăţia Cerurilor. Întrucât însă, ascultarea nu este fără răsplată, iar credinţa si dragostea Lui de noi este mare, de aceea, nădăjduiesc spre toate acestea şi spre cinstitele tale rugăciuni şi îţi scriu, ca şi cum aş fi povăţuit de ele, după cum mi-ai poruncit.

Părinţii înţelepţiţi de Dumnezeu spun că sufletul nostru are trei părţi: mintea, pe care ei o numesc şi putere cuvântătoare, puterea aţâţătoare şi puterea poftitoare. În aceste puteri, virtuţile se află în chip firesc si lăuntric, iar viciile petrec din afară, prin pierderea faptelor bune. Virtuţile minţii sunt dreapta credinţă, cunoştinţa, înţelegerea bună, smerenia, neîncetata aducere aminte ele Dumnezeu în inimă, pomenirea morţii, gândurile curate, depărtare de lucrurile lumii — depărtare de viaţă şi de deşertăciunile ei, cum sunt: agonisirea, felurite mâncări şi băuturi, legăturile nefolositoare cu oamenii şi celelalte asemenea, cu care se spurcă sufletul celui ce se linişteşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, după cum ei singuri au trăit prin pustietăţi şi munţi, tot astfel au rânduit şi femeilor să se liniştească, îndepărtându-se de legăturile şi de orice fel de relaţii cu bărbaţii, pentru ca în felul acesta să se întărească mai bine în fapte bune, în răbdare, prin desăvârşită linişte şi deplină retragere din cele din afară, să-şi desprindă năravurile şi simţămintele, să-şi păzească mintea şi gândurile curate şi să dobândească pe Dumnezeu cu faptele săvârşite în linişte. Faptele liniştii sunt: postul, privegherea, culcarea pe jos, citirea, metaniile în fiecare ceas.

Trebuie să facem de fiecare dată cel puţin 100 de metanii; apoi să sărutăm cinstita icoană a prea dulcelui lisus Hristos şi Dumnezeului nostru, să citim ceva. Cel mai important lucru însă — Doamna şi sora mea — este să stârpeşti răutatea din inimă, prin moartea faţă de lume, prin orice gând de înfrânare, printr-o răbdătoare petrecere în viaţă liniştită, printr-o adevărată smerenie, prin rugăciuni de zi şi de noapte, şi prin dragoste pentru Dumnezeu. Cu aceste fapte sufleteşti şi trupeşti, răul se dezrădăcinează, iar binele se vădeşte şi creşte. De altfel, să ştii, Doamnă, că nimeni nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum fără dorinţa şi osârdia noastră, nici noi nu putem izbândi ceva.

Cine a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi îşi aduce aminte de bunătăţile făgăduite şi ele binefacerile şi apărările din fiecare zi, cu care Dumnezeu ne izbăveşte din nevoi şi din ispite omeneşti şi de năvălirile demonice, acela nu va şedea în liniştea sa fără o inimă dureroasă. Dacă cei ce iubesc bunurile pământeşti întrebuinţează toate mijloacele, înfruntă orice suferinţă, îşi cheltuiesc puterile şi banii numai ca să nu se lipsească de lucrul dorit, atunci, cu atât mai mult cei ce au îndrăgit bunătăţile cereşti, trebuie să facă orice bine şi să sufere cu bucurie toate necazurile, numai să nu se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Şi tu, buna mea soră, întărită de harul ceresc, ai lăsat lumea şi ai părăsit toate la o vârstă atât de fragedă, crezând în Hristos Dumnezeu Care spune: cel ce nu se va lepăda de toată avuţia sa, nu poate să fie ucenicul Meu şi cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fraţii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; de asemenea: cel ce a lăsat case şi vii pentru Mine, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică; şi încă: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Auzind aceste cuvinte, tu ai crezut — suflet binecuvântat — şi ai săvârşit după credinţa ta, dorind să petreci o viaţă liniştită, slăvită, cinstită şi înaltă. Cu înţelepciune ţi-ai ales această viaţă. De altfel, să ştii că cinstita casă a sfintei linişti e mare şi grea; de aceea are nevoie de temelii puternice şi solide; altminteri, dacă sub cinstita clădire de fapte bune se vor aşeza temelii slabe, ea se va nărui toată, iar căderea acestei bisericuţe va fi mare. Temeliile liniştii sunt: postul cu smerenia, tăcerea, citirea, îndepărtarea de vorbirea cu bărbaţii şi femeile, privegherea, rugăciunea, metaniile multe. Acestea sunt temeliile cinstitei linişti.

În primul rând, Doamna mea, să-ţi cunoşti scopul pentru care ţi-ai lăsat neamul tău şi ai ieşit din casa tatălui tău. Fără îndoială că tu ai ieşit ca să urăşti lumea şi tot ce este în lume, şi nu numai ca să urăşti cele lumeşti, ci ca să te şi nevoieşti împotriva gândurilor pătimaşe şi desfrânate, ca să nu-ţi spurci mintea unindu-te cu ele si să-ţi păzeşti inima curată si înfrântă, în care locuieşte Duhul Sfânt,prin mijlocirea rugăciunii neâncetate. Pentru aceasta, de vor năvăli asupra ta demonii cu pofte urâte, înarmează-te cu postul, cu privegherea, cu reaua pătimire, cu liniştea şi tăcerea, cu smerenia şi rugăciunea stăruitoare şi luptă-te împotriva ei ca o credincioasă roabă a adevăratului Dumnezeu, ca să poţi spune cu David: întru smerenia noastră Şi-a adus aminte Domnul de noi.

Să ştii, Doamna mea, că dacă Domnul nu va zidi casa, în zadar se vor trudi ziditorii; cu adevărat, buna mea soră, chiar şi cele ce ni se par bune din cele ce facem, dacă ne gândim bine, se vor dovedi a fi rele, vrednice de ocară şi de osândă. Căci cine poate să-şi ţie curăţia ca losif ? Să iubească pe Dumnezeu ca Avraam? Să postească precum Moisi, Ilie si Daniil ? Să moară în fiecare zi, ca Apostolul Pavel, ca mucenicii si cuvioasele femei, care pentru Hristos şi-au vărsat sângele, sau să-I placă Lui în linişte şi să pătimească rău, chiar până la moarte, pentru Împărăţia Cerurilor ?

Dacă mereu îţi vei aduce aminte în mintea ta de bărbaţii sfinţi, de prea cuvioasele femei si de virtuţile lor, atunci, desigur că vei găsi cu câtă desăvârşire au iubit sfinţii pe Dumnezeu şi te vei mustra pe tine, nu numai pentru că n-ai făcut nimic asemănător, dar nici nu te-ai gândit măcar la una ca aceasta. De asemenea, contemplând bunătatea lui Dumnezeu, după care El a binevoit să Se facă om pentru noi şi să moară, tu îţi vei socoti toate faptele tale ca pe o cârpă lepădată, ca pe un gunoi, ca pe un nimic. Astfel, Doamna mea, cugetând neîncetat la acestea, alungă mândria sufletească şi ele vei face ceva bun în liniştea ta cea bună, să socoteşti acel bun ca pe ceva ce nu preţuieşte nimic si nici să nu te gândeşti că faci o faptă bună; ci dispreţuieşte toată cinstea şi fala lumii, ca pe o cârpă netrebnică.

Ţine minte, suflet iubitor de Hristos, ca o roabă a lui Dumnezeu, tu ai datoria şi să-I lucrezi Lui, îndeplinind cu credincioşie orice poruncă pe care ne-a dat-o Bunul nostru Stăpân. De aceea, când vei împlini toate, atunci cugetă smerită în tine: am împlinit ca o roabă ceea ce ni s-a poruncit, şi socoteşte-te ca o făptură netrebnică. De asemenea, Doamna mea, orice ai face, fă pe ascuns, fă numai pentru Dumnezeu; mustră-te mereu şi spune gândului tău: ce gând tâmpit! De ce te înalţi ? Prima mustrare să-ţi fie că tu îţi faci voia şi că, ceea ce îţi dă tăria şi puterea într-o asemenea nevoinţă, este lauda omenească şi slava cea bună pe care o ai printre ei; iar surorile care se află în supunere, nu fac cele ce voiesc, ci ceea ce porunceşte stareţa, chiar dacă ele n-ar voi să facă cele poruncite. Mustrându-ţi gândul în acest punct, tu vei putea să scapi, măcar în parte, de cursa demonului mândriei. De altfel, atât în aceasta, cât şi în cealaltă, tu nu poţi să izbândeşti altfel decât atunci când vei petrece întotdeauna în linişte. Dacă uneori te vei linişti cu bucurie, iar alteori vei rătăci încolo si încoace, târâtă de demonul iubirii de lume, atunci deşartă va fi osteneala şi tot ce vei face va fi fără nici un rost. În asemenea caz, la ce bun să mai trăieşti?

Dacă însă te vei linişti întotdeauna, vei săvârşi fapte bune, te vei socoti mai rea decât toţi oamenii, te vei mustra ca pe una ce şezi fără rod în chilia ta si vei fugi ele legăturile cu bărbaţii, atunci fericită vei fi tu între femei si fericită va fi calea pe care ai umblat, despărţindu-te de trup.

Vezi, buna mea soră, să nu te osteneşti în zadar! În chilie să nu faci nici mai mult, nici mai puţin din pravila pe care ţi-am dat-o ţie; tot ceea ce este peste măsură, e de la demon. Mergi pe calea împărătească pe care ţi-am arătat-o. Când însă vei voi să faci ceva mai mult, să nu-l faci fără ştirea si sfatul meu. Prin urmare, şezând în chilia ta, să ai o lucrare duhovnicească, adică citirea, cântarea de psalmi, rugăciunea, metanii cât mai multe şi o mică lucrare de mână. Adu-ţi aminte de prea dulcele lisus, adu-ţi aminte de moarte, adu-ţi aminte de păcatele de mai înainte şi de căderile zilnice, cum sunt: neângrijirea de orice faptă bună adusă de cel viclean, alunecarea limbii, mişcările necuvântătoare ale mâniei şi poftei, rătăcirea minţii, gândurile rele.

Caută să simţi toate acestea în tine şi îndată ce vei găsi ceva asemănător, grăbeşte-te să-l îndrepţi şi, tăindu-l din rădăcini, aruncă-l departe de inima ta, pentru că altminteri, neghinele răutăţii vor înăbuşi grâul faptelor bune în sufletul tău şi te vei dovedi fără rod în ziua Judecăţii, asemenea celor cinci fecioare nebune, apoi pentru trezirea zdrobirii şi râvnei după Dumnezeu din nou să dai de lucru gândurilor bune cum sunt: aducerea aminte de veşnicele munci, de bărbăţia mucenicilor, de răbdarea si de minunata tărie a nevoitorilor şi nevoitoarelor femei, .şi de virtuţile tuturor sfinţilor. Sileşte-te spre rugăciunea duhovnicească în care eşti învăţată să te rogi neâncetat, zi şi noapte, adică: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”

Cugetă întotdeauna în inima ta despre pogorârea lui Dumnezeu la noi, despre prea sfintele Lui patimi, despre Cruce şi despre moarte, despre pogorârea în iad, despre tot ce a făcut El pentru noi şi ce a făgăduit celor ce rău pătimesc pentru El. Câte si ce fel de patimi n-a suferit pentru noi, oare, Bunul Dumnezeu ? Iar eu ?

Aşa să-ţi vorbeşti, buna mea soră: n-am împlinit nici una din poruncile lui Dumnezeu! El, după negrăita Sa bunătate şi nemăsurata Sa iubire de oameni, a izbăvit si mă izbăveşte în fiecare zi de înşelările demonice şi de năvălirile din partea oamenilor, iar eu, nenorocita şi mult păcătoasa, îl mânii în fiecare zi neîmplinind voia Lui şi îl amărăsc cu gândurile cele rele, iar diavolului, vrăjmaşul meu, care în fiecare ceas se luptă împotriva mea, îi fac pe plac, făcându-i voia.

Cugetând la toate acestea, în chilia ta, buna mea soră, vei vedea ce umilinţe şi ce plâns îţi vor veni, ce smerenie şi ce zdrobire de inimă vei dobândi!

Pe deasupra, cercetează ce fel de fapte bune faci, ce ai făcut până acum şi care din ele îţi mai lipsesc? Virtuţile liniştii sunt smerenia desăvârşită, ascultarea desăvârşită, castitatea, postul şi privegherea desăvârşită, mulţimea metaniilor, citirea, tăcerea, curăţenia, pacea care întrece toată mintea, aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, dreptatea în toate faptele bune. O dată cu aceste lucrări de folos intră în sufletul monahului fericita smerenie; iar prin smerenie, Se sălăşluieşte Dumnezeu într-însul. Sălăşluiască-Se şi în mintea ta Dumnezeu, iar harul Său să coboare asupra ta, după făgăduinţa Sa.

Spune gândurilor rele: duceţi-vă de la mine toţi cei ce faceţi fărădelegea si faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie! Pune deasupra, gândurilor tale ca pe o strajă şi ca pe un cap, aducerea aminte ele Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte, iar ca învăţător pe prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru, neintroducând nimic în chilia ta, nici din cele curate, nici din cele necurate.

Vorbeşte cu tine însăţi: cum am petrecut ziua de astăzi, sau noaptea, sau chiar fiecare ceas din zi şi din noapte? Dacă ai făcut ceva bun, vorbeşte cu smerenie şi cu mulţumire: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale ele oameni, Stăpâne, slavă bunătăţii Tale sfinte!

Cugetă la toate acestea în fericita-ţi linişte, înlăuntrul chiliei tale, plângi neâncetat, pentru ca diavolul cel de trei ori blestemat să nu te molipsească cu gânduri netrebnice şi rele; să nu-ţi întunece lumina faptelor bune şi să nu-ţi rănească inima cu dorinţe spurcate şi deşarte.

Roagă-te, Doamna mea, pentru pacea a toată lumea, pentru mântuirea creştinilor, pentru toţi oamenii. Roagă-te pentru Domnul — Doamna si sora mea — şi pentru mine sărmanul, pentru că eu niciodată nici un bine nu am făcut, neavând nici cea mai mică urmă de fapte bune, îngreuiat de nenumărate păcate şi patimi, eu, nenorocitul, care scriu şi învăţ pe alţii, iar pe tine să te apere Dumnezeu de orice rău văzut şi nevăzut si să se împlinească spre împlinirea voii Lui, întru toate zilele vieţii tale!

Iată, Doamna mea, monahie Teodora, o dovadă a dragostei duhovniceşti ce o am pentru tine, eu netrebnicul şi săracul, pe care să o păstrezi spre paza şi întărirea binecuvântatului tău suflet si trup, căci altfel nu-ţi pot răsplăti după dreptate dragostea ta curată pe care întotdeauna o ai pentru noi, decât printr-o bună dorinţă, ca să treci fără primejdie viaţa aceasta de scurtă vreme şi cu darul lui Hristos să treci cu bucurie — să intri în viaţa cea viitoare, ca să te bucuri împreună cu prea cuvioasele si sfintele femei, în vecii vecilor. Amin!

Mi-aduc aminte că odată, sufletul tău nobil — doamna şi sora mea — a întrebat sărăcia mea cum trebuie cântaţi psalmii. Atunci ţi-am răspuns şi te-am lămurit prin viu grai cum trebuie să se săvârşească cântarea de psalmi. Acum însă vreau să însemnez acele graiuri şi prin scris, sufletului tău iubitor de Hristos. Ascultă cu luare-aminte, înţelege şi chibzuieşte singură cele ce-ţi scriu.

Toţi oamenii, stând de vorbă cu alţii, ştiu ce vorbesc şi ei înşişi stau de vorbă cu luare-aminte, ascultând cuvintele altora.

Uneori se întâmplă ca în timp ce cei ce vorbesc ştiu ce vorbesc altora, cei ce ascultă, adeseori nu iau aminte bine la cele ce li se vorbesc.

Este oare vreo raţiune în astfel de oameni ? Pentru asemenea neatenţie, la cele ce ne vorbesc nouă alţi oameni, suntem socotiţi neraţionali si netrebnici; atunci, ce fel de nădejde de mântuire putem avea noi, când, începând cântarea de psalmi, aceste cuvinte ale Duhului Sfânt, cu gura le cântăm şi parcă slăvim în cântări pe Dumnezeu, iar cu mintea nu suntem deloc atenţi la cele ce cântăm, când ne predăm mintea domeniului celui viclean şi el, de la începutul cântării, hotărăşte spre grija unor lucruri ce par necesare sau ne umple cu amintiri necurate şi spurcate, şi noi nu simţim nimic din ceea ce cântăm ?

Aşadar, buna mea Doamnă, arată măcar o astfel de luare-aminte în vremea cântării psalmilor, cum o ai în vremea când stai de vorbă cu alţii. Dacă nu-ţi vei depune silinţa în privinţa aceasta, atunci cântarea ta de psalmi şi vorbirea ta cu Dumnezeu îţi vor fi spre distrugere şi spre nimicire.

Această osteneală nu va fi numai zadarnică, ci şi vătămătoare. Cel ce cântă astfel, trebuie să plângă şi să suspine, pentru că vrând să-I placă lui Dumnezeu, ÎI mânie mai mult cu cântarea sa cea fără rânduială.

Rânduiala cântării trebuie să fie la tine astfel: după apusul soarelui, încuie uşa chiliei tale şi fă cele 100 de metanii legiuite, apoi, ridicându-ţi mâinile spre cer, spune de trei ori: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei şi netrebnicei roabei Tale! Spune-o din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu zdrobire, mai departe: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine. Amin! Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…; Doamne, miluieşte (de douăsprezece ori); Veniţi să ne închinăm… (de trei ori) şi începe psalmii, cântând cu toată luarea-aminte două catisme, bate iarăşi 100 de metanii, spune din nou: Dumnezeule, milostiv fii mie… de trei ori; Veniţi să ne închinăm… si iarăşi două catisme. După terminarea lor, iarăşi 100 de metanii; Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei… şi Veniţi să ne închinăm… de trei ori; şi încă o catismă. După terminarea ei: Sfinte Dumnezeule…, Doamne, miluieşte de 100 de ori şi metanii 100; Dumnezeule, milostiv fii mie…, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie… de trei ori şi Pentru rugăciunile Părinţilor noştri… Apoi închină-te la sfintele icoane şi du-te de te odihneşte. Sileşte-te din toate puterile să fii în biserică o dată cu ultimele bătăi de toacă. Procedând astfel, vei fi fără primejdie din partea săgeţilor vicleanului. De altfel, te rog, pe cât se poate, citeşte mai fără grabă, ca şi mintea să înţeleagă ce citeşti.

Venind în biserică, cântă mijloceasul întâi, apoi aşază-te, citeşte puţin şi dacă ai, apucă-te de lucrul mâinilor. Ceasurile să le săvârşeşti în chilie, astfel: când va fi ceasul trei scoală-te, fă 50 de metanii şi începe să cânţi; după terminarea cântării de psalmi, mai fă 50 de metanii şi aşează-te să citeşti; tot astfel să faci la ceasul al şaselea şi al nouălea. Citeşte de asemenea rânduiala celor scrise şi împlineşte cele 720 de metanii.

Inchină-te Domnului până la pământ, zi Tatăl nostru şi gustă pâinea cea de toate zilele, apoi aşază-te şi citeşte în felul acesta. Întotdeauna după cântarea de psalmi trebuie să urmeze citirea şi după citire, iar rucodelia. Procedând astfel, tu nu vei cădea niciodată în trândăvie.

Când îţi mănânci pâinea în chilia ta, femeia care îţi slujeşte nu trebuie să fie de faţă; ea, punându-ţi în faţă pâinea, apa şi puţine verdeţuri, să iasă. Când vei termina, cheam-o din nou, căci nu trebuie ca cineva să se uite la cel ce se linişteşte, nici chiar când doarme.

Iată, eu ţi-am arătat rânduiala celui ce se linişteşte pentru Domnul şi celui ce doreşte să-şi plângă păcatele sale.

Roagă-te şi pentru mine şi pomeneşte-mă întotdeauna în rugăciunile tale.Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău. Amin!

Cât despre cele 720 ele metanii, cum erau aceste metanii se ştie cu adevărat din obiceiul de obşte, se fac 10 închinăciuni, şi apoi o metanie.

În mănăstirea Sfântul Sava, fiecare e îndatorat să bată 1500 de metanii din care 150 cu fruntea la pământ, care se bat la fiecare 10 închinăciuni. Se bat înainte de utrenie, pentru care se loveşte în toacă, cu o oră înainte ele utrenie.

Aceste metanii tu trebuie să le împlineşti în tot anul, până la ultima suflare, afară de cazul când eşti bolnavă. În Cincizecime până la Duminica tuturor Sfinţilor, nu trebuie să le baţi, precum nici în cele 12 zile ale Naşterii Domnului, îndeplineşte-le 5 zile din fiecare săptămână, în tot anul, fără excepţie, dacă vrei să duci o viaţă neprimejduită de cursele diavolului. Roagă-te şi pentru mine, după cuvântul Apostolului care zice: rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.

Adună-ţi, Doamna mea, mintea, întăreşte-ţi evlaviosul tău gând şi fii cu luare-aminte la cele ce vreau să-ţi scriu acum.

Din timpul când omul, căzând de la Dumnezeu prin călcarea poruncii, a fost alungat din rai, diavolul şi demonii lui au dobândit o intrare spre gândul lui ca să-l clatine, să-l tulbure şi să-l risipească ziua şi noaptea, la unul mai mult, la altul mai puţin. Isihastul smerit nu se poate izbăvi altfel de această înşelăciune a vicleanului, decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Astfel, el întotdeauna trebuie să repete cu luare-aminte sfântul nume al prea dulcelui lisus, ziua şi noaptea şi în orice ceas şi în orice clipă, până când se va întări în mintea lui acest cuvânt dumnezeiesc: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă! Căci această pomenire dumnezeiască alungă, din mintea celui ce se linişteşte pentru Dumnezeu, pe prea răul diavol.

Ţi-am amintit de multe ori, buna mea soră, despre aducerea aminte de Dumnezeu şi acum din nou îţi spun că dacă nu te vei osteni şi dacă nu vei asuda ca să se întipărească în mintea ta şi în inima ta acest Nume înfricoşat, în zadar te linişteşti, în zadar cânţi, în zadar posteşti, în zadar priveghezi. Într-un cuvânt, toată osteneala monahului va fi deşartă fără o asemenea lucrare, fără aducerea aminte de Dumnezeu. Acesta este începutul liniştii pentru Domnul, acesta este sfârşitul. Acest – nume mult dorit este sufletul liniştii şi al tăcerii, în aducerea aminte de El se cuprinde bucurie şi veselie, lăsarea păcatelor şi bogăţia faptelor bune. Acest Nume prea slăvit şi înfricoşat prea puţini au putut să-L dobândească în linişte şi în tăcere. Altfel, nici nu poate omul să-L primească, chiar de se va sili mult. De aceea, ştiind puterea acestui cuvânt, eu întotdeauna mă bizui pe dragostea ta întru Hristos, ca să te linişteşti şi să taci; căci prin mijlocirea acestor fapte bune se îmbogăţeşte în noi aducerea aminte de Dumnezeu.

Cine nu pătimeşte rău ca să aplece mila lui Dumnezeu spre dânsul, mai ales când el însuşi vrea să întoarcă din nou vrednicia de mai înainte a celui ce se linişteşte, care bate şi caută întotdeauna? Cine nu se va îngriji să dobândească iarăşi, prin luare-aminte şi credinţă, prin linişte, prin tăcere şi osteneală, ceea ce a avut la început Adam, spre odihna şi mângâierea lui şi ceea ce a pierdut din pricina neluării-aminte şi necredinţei ?

Strâmtorările şi osteneala, adică postul, tăcerea, privegherea si orice altă osteneală a sihastrului sunt date omului după întocmirea lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, pentru ca el să nu piardă din nou acel bine pe care cu multă greutate l-a dobândit sufletul său raţional în timpul liniştii sale după Dumnezeu. Pentru aceasta îţi scriu aceste lucruri în chip amănunţit şi-ţi spun aşa, fir cu fir, pentru ca osteneala ta să nu fie fără rost şi deşartă. Tu, buna mea soră şi Doamnă, ai cunoscut că toată lumea zace întru cel viclean şi — cu voia lui Dumnezeu, ai părăsit-o, uşor lepădându-te de toate pentru Domnul. Să nu fie deci osteneala ta deşartă şi nefolositoare!

Râvneşte să placi Bunului Dumnezeu ca o aleasă roabă a Lui, ca în ziua Judecăţii Sale să primeşti din dreapta Lui o cunună neveştejită, înaintea feţei îngerilor şi a sfinţilor. Eu, Doamna mea, mi-am împlinit datoria şi ceea ce ţi-am spus o dată cu cuvântul, acum am îndeplinit cu scrisul. Pentru toate acestea vei da socoteală în ziua Judecăţii, căci ceea ce foarte mulţi monahi nu cunosc, tu ai învăţat în amănunt, adevărat si fără înşelare. Pentru aceea, trebuie să iei aminte cu frică şi cu cutremur şi să îndeplineşti toate acestea cu grijă şi cu osârdie, pentru ca, petrecând zilele scurte ale vieţii tale în toată curăţia şi cinstea, în ceasul morţii să ieşi din trupul tău înconjurată de bucuriile îngerilor şi sfinţilor.

Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău!

La acest cuvânt am vrut să mă opresc, dar mi-a venit în minte un alt lucru, pe care m-am hotărât să ţi-l expun acum, cu de-amănuntul:

Ascultă, păzeşte şi împlineşte cele scrise de mine, Doamna mea; Dumnezeu dă celui ce se linişteşte şi celui ce-L caută mari daruri, pe care nimeni altul nu le poate primi de la El. Ele sunt următoarele: inimă smerită de umilinţă, în care este înrădăcinată aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de Judecata viitoare, de moarte; de asemenea, osârdia pentru citit, puterea şi tăria de a nu te depărta niciodată de Dumnezeu, puterea de a sta înaintea Lui întotdeauna cu frică şi cu cutremur, curăţia, blândeţea, răbdarea, bunătatea sufletului.

Curând, cel ce se linişteşte va primi aceste daruri — Slavă Ţie, Mântuitorule, Hristoase! — căci după toate acestea, mult doritul Hristos îi dă acum isihastului, pentru El, sfinţirea şi sănătatea, iar sănătatea constă în faptul că nu doreşti nici cu gândul poftele păcatelor lumeşti, adică: bogăţia, pofta trupească, slava, cinstea deşartă de la oamenii pământeşti.

Dumnezeu nu-l poate tămădui pe acela care mai înainte n-a căutat si n-a dobândit darurile arătate mai sus, pentru ca, primind sănătatea fără de nici o osteneală în mare linişte, fără posturi şi, în general, fără nici o nevoinţă în ale liniştii, să nu se întoarcă spre cinstea omenească, să nu se laude că e sănătos şi că nu e luptat de patimi şi să nu cadă în cursa diavolească, adică în mândrie; căci atunci, cele mai de pe urmă vor fi mai rele ca cele dintâi, pentru că mândria e mai mare decât toate păcatele şi toate celelalte păcate vin deja în urma ei. Începutul păcatului — zice înţeleptul — este mândria. În felul acesta, mintea celui ce se linişteşte devine îndumnezeită, pentru că el are întotdeauna pe Dumnezeu în inima sa, prin mijlocirea faptelor bune.

O astfel de minte nu poate avea omul cu propriile sale puteri, dar cu aducerea aminte de lisus Hristos şi de moarte, Se sălăşluieşte lisus în inima sihastrului şi mintea lui devine îndumnezeită. Din luare-aminte şi din învăţătură vin Legea lui Hristos, ea se face împlinitoare poruncilor Lui; prin împlinirea poruncilor se înrădăcinează pururea aducerea aminte de lisus în inima lui, iar din aceasta, mintea lui devine îndumnezeită.

Ea se face atunci toată a lui Hristos şi nu cugetă nimic altceva decât să împlinească poruncile Lui, cu frică şi cu dragoste.

Eu îl slăvesc, îl cinstesc cu evlavie şi îl laud şi mulţumesc lui Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor Care dă celor vrednici Duhul Sfânt şi Care descoperă cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi întru lisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin!

ale monahului Isaia către prea cinstita monahie Teodora

Cu toate că trupeşte suntem oarecum departe unul de altul, buna mea soră, suntem însă departe în ceea ce priveşte vederea feţei, iar nu în ceea ce priveşte inima, trăind în pustietatea aceasta pentru ca — prin darul lui Hristos — liniştindu-ne puţin dinspre oameni şi lepădându-ne de toate pentru Dumnezeu, să intrăm şi noi, pe cât ne stă în putinţă, în lupta cu năvălirile duşmane şi cu patimile, lăsând la o parte lenea, să scuturăm deznădejdea, părăsind nepăsarea şi însufleţindu-ne de râvnă şi de osârdie pentru slujba lui Dumnezeu.

Aşa, buna mea soră, alegând din dumnezeieşlile Scripturi poveţele şi îndrumările mântuitoare, m-am hotărât să le însemnez iubirii tale de Dumnezeu şi în scris, pentru ca cele ce le-am vorbit întotdeauna personal, tu să poţi citi şi în cartea aceasta, luând aminte la îndemnurile mele, adunând cu frică roade duhovniceşti.

1. Începutul iubirii duhovniceşti după Dumnezeu se face prin întipărirea în inimă a aducerii aminte de marea întocmire dumnezeiască întru mântuirea sufletelor noastre. De aceea, nu îngădui nepăsării şi negrijirii să-ţi întunece aducerea aminte şi să nu uiţi niciodată marile binefaceri pe care le-ai primit, de la Dumnezeu. Astfel de amintiri, împreună cu pomenirea morţii, vor încălzi şi vor înălţa rugăciunea pe care ai învăţat-o de la mine. Rănindu-ne astfel de amintiri, asemenea unei săbii de aur, ne vom trezi întotdeauna spre slavoslovenie, smerenie, mulţumire şi zdrobirea inimii, râvnă spre a-i plăcea lui Dumnezeu în linişte şi spre oricare altă faptă bună; ţinându-le necontenit în minte, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, vei repeta neîncetat cuvântul proorocului: cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Într-adevăr, cât de mari şi nenumărate sunt binefacerile Domnului şi Stăpânului nostru Cel iubitor de oameni!

Mărturiseşte-I Lui, Doamna mea, de câte ori te-a izbăvit El de primejdie! De câte ori te-a răpit chiar dintre fălcile vrăjmaşului, atunci când erai gata să aluneci spre păcat! De câte ori, fiind tu slăbită de nepăsare şi neîngrijire, nu te-a dat în mâinile duhurilor înşelăciunii spre pierzare şi moarte ci, ca un iubitor de oameni, te-a păzit cu îndelungă răbdare, aşteptându-te să te trezeşti, să te întorci, să te pocăieşti.

2. Trupul nu poate trăi fără pâine şi apă, nici mintea, din momentul în care este înconjurată de îndemnurile spre alinare şi slăbire, nu mai poate ţine într-însa aducerea aminte de Dumnezeu. Numai o singură privire aruncată asupra lor trezeşte pofta şi vătăma sufletul. De aceea Domnul a poruncit ucenicului care voia să-L urmeze, să se golească de toate şi să iasă din locul lui. Mai întâi, omul trebuie să alunge de la sine toate pricinile slăbirii şi apoi să se apropie de lucrul lui Dumnezeu, Însuşi Prea Dulcele nostru Domn, nimicind puterea diavolului, a intrat Cel dintâi în luptă cu el, în pustietatea neroditoare. Tot astfel şi Apostolul îndeamnă pe acei care au luat crucea lui Hristos, să iasă din cetate. Să ieşim — zice — cu El din cetate, ducând povara Lui, căci El a mai suferit afară din cetate, adică a fost răstignit.

Când omul se va despărţi de lume şi se va îndepărta de toate patimile şi de orice legături cu oamenii, atunci lesne va uita vechile obiceiuri şi nu se va osteni multă vreme pentru a-şi dobândi mântuirea. Apropiindu-se însă de lume şi de lucrurile ei, el se slăbănogeşte imediat şi cu gândul şi cu inima.

3. Trebuie să ştii tu, buna mea Doamnă, că foarte mult îi ajută celui ce se nevoieşte, să nu aibă nimic în chilia lui. De îndată ce sunt îndepărtate obiectele care îi pot slăbănogi sufletul, el se arată în afară de primejdia ce vine de la cele două războaie, dinlăuntru şi din afară — în linişte, călăuzit de harul lui Dumnezeu, va birui fără trudă orice fel de ispitire. Prin ce fel de luptă să-l mai ispiteşti pe om, când în faţa lui nu se mai află lucrurile care să-i trezească patimile trupeşti? Neavând nimic de prisos în chilia sa, el nici nu va dori ceva din cele ce îl ispitesc şi-şi va mulţumi trebuinţa trupului cu puţină hrană în ceasul hotărât, adică cu pâine şi apă. Cum această hrană nu este înşelătoare, el o va primi numai pentru întreţinerea trupului.

4.  Cine şade cu răbdare în linişte şi cu această linişte uneşte înfrânarea de la ascultarea vorbirilor şi de la privirea la lucrurile atrăgătoare, postul, tăcerea şi rugăciunea, asupra lui curând Se va odihni Prea Sfântul Duh.

5.  Trebuie să ne îndepărtăm întotdeauna de pricinile care trezesc lupta duşmană şi să nu ne apropiem de lucrurile care pot să vatăme sufletul. Nu spun asta numai despre momelile pântecului, ci şi despre toate cele poftite, cu care poate fi ispitită şi siluită libertatea voii celei bune

6. Când omul se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă, face cu El un legământ — să se îndepărteze de toate grijile lumii, de toate patimile ei şi de desfrânare. Pentru aceasta, în primul rând, un călugăr nu trebuie să se uite la faţă de femeie, iar o călugăriţă să nu se uite la faţa bărbatului, în al doilea rând, nu trebuie să dorim nimic şi să nu ne îndulcim de nimic, în al treilea rând, să nu ascultăm deloc vorbele oamenilor. De vei păzi toate acestea, şezând în chilia ta, vei fi nevătămată de gândurile cele rele, cu darul lui Hristos.

7. Pentru orice mădular al trupului, există ispita sa cu care monahul trebuie să se lupte din toate  puterile. Dacă el vrea să scape de străşnicia acestei lupte, trebuie să îndepărteze de la sine obiectele ce-l ispitesc şi el însuşi să se îndepărteze de ele, ca să nu cadă. Păzindu-se în felul acesta, el nu va cădea, cu harul lui Hristos.

8. Monahul care doreşte castitatea şi care are legături cu femeile sau monahia cu bărbaţii, oricât s-ar trudi, nu numai că nu vor dobândi curăţia castităţii, ci le mai stă în faţă primejdia să mai cadă, dacă nu trupeşte, atunci sufleteşte.

9. Trebuie să ne fie întotdeauna teamă ele ceea ce poate să tulbure sufletul nostru prin vreo aducere aminte sau prin vreo vedenie, ca să nu ne pătăm conştiinţa. Prin urmare, noi ne-am ascuns în liniştea chiliei — nevoieşte-ţi dar, buna mea soră, trupul, sufletul şi gândul ca să dobândeşti răbdare în chilia ta.

10.  Cine a biruit orice ispită ce vine din viaţa aceasta deşartă şi a unit liniştea cu postul, rugăciunea cu tăcerea şi cu ura de agoniseală, acela curând se va slobozi din robia vrăjmaşului nostru obştesc, care este diavolul cel de trei ori blestemat, iar în ziua Judecăţii, cu mare nădejde va auzi: „Vino, binecuvântatul Tatălui Meu, moşteneşte Împărăţia cea pregătită pentru tine”.

11.  E un lucru mare şi minunat să nu laşi să intre în tine pofta, trezită în noi de cel viclean, ci s-o alungăm şi s-o stingem cu înfrânare. Dacă nu putem face acest lucru, cel puţin să ne luptăm cu ea neîncetat, ca să nu fim înfrânţi; înseamnă că noi am biruit. A nu fi  rănit nu atârnă de noi, dar să stăm pe locul nostru, fâră să ne uităm la răni, depinde de voinţa noastră. Cel ce iese în faţa unui vrăjmaş puternic cu toata bărbăţia, chiar dacă e lovit peste faţă, stă cu tărie şi chiar dacă e doborât, îndată se scoală bărbăteşte. Cine mustră pe ostaş, când acesta se întoarce din război acoperit cu răni ? Vrednic de mustrare şi de lacrimi este acela care, aruncând arma, fuge din rândurile armatei sale şi trece ele partea vrăjmaşului, iar cine stă şi luptă, chiar de se mai întâmplă să se clatine puţin sau chiar să cadă, pe acela nu-l va mustra niciodată nici unul dintre oamenii înţelepţi şi cunoscători în treburile militare.

12.  Să însetezi după Hristos, buna mea soră, ca să te adape El cu dragostea Sa. închide-ţi ochii în faţa desfătărilor vieţii ca să sălăşluiască Domnul pacea în inima ta. înfrânează-te de la lucrurile lumeşti, ca să te învredniceşti ele bucurie duhovnicească.

13.  Dacă faptele tale nu vor fi plăcute lui D$m-nezeu, atunci osteneala ta este deşartă şi mincinoasă. Nu vor fi plăcute lui Dumnezeu faptele tale, când tu, petrecând o săptămână în linişte şi rugăciune, vei ieşi afară şi te vei distra o zi, chiar două, şi apoi iarăşi vei şedea în linişte, într-o astfel de rânduială, nu vor fi plăcute lui Dumnezeu faptele tale. Dumnezeu vrea. ca monahul smerit să şadă întotdeauna cu răbdare în chilia sa şi să se prăjească ca peştele în tigaie în lupta cu gândurile. Celui ce este ocupat cu cele pământeşti îi este cu neputinţă să caute cele cereşti şi celui ce este legat de cele lumeşti nu i se potriveşte să aştepte darurile dumnezeieşti. Starea lăuntrică a fiecărui om se arată prin faptele lui. Ceea ce pofteşte omul, spre ceea ce înclină gândul lui, cu ceea ce se uneşte el, prin aceea se şi biruie, aceea îi e Dumnezeu, în aceea crede, indiferent dacă aceasta este o piatră sau un copac sau un cărbune. De aceea spune Apostolul, aceea de care se îndulceşte cineva, adică ceea ce iubeşte, aceea îl şi robeşte.

14. Nu fugi de necazurile care ţi se întâmplă în chilie, căci Dumnezeu te ispiteşte dacă tu cu adevărat Il iubeşti. Cel ce fuge de ispite, fuge de fapte bune, de ispite zic, nu de poftă, ci de necazuri. Ispitele ce vin din poftă, de îndată ce vor fapte, taie-le imediat cu rugăciunea ca să nu prindă rădăcini, să nu devină în inima ta puternice şi permanente.

15.  Iubeşte, buna mea soră, smerenia, în toată viaţa ta, ca să te izbăveşti de mult-împletitele mreje ale vrăjmaşului celui urător de bine, căci ele sunt în afară, de căile celor smerit-cugetători.

16.  Caută cu toate puterile să rupi orice legătură lumească. Prin aceasta vei putea să te uneşti din inimă cu Dumnezeu şi să uiţi cu desăvârşire lucrurile deşarte ale lumii acesteia.

17.  Copiilor li se dă să mănânce pâine după ce sunt înţărcaţi; şi omul care intră în viaţa cea de linişte, este ca un copil luat de la pieptul mamei.

18. Lucrarea trupească merge înaintea celei duhovniceşti, aşa cum pieptul lui Adam a mers înaintea sufletului ce i s-a suflat. Din ce este alcătuită lucrarea trupească ? Din post, priveghere, linişte, tăcere, îngenunchere, sărăcie, osteneală, ascultare. Acestea sunt lucrările trupeşti! Când vei petrece în ele vreme îndelungată, cu răbdare, atunci ţi se va da ţie de la Dumnezeu şi mai mult.

19. Cine a lăsat lumea şi se ceartă cu oamenii pentru o trebuinţă oarecare, necesară pentru mângâierea sa, acela este un orb desăvârşit, căci lăsând tot trupul, se luptă şi se războieşte pentru un mădular al lui.

20. Cine fuge de iubirea vieţii de acum, mintea aceluia a văzut veacul viitor, iar cine este legat de deşertăciunea vieţii, acela este robul patimilor.

21. Să nu socoteşti că numai agoniseala argintului şi a aurului este o iubire de agonisire, ci şi toate celelalte pe care vrei să le agoniseşti.

22.  Cinsteşte lucrarea privegherii ca să dobândeşti mângâierea de la Dumnezeu, pe care El o trimite sufletelor veghetoare.

23. Stăruie în citire şi mintea ta se va ridica spre vederea minunilor dumnezeieşti. Iubeşte sărăcia cu răbdare şi mintea ta se va aduna din risipire.

24.  Nu dori să ieşi afară, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

25. Îndepărtează-te de grijile lumeşti şi îngrijeş-te-te de sufletul tău, ca să-l mântuieşti de pierderea păcii lăuntrice.

26. Iubeşte castitatea ca să nu fii ruşinată nici în vremea rugăciunii, nici în ziua Judecăţii. Fără sfinţenie, nimeni nu va vedea pe Domnul. Iar sfinţenia este castitatea.

27.  Fereşte-te de cele mici şi nu vei cădea în cele mari.

28. Nu-ţi lega sufletul de dorinţe pline de plăcere ca să nu te faci roaba vrăjmaşului. Iubeşte îmbrăcămintea săracă, ca să scapi de amintirile rele şi să întăreşti smerenia inimii. Cel ce iubeşte poboaba din afară nu poate dobândi fapte bune, ci este încă aproape de căderea în curvie, pentru că în inima lui nu are smerenie.

29- Care din cei ce iubesc glumele şi vorbele deşarte urmează înfrânarea, liniştea, privegherea, rugăciunea ? Dacă nu observi că smerenia pătrunde parcă aceste fapte bune, să ştii că ai slavă deşartă şi eşti încă departe ele Dumnezeu, ca un duh căzut, căci şi acesta, la început, nici nu curvea, nici nu era lacom cu pântecele, nici era iubitor de argint, dar a căzut cu înfricoşată cădere pentru că, în mândria lui, a spus: aşeza-voi tronul meu mai presus de nori şi voi fi asemenea Celui Prea înalt — cum spune minunatul prooroc.

Smerenia de totdeauna, în curând te va face fiica lui Dumnezeu, căci David zice:. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fiii Celui Prea-Înalt, toţi !”

30. Cel ce iubeşte faptele bune arătate mai sus, cum sunt liniştea, tăcerea, castitatea şi rugăciunea, se face fiul sau fiica Celui Prea Înalt numai dacă are smerita cugetare.

31. Iubeşte liniştea mai mult decât fapta bună de a sătura pe flămânzii lumii şi vorbirea cu Dumnezeu mai mult decât vorbirile cu înţelepţii cei de un sânge cu tine. E mai bine să te slobozeşti tu singură de legăturile păcatului, decât să eliberezi pe robi din robie.

32.  Armele tale să-ţi fie lacrimile şi postul de fiecare zi; păzeşte-te pe cât îţi stă în putinţă de vederea feţelor bărbăteşti, ca să nu mori curând din pricina gândului desfrânării.

33.  Citirea în linişte este o mare îngrădire a patimilor. Fii slobodă de grijile cele multe ale trupului şi de bătaia de cap pentru lucruri, ca să înţelegi cele citite şi să dai sufletului hrană nepieritoare. Când harul divin va începe să deschidă ochii sufletului tău prin linişte şi citire, atunci ochii trupului tău vor începe să verse lacrimi din belşug, aşa încât faţa ta va fi adeseori spălată cu ele. Atunci se va potoli războiul simţurilor şi înlăuntru, în inima ta, linişte mare.

34. Dacă vreun oarecare vrăjmaş al lui Dumnezeu te va învăţa ceva contrar celor scrise de mine în cartea aceasta, să nu-l crezi, în afară de darul lacrimilor, nu căuta semn mai lămurit al bunei voinţe a lui Dumnezeu pentru tine. Când vorbesc despre lacrimi, eu nu înţeleg pe acelea care se varsă pentru tata sau mama sau din pricina unui necaz oarecare lumesc şi deşert, căci Dumnezeu iubeşte şi Se mângâie cu acele lacrimi care se varsă zi şi noapte, în linişte, pentru păcatele cu care L-am supărat.

35. Curăţă, Doamna mea, sufletul tău şi îndepărtează de la tine orice grijă lumească, ca să nu se învârtească mintea ta încolo şi încoace.

36.  Dacă vrei să te rogi curat şi netulburat, fugi de legăturile cu toţi oamenii — monahi, mireni, monahii, copii, femei — şi atunci va vedea sufletul tău lumina adevărului. Pe măsură ce inima se leapădă de legăturile din afară, în aceeaşi măsură se pătrunde în suflet de Duhul Sfânt şi inima dobândeşte o pace pe care ai s-o înţelegi când vei împlini cu fapta ceea ce este scris aici.

37.  Străduieşte-te pe cât îţi stă în putinţă în citirea dumnezeieştilor Scripturi, cu această călăuză unică pe calea ce duce spre mântuire şi te vei îndulci cu lumina cunoştinţei.

38. E ruşinos lucru pentru iubitorii de trup şi pentru cei lacomi cu pântecele să discute subiecte duhovniceşti, aşa cum e ruşinos pentru o desfrânată să vorbească despre castitate.

39. Când trupul se îmbolnăveşte rău de tot, atunci nu primeşte nici mâncărurile bune. Mintea ocupată cu lucrurile şi vorbirile mireneşti, nu poate să se apropie de linişte, de fericita tăcere şi de rugăciune.

40.  Focul nu se aprinde în lemnele umede şi Duhul Sfânt nu Se odihneşte în sufletul care iubeşte odihna.

41.  Desfrânata nu petrece într-o dragoste credincioasă faţă de bărbatul ei, iar sufletul, ocupat de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, rupe legătura cu Dumnezeu.

42.  Dacă vei pune asupra sufletului tău legea sărăciei şi cu harul lui Dumnezeu te vei elibera de toate grijile lumeşti şi în sărăcia ta, vei fi mai presus de lume, atunci vezi, te rog, să nu mai doreşti din nou a-ţi agonisi averi sub pretextul iubirii de săraci, cu scopul, adică, să faci milostenie, şi să nu-ţi arunci sufletul tău din nou în viforul grijilor (să primeşti de la unul şi să dai altuia) şi să nu-ţi pierzi partea ta devenind roaba oamenilor pentru că ei îţi dau ţie ceva. Dumnezeu, pentru aceasta ţi-a dat ţie mâini, pentru ca să-ţi câştigi hrana cu ele, imitând pe Apostolul; care zice: „Mâinile acestea mi-au slujit mie şi au fost cu mine”. Dacă ai ceva din lucrurile acestei lumi, împarte-le imediat, dar dacă nu ai, nu dori, te rog, să ai mai mult decât pâinea cea de toate zilele. Domnul zice: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Noi, creştinii, în rugăciunile noastre de fiecare ceas, nu cerem de la Dumnezeu decât „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”.

43.  Să-ţi cureţi chilia de toate lucrurile şi să nu ai nimic înăuntru afară de dumnezeieştile icoane sau cărţi, pentru ca atunci când firea va cere hrană, să nu fii biruită, împotriva voinţei. De aici, din această rară satisfacere a trebuinţelor, vei învăţa înfrângerea. De vei avea în chilie provizii suficiente, cu greu vei putea să-ţi păstrezi înfrânarea.

44.  Ferice de acela care cunoaşte şi ţine cele scrise aici, care petrece în linişte, având o rucodelie măsurată, care îşi întoarce toate grijile spre osteneala rugăciunii, crezând că cine lucrează pentru Dumnezeu aruncă asupra Lui toată mâhnirea sa; acela nu va avea neajunsuri în trebuinţele sale, întrucât unul ca acesta pentru El s-a îndepărtat de lume, de lucrurile ei şi de legăturile cu ea.

45. În ceasul când Dumnezeu îţi va umili inima şi te va mişca spre lacrimi, scoală-te şi fă de 70 de ori câte 7 închinăciuni, neîngaduind inimii tale să se îngrijească de altceva, întrucât atunci demonii vor veni la tine cu toată osteneala lor ca să te amăgească să te ocupi cu unele sau cu altele din gândurile lor. Tu vei vedea şi te vei mira de ceea ce se va naşte aici.

46. Ia aminte, Doamna mea, îngrijeşte-te şi osteneşte-te în dumnezeieştile citiri, căci de nu te vei osteni, de nu te vei nevoi, nu vei dobândi. Dacă nu vei bate în uşa lui Dumnezeu cu o rugăciune caldă şi cu osteneala liniştii, postului şi privegherii, atunci nu vei fi ascultată.

47.  Când omul din afară — adică trupul — va muri pentru lucrurile lumii, nu numai pentru păcat, ci şi pentru orice odihnă trupească, atunci în egală măsură va muri omul lăuntric — adică sufletul — pentru gândurile rele. Dacă monahul nu va nimici în inima sa grija de lucrurile vieţii, nici chiar trebuinţele firii, şi nu-şi va arunca grija sa asupra lui Dumnezeu, atunci harul lui Dumnezeu nu se va sălăşlui în el.

48.  Dacă vei înţelege cu precizie ce sfârşit vor avea toate lucrurile lumeşti şi cât sunt ele de neînsemnate, atunci nu vei avea nevoie de învăţător pentru mântuirea sufletului în liniştea ta.

49. Cel ce nu se îndepărtează şi nu fuge de pricinile patimilor, vrând sau nevrând, este batjocorit de păcat. Pricinile păcatului sunt următoarele: vinul, femeile pentru bărbaţi şi bărbaţii pentru femei, bogăţia şi îndulcirea trupului. După fire, ele nu sunt păcate dar firea, prin ele, lesne se apleacă spre patimile păcătoase. De aceea, monahul trebuie să se păzescă de ele cu toată puterea.

50. La oameni este cinstită bogăţia, iar la Dumnezeu de mii de ori este mai cinstit sufletul care se smereşte de bună voie până la sărăcie.

51. Dacă vrei să pui un început bun faptelor bune şi faptelor de mântuire, pregăteşte-te de ispitele care te vor întâmpina din cauza faptelor bune şi nu te teme de diavolul care are obiceiul ca, prin desele ispite pricinuitoare de frică, să iasă în calea celui ce plin de osârdie începe să vieţuiască cu evlavie şi să râvnească la virtute şi viaţă bună, pentru ca, înfricoşându-l chiar de la început, să se lase de buna sa intenţie, nu pentru că cel de trei ori blestemat ar putea avea vreo putere, căci altfel nimeni n-ar fi putut începe nici un bine, ci pentru că, chiar în folosul şi binele nostru, îi îngăduie Dumnezeu să ne ispitească, aşa cum vedem în viaţa dreptului Iov. Prin urmare, buna mea soră, fii gata să întâmpini cu bărbăţie şi bună chibzuinţă ispitele care însoţesc faptele bune.

52.  Să crezi cu tărie, Doamna mea, în Prea Dulcele Domn Iisus Hristos, că de vor veni asupra ta ispitele lumii, tu vei putea sta împotriva lor şi le vei birui cu dumnezeiasca Lui putere. Omul care se îndoieşte de-i va ajuta Dumnezeu în vremea ispitelor, nu crede în Dumnezeu şi nu este vrednic de numele de creştin. Cel ce este cu adevărat credincios şi evlavios, chiar de ar fi în însăşi fălcile balaurului, crede că Dumnezeu poate să-l scoată dintre ele. Aşa au crezut mucenicii şi au intrat fără frică în cuptorul de foc şi Dumnezeu i-a izbăvit pentru credinţa lor cea dreaptă. Astfel i-a izbăvit pe tinerii evrei din cuptorul Babilonului, pe Sfânta Tecla de foc şi de fiarele cele cumplite, fără îndoială, pentru credinţa lor cea curată.

53.  Cel ce urăşte păcatul se fereşte de el şi merge bărbăteşte pe calea virtuţilor, fără să-i fie teamă de năvălirea diavolului, căci în el locuieşte Dumnezeu.

54.  Caută să redobândeşti binele pe care l-ai pierdut. Eşti dator să-I dai lui Dumnezeu plumb? El nu-ţi cere în locul plumbului mărgăritare şi pietre preţioase. Dumnezeu, parcă ţi-ar spune, ţie şi tuturor credincioşilor, ai pierdut, omule, fecioria şi  curăţia, nu vreau de la tine milostenie, atâta vreme cât rămâi în desfrânare, ci vreau sfinţenie de la tine,  castitate.

55. Să-ţi fie limba blândă şi necinstirea nu se va atinge de tine. Dobândeşte o gură dulce şi pe toţi îi vei avea ele prieteni.

56. De crezi, buna mea Doamnă, că Dumnezeu are grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de trebuinţele vremelnice şi deşarte ale trupului? Aruncă asupra Domnului grijile tale şi nu te teme de îngrozirile diavolului. Cel ce aruncă toate asupra Domnului, îşi petrece în pace toate zilele vieţii sale.

57.  Cineva dintre sfinţi a spus: eu am băgat de seamă că dacă un monah nu lucrează pentru Dumnezeu, cum trebuie şi cum poate, atunci Dumnezeu îngăduie ca acela să cadă în ispite. Dacă el primeşte ispitele cu mulţumire, atunci Dumnezeu îi dă un grabnic ajutor şi-l izbăveşte de ele.

Dacă cel ce este stăpânit de demoni începe să cârtească şi să-L hulească pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl lasă şi atunci — o, minune! — balaurul cel din adânc, diavolul cel urător de bine îl umileşte.

58.  Adu-ţi aminte de Dumnezeu Cel Prea înalt, în toată vremea, buna mea soră, şi El îşi va aduce aminte de tine, când vei cădea în nevoi şi în necazuri şi te va mântui de mrejele diavoleşti. Niciodată să nu uiţi de El, predându-te deşertăciunilor vieţii, pentru ca nici El să nu te uite în vremea luptei tale. în inima ta să-I fii supusă Lui, pentru ca să ai îndrăzneală către El în vremea scârbelor, când te vei ruga din inimă, în singurătatea ta.

59. Cei supuşi păcatului, alergaţi la Domnul, Singurul Care poate ierta păcatele şi lăsa greşelile. El a zis cu jurământ, prin proorocul Iezechiel: „Viu sunt Eu, grăieşte Domnul, nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

60. Fericit este acela care se smereşte întru toate, căci el va fi înălţat de Dumnezeu. Dacă flămânzeşti, însetezi şi te smereşti pentru Dumnezeu, atunci curând vei fi proslăvit de Dumnezeu. Cine flămânzeşte şi însetează aici pentru Dumnezeu, acela, în ziua răsplătirii, va dobândi de la El adevărata bogăţie.

61. În toată viaţa ta să te socoteşti păcătoasă, pentru ca să fii întotdeauna în adevăr.

62. Dacă tu, de bună voie, te-ai lepădat de toate lucrurile vieţii, atunci tu să nu te cerţi cu nimeni, pentru nimic.

63. Îndepărtează-te de oamenii răi ca de o boală molipsitoare.

64. Aşa cum din lăcomia pântecelui se naşte desfrânarea, tot astfel din vorbă multă şi din vorbirile necuviincioase, se naşte o furtună de gânduri şi ieşirea din minte.

65. Grija de lucrurile vieţii tulbură sufletul şi, în tot timpul acesta, nu este pace în gânduri.

66. Monahul care şi-a închinat viaţa virtuţilor trebuie să se lepede cu desăvârşire de toate grijile lumii aşa încât, întorcându-se înlăuntrul său, să nu găsească în inima sa absolut nimic din veacul acesta. Numai gândul slobod de orice grijă lumească poate — eu harul lui Hristos — să se înveţe a se ruga şi să se liniştească zi şi noapte, fără nici.o risipire.

67.  Dacă rugăciunea este întraripată de dragostea lui Dumnezeu şi stă într-o neadormită priveghere, zi şi noapte, atunci Domnul întocmeşte în jurul ei, ca pe un acoperământ, un nor de lumină.

68. După cum norul acoperă lumina soarelui, tot astfel lăcomia pântecelui întunecă conştiinţa mintii şi alungă Duhul Sfânt.

69. În trupul celui iubitor de plăceri şi leneş, nu locuieşte Duhul Sfânt, ci satana, cu toată oastea lui.

70. Aşa cum un tată se îngrijeşte de fiul său iubit, tot astfel Domnul Se milostiveşte şi suferă împreună cu cel ce rău pătimeşte pentru El cu trupul, postind, priveghind şi rugându-se, stând întotdeauna aproape de gura lui.

71.  Pentru aceasta sunt printre voi mulţi neputincioşi şi bolnavi care, în bună parte, mor. Ce însemnează aceste cuvinte? Ascultă. Când un biet călugăr, ştiind că vasul său e putred, plin de spurcăciune şi de necurăţenie, nu se sileşte să se spele de această necurăţenie cu liniştea, cu tăcerea şi cu lacrimi fierbinţi, pentru ca în felul acesta să se apropie de dumnezeieştile şi Prea Curatele Taine, ci îngroapă acest mărgăritar ca într-un noroi murdar, atunci Dumnezeu îl pedepseşte cu suferinţe amare şi cu grele boale, pentru ca, măcar prin mijlocirea scârbelor, să se întoarcă oarecum el spre Domnul în linişte şi într-o adevărată pocăinţă —, iar El să-l vindece.

72.  Nu cheltui, soră, vremea nevoinţei de linişte, atâta timp cât nu te-a lovit boala sau altă mare suferinţă sau, ceea ce e mai grozav, moartea. Ce folos vei avea sau — mai bine zis — de ce te-ai mai născut, dacă vei fi surprinsă ele nenorocita soartă a acestei vieţi de care nimeni nu poate scăpa printr-un trai nepăsător? De aceea, în toată cartea aceasta, îţi cer şi te rog, ca pe una ce-ţi iubeşti sufletul şi iubeşti liniştea, să nu-ţi cheltuieşti şi să nu-ţi sleieşti viaţa aceasta în deşertăciunea acestei lumi, căci nu ştii ce va fi cu tine mâine; vei mai trăi sau vei muri? Alege cele bune şi petrece într-însele şi-L vei avea pe Însuşi Dumnezeu de ajutor şi împreună-lucrător.

73.  Liniştea şi tăcerea sunt o comoară ascunsă în câmpia vieţii monahale. Prin urmare du-te, vinde-ţi averile şi cumpără comoara liniştii, a tăcerii şi păstreaz-o nejefuită până la sfârşitul vieţii tale, pentru ca prin ea să te îmbogăţeşti cu bogăţia Împărăţiei Cerurilor.

74.  Dacă monahul se păzeşte din dragoste pentru Dumnezeu, atunci Însuşi Dumnezeu îl apără pe un astfel de monah şi nu-i îngăduie diavolului nici să se apropie de el. Atunci acest răutăcios, stând undeva în depărtare, aşteaptă vremea slăbirii monahului şi de îndată ce se va întoarce măcar cât de puţin de la aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, sau va începe să facă ceva lumesc sau îşi va îngădui să se plimbe fără rost în jurul chiliei sale, va tăbărî imediat asupra lui ca asupra unei oi rătăcite, asemenea unui lup sălbatic şi-l va sfâşia şi nu este cine să-l izbăvească ! Aşa încât, de nu se va întoarce pe loc din nou către Dumnezeu, va pieri până la sfârşit. Şi aceasta se întâmplă nu cu puterea diavolului, ci din pricina monahului însuşi. De aceea, buna mea soră, să petreci întotdeauna în linişte pentru ca Dumnezeu să nu îngăduie să se apropie de tine diavolul, nimicindu-i cursele.

75. Văzându-l pe îngerul păzitor al binecuvântatului tău suflet, el, cel rău, va fugi de la tine, cu harul lui Hristos, ca din faţa focului. De aceea, pe cât îţi este -cu putinţă, buna mea Doamnă, ia aminte la păzitorul sufletului tău şi nu-l scârbi — să nu dea Dumnezeu ! — căci altminteri va pleca de la tine. Iar când va pleca de la tine Sfântul înger ce te păzeşte de apăsarea sau trândăvia ta, atunci — vai! — te vei duce spre pieire sigură.

76.  Să ştii şi să scrii în inima ta că iubirea de plăceri, odihna trupului şi legătura cu oamenii — aceste trei lucruri îl îndepărtează pe monah de Dumnezeu. Dar dacă el se va păzi de toate acestea — cu înfrânarea, cu postul, cu privegherea, cu cântarea de psalmi, cu rugăciunea, cu liniştea, cu tăcerea şi cu citirea — atunci, prin împreuna-lucrare cu Dumnezeu, niciodată nu va cădea şi vrăjmaşului nu i se va îngădui să-l atace. Iar dacă i se va îngădui cândva, atunci va fi întotdeauna cu el puterea lui Dumnezeu şi a îngerului care îl păzeşte — şi el nu se va teme de ispite pentru că gândul lui e întotdeauna cu Dumnezeu iar el, îndrăznind către Domnul, îl dispreţuieşte pe diavolul.

77. Însuşi Bunul Dumnezeu — prin harul cel dumnezeiesc — îi învaţă pe oameni, mai ales pe monahi, cum să lucreze după voia lui Dumnezeu. Aşa cum cineva, învăţând un copil mic să înoate, îl ţine deasupra apei pe mâinile sale şi de îndată ce începe să se scufunde îl ridică spunându-i: curaj, nu te teme, eu te ţin, sau aşa cum o mamă care îl învaţă pe micuţul ei copilaş să umble, se depărtează puţin de el şi îl cheamă la sine şi dacă copilaşul, mergând spre mama lui, începe să tremure din cauza slăbiciunii trupului şi e gata să cadă, atunci mama aleargă repede spre el şi îl ia în braţele sale, îl îmbrăţişează şi îl sărută, tot astfel şi harul dumnezeiesc îi poartă pe cei ce rabdă în linişte pentru numele lui Dumnezeu şi încetul cu încetul, îi învaţă căile mântuirii. Scrie aceste puţine cuvinte în inima ta şi să fie acolo neşterse, în toate zilele vieţii tale.

78. Liniştea e mântuitoare pentru că ea nimiceşte orice rău. Dar dacă prin rugăciune ea îşi dobândeşte spre ajutor următoarele fapte bune: răbdarea, smerenia, privegherea şi înfrânarea, atunci nu există un drum mai scurt spre mântuire. Bună şi foarte bună este tăcerea; ea este mama cugetărilor sfinte, Duhul Sfânt fuge de vorba multă, de deşertăciune şi de risipire. Bună este liniştea, fiindă ea este mama tuturor faptelor bune pe care ea le naşte prin mijlocirea rugăciunii neîncetate şi nerisipite către Dumnezeu. Monahul iubitor de linişte este iubit de Dumnezeu pentru că şi el, iubindu-L pe Dumnezeu, se linişteşte, şi tace, şi râvneşte să vorbească numai cu Dumnezeu, printr-o rugăciune curată. Petrecând pe pământ, el cugetă la cele de sus şi mintea, lui este ocupată întotdeauna de un singur lucru: cum să-I placă lui Dumnezeu şi să se facă templul Sfântului Duh. Un astfel de călugăr îşi pleacă cu osârdie grumazul său sub jugul uşor şi bun al Prea Dulcelui Iisus şi dispreţuind pe toate cele văzute, spre cele nevăzute năzuieşte sau, mai degrabă, spre însuşi nevăzutul Dumnezeu pe Care îl aşteaptă, ca şi cum L-ar vedea. Un asemenea monah se nevoieşte să fie asemenea îngerilor şi şezând mereu în chilia sa şi pomenind pururea pe Dumnezeu, îşi face mintea sa curată, asemenea oglinzii. Fericit este un astfel de om, pe pământ şi în cer.

79. Ia aminte la cuvintele Domnului, cele prooroceşti şi apostoleşti, ţine-le în inimă ca pe o călăuză şi sporeşte în fapte bune, ca să fii aproape de sfinţii îngeri, îndelung răbdând în chilia ta, îndeletnicindu-te cu citirea, cu smerita cugetare, cu castitatea, cu postul, cu smerenia inimii şi cu tăcerea, aducându-I laude şi cântări Stăpânului, nu în anumite zile sau luni, ci în toată vremea vieţii tale, până la ultima răsuflare. Dacă astfel ai început, buna mea Doamnă şi soră, astfel să şi termini, mergând pe calea cea plină de necazuri în timpul scurt al nevoinţei tale şi vei intra — cu harul lui Hristos — în rai, ca să te veseleşti cu Hristos, în veci.

80. Când mă gândesc la scurtimea vieţii, la mult împleticitele deşertăciuni ale vieţii, la bunătăţile lumeşti care dispar ca umbra, la slava înşelătoare, la şubrezimea puterii, la bunăstarea în care nu poţi pune nici o nădejde, la deşertăciunea bogăţiei; când privesc apoi la viitoarea venire a Judecătorului nefăţarnic, la sfârşitul acestui veac, precum şi la lucrurile grozave şi înfricoşate care îl vor însoţi, când cuget apoi cum Se pogoară din cer Judecătorul Cel în chip de fulger, cum merg înaintea Lui cu frică puterile cereşti, cum se pregăteşte tronul cel înfricoşat, cum cerul se învăluieşte ca o carte, cum ard stihiile aprinse, cum trâmbiţează trâmbiţele cele grozave, cum se deschid mormintele şi morţii se scoală ca dintr-un somn, cum pulberea într-o clipă se uneşte în alcătuirea de altădată şi sufletele aleargă spre întâmpinarea Judecătorului, cum Mirele stă de faţă în miez de noapte şi pe cei râvnitori îi învredniceşte de intrare în cămară, iar pe cei nepăsători îi lasă afară — când mă gândesc la toate acestea, le fericesc pe acele fecioare înţelepte despre care aminteşte dumnezeiasca Evanghelie, pentru că ele, cunoscând nehotărârea vremii, întotdeauna au aşteptat pe Mirele lor Cel nemuritor, întotdeauna au avut în inimă frica venirii Lui şi, în aşteptarea din întunericul nopţii, s-au îngrijit să pregătească o candelă de lumină.

Dar nimic nu ne împiedică să pătrundem mai adânc în acea dumnezeiască pildă: „Asemănatu-s-a — se spune — Împărăţia Cerurilor cu zece fecioare care, luându-şi candelele lor, au ieşit în întâmpinarea Mirelui”. Dar când au ieşit ele? Adună-ţi mintea, Doamnă, şi ia aminte cu grijă. Prin urmare, când au ieşit ele ? Oare atunci când le-a venit sfârşitul vieţii, când a ieşit hotărârea morţii, când au fost deja trimişi îngerii după ele ? Atunci au ieşit ele oare ? Nu !

Ci atunci când s-au lepădat de desfătările vieţii, adică atunci când s-au liniştit, când au râvnit după fapte bune, când s-au hotărât să tacă şi să postească, când au început să meargă pe calea cea bună, adică să ducă o viaţă călugărească, când au păşit pe calea cea strâmtă şi plină de scârbe, când au îmbrăţişat de bună voie o viaţă aspră, când au dispreţuit grijile vieţii, când s-au lepădat de căsătorie, când au îndrăgit castitatea, când au înlăturat mârşăvia păcatului şi cu inima s-au lipit de Prea Curatul Mire, — atunci au ieşit ele întru întâmpinare.

„Cinci însă -— se spune — erau înţelepte şi cinci nebune”. Care este semnul fecioarelor înţelepte? Acesta este semnul, că ele au unit cu castitatea, milostenia, liniştea, postul, tăcerea, privegherea, neagoniseala, smerenia. Cu asemenea fapte bune ele şi-au înfrumuseţat castitatea, adică sufletul lor. Au cunoscut că credinţa fără fapte este moartă, s-au încredinţat că numai făgăduinţa nu este suficientă pentru mântuire, căci cu o singură aripă vulturul nu poate zbura către înălţime. Şi-au adus aminte, de asemenea, şi de cuvântul Mirelui Care a spus că cel ce vrea să-L urmeze nu trebuie numai sa se lepede de sine, ci să şi fie gata să-şi pună sufletul pentru El, — au cunoscut toate acestea şi, lepădându-se de toate, au râvnit să se înfrumuseţeze cu toate bunătăţile duhovniceşti pentru ca la venirea Mirelui, să poată spune cuvântul lui David: „Gătitu-ne-am şi nu ne-am tulburat”. Iar fecioarele nebune care n-au avut untdelemn de fapte bune în candele, sunt acelea care s-au mărginit la una: au îmbrăţişat fecioria şi nu s-au ostenit să se împodobească cu alte fapte bune, necăsătoria trupească au păstrat-o, dar n-au vrut să dobândească liniştea şi tăcerea, după cum nu s-au silit nici spre post, spre priveghere sau alte lipsuri. Şi ce a urmat mai departe? Întrucât Mirele a întârziat, toate fecioarele au aţipit. Dar cele ce s-au pregătit cu untdelemnul virtuţilor arătate, au avut îndrăzneală şi nădejde că nu se vor stinge candelele lor.

De aceea, în ciuda somnului, ele sunt numite înţelepte. Iar cele nebune dormeau fără grijă, fără să se gândească la cele viitoare. Si ce au suferit în ceasul nevoii, eu nu pot lămuri. Iată că a venit ceasul, a sosit vremea, trâmbiţele au sunat, s-au mişcat din loc stihiile, s-a clătinat văzduhul, s-a cutremurat cerul, au apărut îngerii, a venit Judecătorul, nu ziua, ci noaptea şi iată glasul care cheamă pe toţi spre întâmpinarea Lui. Fecioarele s-au sculat toate, şi-au scuturat somnul şi şi-au luat candelele. Dar candelele celor înţelepte ardeau limpede şi îi luminau pe toţi, pentru că au fost pline de toate faptele cele bune, iar candelele celor nebune s-au stins. Şi — o, ce grozavă pierdere! — cele înţelepte sunt primite în odaia de nuntă, iar în faţa celor nebune s-a închis uşa.

Priveşte, buna mea soră, cercetează ca să nu ţi se întâmple şi ţie ceea ce li s-a întâmplat fecioarelor nebune. Râvneşte să te împodobeşti cu faptele bune, iar mai vârtos stăruie în tăcere şi în liniştea cea bună, căci ele sunt mama şi rădăcina tuturor celorlalte fapte bune. Dacă vei dobândi aceste fapte bune, atunci curând le vei avea pe toate în inima ta.

81. Întârzierea în afară de chilie să fie o urâciune pentru tine, dacă vrei să te linişteşti cum trebuie, cu harul lui Hristos.

Legătura cu oamenii este pierzătoare pentru cel ce se linişteşte, ea alungă harul, întunecă mintea, răceşte râvna spre linişte. De aceea, eu îţi poruncesc întotdeauna să nu ieşi din chilie şi să nu stai de vorbă cu oamenii. Cel ce părăseşte de bună voie liniştea şi necazurile nevoinţelor legate de ea şi rătăceşte de colo până colo, vrând, nevrând, cade în păcat. Dimpotrivă, pe măsură ce se înmulţesc ostenelile şi faptele bune în linişte, în aceeaşi măsură se micşorează păcatele.

82. Adu-ţi aminte întotdeauna de începutul lepădării şi de râvna dintâi spre viaţa monahală şi de caldele gânduri cu care, lăsând lumea şi casa ta, ai intrat în lupta cu diavolul.

Cel ce doreşte să lupte cu diavolul, buna mea soră, trebuie să fie întotdeauna treaz şi veghetor. Căci după cum ne învaţă Apostolul Pavel: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătoriilor întunericului acestui veac”. Cel ce intră în luptă cu o astfel de mulţime de vrăjmaşi şi cu asemenea întuneric, nu trebuie să aibă multe gânduri şi griji, căci lupta diavolească atacă lucrurile acestei lumi. De aceea, prea dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru spune în Evanghelie: „vine stăpânitorul acestei lumi şi cu Mine n-are nici un amestec”. Ca stăpân al tuturor, El ar fi putut să aibă vii, câmpii şi multe bogăţii. Dar El n-a vrut să aibă din toate acestea, nici cât negru sub unghie. Tot astfel, El mărturiseşte: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă n-are unde să-Şi plece capul”. Acelaşi lucru ne învaţă şi pe noi, care pentru numele Lui am lăsat toate şi am mers pe urmele Lui : ce folos avem noi de lumea aceasta deşartă, care se bucură de pieirea noastră ? Iar liniştea mântuitoare contribuie foarte mult în lupta ce o ducem împotriva vrăjmaşilor şi ne învaţă să răbdăm toate necazurile de care nu putem scăpa.

83. Să nu ceri sfaturi de la cel ce nu este iscusit în liniştea şi tăcerea cea de Dumnezeu condusă, având de învăţător pe prea dulcele Domn Iisus Hristos căci, buna mea soră, în vremea de acum s-au împuţinat învăţătorii mântuirii, „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”, cum spune proorocul. Să ştii că în această linişte bună sunt şi mai puţini învăţători. Diavolul şi-a întins peste tot cursele răutăţilor şi, după cum vezi, i-a atras pe toţi monahii spre grijile deşarte ale vieţii, ca să se stingă însăşi dragostea pentru cinstita linişte, ceea ce a şi reuşit să o facă cel de trei ori blestemat.

Tu însă, buna mea soră, nu ai nevoie de un alt învăţător. Iată care îţi este porunca! Ia aminte şi crede cuvintelor Sfinţilor Părinţi. Ei spun: şezi în chilia ta şi ea te va învăţa toate. De aceea, cel ce nu are răbdare în toate împrejurările şi necazurile, are o îndoită greutate. Răbdarea mistuie amărăciunea nevoilor; puţinătatea de suflet este mama unei chinuitoare stări sufleteşti.

84. Răbdarea este mama mângâierii şi, oarecum, o putere dumnezeiască. Dar când Dumnezeu aduce asupra cuiva necazuri pentru păcatele lui, atunci îngăduie ca acesta să cadă în mâinile puţinătăţii de suflet, de unde, pe.un astfel de om îl cuprinde duhul deznădejdii, adică diavolul. Şi atunci, răsar întunerice de ispite, spurcate şi rele. Dacă te vei întreba din care pricină ,se întâmplă astfel de ispite, atunci ţi se va răspunde: din pricina nepăsării şi neîngrijirii noastre, pe care Dumnezeu vrea să le alunge prin scârbe. Iar leacul tuturor acestora este unul şi pe deasupra, el este aşa fel, încât sufletul îndată îşi dobândeşte mângâierea şi anume: smerita cugetare, căci fără ea nimeni nu poate nimici cursele diavolului.

85. Nu te supăra, Doamna mea, pe mine, pentru că îţi spun adevărul curat. Dacă tu ai fi iubit din toată inima pe mama tuturor faptelor bune, adică binecuvântata linişte, Domnul te-ar fi izbăvit de toate ispitele.

86. Curăţă inima ta de toate grijile lumeşti şi intră în liniştea cea minunată şi de Dumnezeu dorită, rugându-L pe Domnul să-ţi ierte păcatele şi nechibzuinţele săvârşite mai înainte, îmbracă-te într-o credinţă tare şi suferă războiul, ca să fi preaslăvită de Dumnezeu şi vei primi de la El cununa cea de mare preţ şi nestricată ce se cuvine unui mare luptător.

Într-adevăr, dacă noi vom răbda toate, cu inimă bună, pentru Dumnezeu, atunci El ne va proslăvi în Împărăţia Sa. Ocupă-te cu citirea în chilia ta, cântă, roagă-te, îngenunchează, pe cât îţi este în putinţă, învaţă-te în inima ta cu aducerea aminte de moarte, adu-ţi aminte de iad şi de împărăţia viitoare şi păzeşte-te de lucrurile lumeşti. Păzeşte, te rog, şi această poruncă — să fugi pe cât îţi stă în putinţă de legătura cu bărbaţii, căci diavolul poate să-ţi pricinuiască o nenorocire şi moartea, fără să prinzi de veste.

Nimeni nu poate birui frica altfel decât în linişte şi în depărtarea de toate. Când te vei îndepărta de toate, Dumnezeu îţi va trimite, în inima ta, o mângâiere şi lumina cunoştinţei. Nevoieşte-te ca o bună roabă a lui Dumnezeu, mergi pe urmele sfintelor femei care au răbdat înainte de tine, din dragoste pentru Dumnezeu, focul şi nenumărate chinuri. Nu-ţi spun să fii arsă de foc pentru Hristos sau altceva ce nu poţi face, ci osteneşte-te după puterea ta, posteşte, linişteşte-te, taci, priveghează, roagă-te neîncetat, căci toate acestea stau în puterea ta. Dacă îţi vei arăta osârdia în aceste lucruri mici, în puţinele zile ale vieţii tale, atunci Dumnezeu te va primi în Împărăţia Sa, şi tu vei fi fericită întru El în vecii vecilor.

87.  Mintea nu se va supune lui Dumnezeu dacă trupul nu este supus sufletului. Iar supunerea trupului faţă de suflet se dovedeşte prin post, prin priveghere, prin osteneală şi celelalte, aşa cum deseori în această carte am scris, în alte locuri.

88.  Cine se va supune lui Dumnezeu, acela este aproape de Împărăţia Lui. Dar în ce constă supunerea şi aşa-numita jertfire de sine ? Jertfirea de sine constă în faptul că monahul trebuie să se gândească în sinea lui că este un osândit căruia împăratul a hotărât să i se taie capul. Un astfel de om, în acel ceas, nu se îngrijeşte nici de femei, nici de copii, nici de mamă, nici de tată, nici de vreun alt lucru lumesc, ci toată mintea lui este ocupată de gândul morţii şi în sinea lui el nu mai cugetă că mai are vreo parte în viaţă. Primeşte şi tu, buna mea soră, o astfel de cugetare şi linişteşte-te şi întreabă-te pe tine însăţi: oare voi mai fi vie mâine ? Dar ce-am făcut eu şi ce bine am făcut în viaţa mea ? Cum voi ieşi din trup? Cum voi sta înaintea lui Hristos? Mă va îndrepta oare Dumnezeu, sau mă va osândi la chinuri ?

Dacă vei cugeta astfel în fiecare zi, atunci, în cele din urmă, îţi va veni liniştea de la Dumnezeu, fără osteneală. Ce folos îţi va aduce ţie legătura cu oamenii? Nici unul. În schimb însă, îţi va face un mare rău. De aceea, eu adesea îţi spun şi te îndemn: nu alerga după ceea ce este stricăcios şi necurat, ca un copil mic după jucării, ci ca un suflet înţelept şi ca o desăvârşită roabă a lui Dumnezeu, fă poruncile lui Dumnezeu în tăcere, pentru ca după ieşirea ta, Domnul să te primească în veşnicele lăcaşuri. De acum înainte, buna mea soră, strigă, cheamă cu suspinuri şi cu lacrimi şi fă ceea ce îl odihneşte pe Dumnezeu, iar pe El îl odihnesc postul, privegherea, liniştea, tăcerea, rugăciunea, citirea, sărăcia şi smerenia. Dacă vei păstra aceste puţine fapte bune, atunci, cu darul lui Hristos, vei intra în Împărăţia Cerurilor, dar dacă vei dispreţui aceste mici virtuţi, atunci eu nu-ţi voi mai spune multe, vei da singură răspuns pentru tine.

89. Mai este o rânduială înţeleaptă şi plăcută lui Dumnezeu — nu căuta cu ochii încolo şi încoace, ca o demonizată, ci întotdeauna să iei aminte la ceea ce este înainte, ca să nu vorbeşti în deşert, ci să grăieşti numai cele de trebuinţă, să te mulţumeşti cu îmbrăcămintea sărăcăcioasă, numai ca să-ţi acoperi trupul, cu hrană puţină, numai ca să-ţi ţii trupul în viaţă şi să nu lucrezi pentru lăcomia pântecelui. Fugi de îndrăzneală, ca de moarte.

Oriunde ţi s-ar întâmpla să dormi, caută, pe cât îţi stă în putinţă, ca să nu te vadă nimeni. Nu scuipa înainte, iar de ţi se va întâmpla să tuşeşti, când şezi în mijlocul altor femei, întoarce-te înapoi şi tuşeşte, cu modestie. Mănâncă şi bea aşa cum e cuviincios copiilor lui Dumnezeu, adică puţin, ca să ţi se păstreze castitatea. Cel ce nu păzeşte acest puţin, nu este fiul lui Dumnezeu, nici robul Lui, ci sluga,diavolului, fie că vrea acest lucru sau nu.

90. Vorbeşte blând cu toată lumea şi priveşte spre toţi cu sfială, dar nu opri asupra nimănui multă vreme ochii tăi, căci asta înseamnă neînfrânare. Nu acuza pe nimeni de păcat, ci întotdeauna osândeşte-te pe tine însăţi şi cu aceasta te vei izbăvi de păcatul osândirii. De vei fi nevoită să zâmbeşti, caută să nu ţi se vadă dinţii, căci bărbatul înţelept, cum spune Solomon, surâde liniştit şi neobservat; iar cel prost şi nechibzuit îşi înalţă glasul în râsul său. Fugi de bărbaţi ca de foc şi de şarpe şi de cursele diavolului, fugi de vorbirile cu ei, de locuirea împreună şi de vederea lor. Ascunde-ţi tainele, faptele şi luptele tale cu care te încearcă vrăjmaşul. Nu le spune nimănui afară de părintele tău duhovnicesc. Nu şedea niciodată fără mantie, şi ruşinează-te întotdeauna de îngerul care te păzeşte; sileşte-te să petreci în linişte până la moarte, ca să-ţi proslăvească Domnul sufletul tău în ziua Judecăţii. E mai bine pentru tine să fii împreună cu un balaur şi cu o aspidă decât să stai de vorbă cu un bărbat, chiar dacă acesta ar fi monah.

Îţi spun toate acestea, buna mea soră şi Doamnă, căci le-am găsit scrise în cărţile folositoare de suflet în care eu însumi am fost ispitit şi am suferit, primind nenumărate răni de la diavol. Şi aproape că nu ţi-am scris nici un cuvânt în cartea aceasta, pe care să nu-l fi încercat singur şi care să nu fi fost învăţat din experienţă. Socotesc că nu ţi-a rămas necunoscută vreuna dintre multele mele ispite. Toate acestea ţi le-am scris aici pentru ca şi tu, cu harul lui Hristos, să te păzeşti de toate acestea, ca să te faci lăcaşul Prea Dulcelui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Dacă tu vei urma cu stăruinţă aceste sfaturi de păzire pe care ţi le dau şi vei fi mereu ocupată cu cugetarea ele Dumnezeu în buna ta linişte, atunci cu adevărat că sufletul tău va vedea într-însul lumina lui Dumnezeu, care în veac nu se va întuneca în sufletul tău.

91. Nu mă voi lenevi să te mai îndemn cu ceva şi anume cu: foamea, cititul, privegherea, rugăciunea, cântarea de psalmi, desele metanii. Toate acestea să le faci în chilia ta cu osârdie şi curând vei cimoaşte marea bogăţie a harului lui Hristos!

Omul cu multe griji nu poate fi paşnic, liniştit şi tăcut. Căci amintirea lucrurilor deşarte îl tulbură fără să vrea, risipindu-i viaţa tihnită, liniştită şi tăcută. Viaţa deşartă, cea cu multă grijă, aruncă sufletul monahului în braţele diavolului.

93. O, cât de pierzătoare pentru femei este vederea bărbaţilor şi legătura cu ei şi cât de pierzătoare sunt femeile pentru bărbaţi! Cel ce vrea să se liniştească şi să fie neîncetat numai cu Dumnezeu, nu trebuie să aibă legături nefolositoare cu nimeni — nici cu bărbaţii, nici cu femeile. Căci, după cum Dumnezeu îl mântuieşte pe om prin om, tot astfel diavolul se sileşte să piardă sufletul omului. Fericită vei fi tu, dacă te vei feri de toate deşertăciunile şi de legătura cu bărbaţii. Căci ascultă ce zice David către Pururea Fecioara Stăpână de Dumnezeu Născătoarea: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi împăratul se va îndrăgi de frumuseţea ta”.

94.  Vezi, buna mea soră, cum David ne învaţă să fugim de rude şi de străini, dacă vrem să ne mântuim. Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, îndepărtându-se de toate şi stând numai cu Dumnezeu în templul Său cel sfânt, vezi cu câtă slavă a fost cinstită, încât s-a învrednicit să fie Maica lui Dumnezeu — după trup. Şi tu, dacă nu vei uita de lucrurile lumii, rudele, legătura cu oamenii şi împreuna-vieţuire cu ei — crede-mă, adevărul îţi grăiesc — nu vei vedea faţa lui Dumnezeu. Priveşte singură şi alege ce vrei: ori liniştea şi mântuirea sufletului, ori legătura cu oamenii şi pieirea veşnică.

95.  Fecioarele care se ascund din faţa tuturor şi nu sunt văzute de nimeni, sunt lăudate de toţi, fie că sunt frumoase sau nu. Şi dacă ele se hotărăsc pentru o viaţă atât de închisă, în vederea unei slave vremelnice, atunci, cum să nu te închizi într-o viaţă plină de linişte, tăcere şi rugăciune, pentru Împărăţia Cerurilor şi pentru o astfel de slavă înaintea feţei îngerilor şi sfinţilor, pentru ca şi Hristos să dorească frumuseţea ta ?

96. Cel ce vrea să se liniştească şi să lucreze la mântuirea sa în acest veac plin de deşertăciune, îşi astupă urechile ca să nu audă nici ţipătul micilor păsărele, pentru că şi acestea împiedică liniştea cea desăvârşită. Cu cât mai mult trebuie s-o împiedice legătura cu oamenii ?

Aşa cum un om nobil şi cinstit uită de neamul lui ales când se îmbată şi este necinstit şi luat în râs chiar de înşişi robii săi, tot astfel castitatea sufletului este vătămată de vorbirile şi legăturile cu oamenii, prin care se uită rânduiala tăcerii, se şterge amintirea lui Dumnezeu din suflet, şi se strică buna şi paşnica aşezare a inimii. Şi dacă numai legătura vremelnică cu cineva pricinuieşte un rău atât de mare sufletului, atunci ce să mai spun de o asemenea purtare zilnică şi de o astfel de tulburare aproape neîncetată ?

Cu adevărat, Dreptul Judecător îi va osândi pe bună dreptate la pieirea veşnică. Căci Apostolul ne învaţă: „Cuvânt putred, să nu…..iasă din. gura voastră”.

Iar cel ce rosteşte mii de cuvinte, cum va îndrăzni să spună că n-a spus nici un cuvânt putred? Dacă se cutremură de iad şi însetează după Împărăţia lui Dumnezeu, nu va rosti niciodată un cuvânt deşert, căci însuşi Domnul a spus că vom da socoteală de orice cuvânt deşert. Iar toate cuvintele care nu aduc nici  un folos sufletului, sunt cuvinte deşarte.

Prin urmare trebuie, buna mea soră, să ne depărtăm cu toata luarea aminte de legătura cu oamenii din care nu avem nici un folos. Căci proorocul zice.- „Nu prin vorbă multă vei scăpa de păcat” şi „în faţa prietenului şi a duşmanului, nu vorbi multe”, îndeosebi tu, care eşti tânără, ai nevoie de multă băgare de seamă. De aceea, având atât de multe dovezi, pe cât îţi stă în putinţă, îndepărtează-te de legăturile nefolositoare şi de vorbirea deşartă cea de suflet pierzătoare, amintinclu-ţi ele cuvântul spus de Domnul: „Amin, amin grăiesc vouă că pentru orice cuvânt desert pe care îl vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua Judecăţii”, şi întotdeauna să te linişteşti şi să stărui în citirea dumnezeieştilor Scripturi.

Îţi voi spune o pildă: aşa cum cei ce sunt lipsiţi de lumina văzută nu merg niciodată drept, tot astfel cei ce nu citesc Sfintele Scripturi şi nu stăruie în rugăciune, se poticnesc adeseori şi se rătăcesc fără nici o scăpare, fiind înconjuraţi de un întuneric nenorocit. Dumnezeiasca Scriptură este pentru suflet ceea ce este ploaia pentru pământul însetat. Oricât ar semăna omul pământul neînrourat de ploaie, el nu va rodi nimic; tot astfel, fără citirea dumnezeieştilor Scripturi, sufletul nu va odrăsli în cele duhovniceşti.

97. După cum vinul înveseleşte inima omului şi linişteşte necazurile, tot astfel vinul duhovnicesc, adică Scriptura, predispune sufletul spre bucurie. Şi dulceaţa dumnezeieştilor Scripturi este nesfârşită. Când citeşti şi nu înţelegi puterea cuvântului, nu deznădăjdui, ci citeşte de două ori, de trei ori şi de mai multe ori, chemându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos ca să deschidă ochii minţii tale.

98. Lasă deşertăciunile ce te înviforesc şi aşază-te să citeşti dumnezeieştile Scripturi, şi vei dobândi mântuirea sufletulyi tău.

Liniştea şi citirea de totdeauna, privegherea măsurată, postul şi tăcerea curând îl duc pe nevoitor la uşile mântuirii. Dar dacă el câteva zile le închină citirii, iar pe urmă din nou se risipeşte, atunci el se înşală şi dărâmă cu o mână ceea ce zideşte cu alta.

99. Ascultă, buna mea Doamnă, ceea ce îţi voi spune ţie. Mulţi sunt în lume din cei ce fac milostenie şi trăiesc în curăţie, cu evlavie şi cu dreptate, dar puţini vei găsi chiar printre cei ce s-au lepădat de lume, care să fie lucrătorii lui Dumnezeu, adică râvnitorii liniştii celei bune şi fericite, care se înalţă spre curăţia cea sfântă a inimii şi spre neîncetata vedere a Feţei lui Dumnezeu. Alege dar partea cea mică a aleşilor lui Dumnezeu şi nu te teme să umbli pe această cale pe care umblă cei puţini.

100. Împăratul pământesc cinsteşte cu slavă şi cu putere pe cei ce nu-şi cruţă ostenelile în slujirea cea credincioasă lui; oare Împăratul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos nu cu atât mai mult va învrednici cu daruri dumnezeieşti pe aceia care, din dragoste pentru El, îndură cu inimă bună necazurile liniştii?

101. Şi rugăciunea ta să fie asemenea Heruvimilor care pururea văd Faţa lui Dumnezeu şi să ai în mintea ta gândul că în afară de tine şi de Dumnezeu nu există nimeni altul în lume de care ar trebui să te îngrijeşti şi să-i porţi de grija. Dacă îţi va veni gândul să te îngrijeşti de vreun frate sau de vreo soră şi acest gând îţi va aduce tulburare şi greutate în inimă, atunci spune-i gândului tău: „E bună calea iubirii şi a milei pentru Dumnezeu, dar eu din dragoste pentru Dumnezeu am fugit de această dragoste de rude” Stai, i-a spus stareţului un monah, căci eu pentru Dumnezeu alerg după tine. Şi eu — i-a răspuns stareţul — pentru Dumnezeu fug de tine.

Şi acum, iată care este legea liniştii pentru tine: tăcere pentru toţi, postul ele totdeauna până la al nouălea ceas şi rugăciunea neîncetată a inimii, care te-am învăţat.

102. Îndrăzneşte întru Domnul, soră, nu te teme de această minunată faptă bună. Căci fricosul, mai ales dacă e monah, suferă neapărat de următoarele două slăbiciuni: de iubire de trup şi de necredinţă. Iubirea de trup întotdeauna este semnul necredinţei, iar cine îşi dispreţuieşte trupul, acela dovedeşte că crede din tot sufletul în Dumnezeu şi aşteaptă, fără să se îndoiască, bunătăţile viitoare. Priveşte la Părinţii şi mucenicii noştri, gândeşte-te, a intrat oare cineva în Împărăţia Cerurilor, îndulcindu-se de mâncare bună, glumind şi râzând? Dar dacă ei au intrat prin multe osteneli, necazuri şi chinuri oarecare, atunci cum îndrăzneşti să stai în faţa Nemuritorului Împărat, tu care n-ai suferit nimic din toate acestea ? Oare n-ai auzit şi tu de Fericita Teodora cum, fiind clevetită, suferea zi şi noapte în afară de mănăstire şi îndura cu inimă bună toate amărăciunile chinuitoare, şi cum a proslăvit-o Dumnezeu? N-ai auzit tu oare de cea dintâi muceniţă, Tecla, ce grozavă luptă a dus ea pentru dragostea lui Dumnezeu ? Şi ce să mai vorbim despre altele ? Priveşte la însăşi Maica Luminii în ce linişte şi tăcere s-a nevoit ea care este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului şi Dumnezeului nostru, a Prea Dulcelui nostru Iisus Hristos?

La vârsta de trei ani, când a intrat ea in templul lui Dumnezeu, ce a cunoscut ea în afară de cele sfinte şi cu cine a vorbit ea, în afară de Dumnezeu, petrecând zi şi noapte în rugăciune, în linişte, în post şi priveghere şi hrănindu-se cu negrăitele dulceţi ale Duhului lui Dumnezeu?

Desigur că ei au fost oameni pătimaşi ca şi noi, dar pentru ostenelile şi sudorile lor, harul dumnezeiesc s-a revărsat din belşug într-înşii. De aceea, osteneşte-te, suferă şi tu, linişteşte-te, posteşte, taci, priveghează ca să poţi fi fiica lui Dumnezeu. Căci David spune: „Eu am zis, dumnezei sunteţi şi fiii Celui Prea Înalt, toţi”. Dar omul nu poate dobândi această îndrăzneală de fiu faţă de Dumnezeu, de nu se va linişti, de nu va stărui în rugăciune, ori de nu va suferi toate necazurile. Eu cunosc bine inima ta, ştiu cât este ea de bărbătească, chiar mai bărbătească decât sufletul meu; de aceea îmi descopăr atât de slobod gândurile mele iubirii tale de Dumnezeu şi mă rog Atotputernicului Dumnezeu pentru ca tu să intri cât mai curând într-o viaţă de linişte şi atunci Dumnezeu va descoperi în tine minunatele Sale lucrări.

103. Ascultă pe înţeleptul şi Sfântul nostru Părinte Ioan Gură de Aur, cum ne vorbeşte el despre viaţa aceasta deşartă: cei ce aţi lăsat bunurile deşarte şi pieritoare ale vieţii, nu vă întoarceţi iarăşi inimile la ele; bogăţia trece, slava dispare ca umbra. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni ! Cu adevărat, în deşert se tulbură tot omul, adună comori şi nu ştie pentru cine le adună! Cei ce iubesc bunătăţile lumeşti într-adevăr în deşert se tulbură, în deşert se ostenesc şi suferă, adunând ceea ce în scurt timp va trebui să dispară şi ceea ce nu pot lua cu sine, căci toate le vor lăsa aici şi vor merge goi la înfricoşata judecată a lui Hristos, cum s-au şi născut goi. Chiar dacă cineva va aduna aici toate comorile lumii, la acea înfricoşată privelişte va sta gol şi sărac, zdrobit şi smerit, plin de frică şi de cutremur, la Judecata care nu caută la faţă şi care nu se poate mitui, unde trâmbiţează îngerii, se aşază tronurile, se deschid cărţile faptelor noastre, curge râul de foc nestins, unde este viermele cel neadormit, întunericul cel mai din afară, tartarul cer înfricoşat, unde este scrâşnirea netăcută a dinţilor, neîncetatele suspinuri şi plânsul nemângâiat, unde nu este râs, ci bocete necurmate, unde nu este lumină, ci întunericul cel nepătruns, unde nu este cântare armonioasă, ci vaiete şi strigăte.

Cu adevărat, e grozav lucru să şi auzi, dar cât de grozav va fi să vezi cu ochii tăi toată făptura care se va scula într-o clipă ca să dea socoteală de orice cuvânt, de tot ce a greşit cineva. Mare va fi atunci frica, mare va fi cutremurul, buna mea Teodora, aşa cum n-a fost până acum şi nu va mai fi până la acel ceas! Sună trâmbiţele cele înfricoşate, soarele îşi pierde lumina sa, stelele cad, cerul se învăluieşte, puterile cereşti se clatină şi Judecata se pregăteşte! O, ce frică! O, ce cutremur! O, ce necaz va fi în ceasul înfăţişării de care nimeni nu poate scăpa.

104. Ascultă, zice Domnul: „Privii până când fură puse jilţurile şi S-a aşezat Cel Vechiu de zile… jilţul Său: flăcări de foc, roatele lui, foc arzător. Un pârâu de foc se vărsa şi ieşea din El, mii şi mii îi slujeau şi zeci de mii stăteau gata înaintea Lui! Cartea de judecată se aşază şi cărţile fură deschise. Eu, Daniil, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile care treceau pe dinaintea ochilor mei mă înspăimântau” (Daniil 7, 9, 10, 15).

Vai, buna mea Doamnă! Proorocul s-a cutremurat privind numai, la vedenia Judecăţii viitoare: dar ce va fi atunci cu noi, nenorociţii, când ne vom înfăţişa cu adevărat la Judecată, când de la răsărit şi de la apus se vor aduna toate neamurile şi faptele fiecăruia îl vor urma! Atunci, aceia ale căror fapte vor fi bune, sfintele femei şi mucenicii, se vor bucura şi se vor veseli, iar .aceia ale căror fapte vor fi rele, asemenea mie păcătosului, vor plânge şi se vor tângui, dar vai!, fără nici un folos. Unde vor fi atunci Părinţii ? Unde va fi tata şi mama ? Unde vor fi rudele şi prietenii ? Unde va fi măreţia împăraţilor şi puterea părinţilor? Unde vor fi tiranii şi stăpânitorii ? Unde vor fi robii şi roabele ? Unde va fi împodobirea hainelor şi frumuseţea feţelor? Unde va fi, în general, toată eleganţa lumească ? Unde vor fi cei ce nu cred — în acel ceas — şi cei ce grăiesc: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”; unde vor fi cei ce spun: să-mi dai acum şi să iei mâine! .Unde vor fi cei ce zic: să ne desfătăm aici, iar despre cele de acolo, vom vedea mai târziu ? Unde vor fi cei ce grăiesc: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va chinui pe păcătoşi ? Cât se vor mai căi cei ce vorbesc astfel! Vor plânge şi nu va mai fi Cel ce mângâie, vor fi suspine şi nu va mai fi Cel ce miluieşte! Ei singuri vor începe să se învinuiască, zicând: vai, vai!, ne-am pierdut noi înşine! Am auzit cuvintele şi nu le-am luat în seamă, am fost învăţaţi şi n-am înţeles, ne-am bizuit pe raţiune şi am rătăcit!

Dreaptă este judecata lui Dumnezeu asupra noastră ! Cu vrednicie şi cu dreptate ne dă El la munci, pentru că de dragul slavei deşarte şi trecătoare, am dispreţuit slava lui Dumnezeu !

Dimpotrivă, buna mea Doamnă, atunci se vor bucura cei ce au socotit drept un lucru de nimic tot ce este lumesc. Vor triumfa cei ce şi-au subţiat trupul cu postul şi cu privegherea, cei ce şi-au curăţit sufletul cu liniştea şi cu rugăciunea şi s-au îmbogăţit cu toate faptele bune. Atunci, cei ce plâng aici pentru păcatele lor se vor veseli acolo veşnic, iar cei nepăsători şi negrijulii vor merge în munca veşnică. De aceea, Doamna mea, să ne pocăim şi noi cu vrednicie, înainte de a ajunge la sfârşitul cel mai de pe urmă, ca să nu strigăm şi noi împreună cu cei nechibzuiţi: vai! — acum dar ne vom pocăi, căci nu ştiu ce va naşte ziua care ne va găsi. Să ne liniştim, înainte de a veni furul sufletelor noastre, adică moartea. Să alegem, buna mea soră, cât mai avem vreme, să ne trezim din somnul negrijii şi nepăsării de sufletele noastre.

Să ne ridicăm inimile spre Cel ce poate să ne mântuiască sufletele şi să zicem: Iisuse, mântuieşte-ne, că pierim! Să ne ostenim, mai înainte de a apune soarele, mai înainte de a se închide uşa, mai înainte de a cădea umbrele nopţii. Va fi prea târziu să ne apucăm de lucru când ne va ajunge sfârşitul vieţii. Să alergăm dar! Trebuie să fugim, să fugim repede ca să ajungem acolo ca nu cumva întârziind, să auzim şi noi: nu vă cunosc. Să ne liniştim, te rog, să păşim pe calea faptei celei bune pentru ca în ziua Judecăţii să dobândim milă de la Dreptul Judecător! Vremea este aproape, ziua se pleacă spre seară, se văd semnele nopţii de moarte! Să fim treji! Atunci va căuta păcătosul un singur ceas de pocăinţă şi nu va găsi. Vai de cel păcătos şi nepăsător!

Căci cele de pe urmă ale lui se văd în fundul iadului. Vai de cel necredincios şi nepocăit ! Căci pe el îl aşteaptă o amară împreună-petrecere în muncile iadului, cu demonii! Aurul şi argintul pierdut poate s-ar mai. putea găsi, dar vremea pierdută din viaţa noastră nu o vei mai putea afla niciodată, buna mea soră. Să nu avem dar milă de trup, ci să-l zdrobim, căci Hristos îi fericeşte pe cei ce flămânzesc, pe cei ce însetează şi pe cei ce plâng pentru El. Trupul este un praf: va veni o zi care nu se poate amâna şi un ceas de învăţătură când pământul se va preface în pământ şi praful va deveni iarăşi praf. Să nu ne înşelăm cu uşurinţă! Mare este frica, Doamna mea, în ceasul morţii, e grozavă clipa despărţirii sufletului de trup, este de nedescris necazul când glasul va amuţi, limba se va lega şi nu va mai avea putere să rostească nici un cuvânt. Atunci omul îşi va întoarce numai ochii săi încoace şi încolo, vrând să spună ceva, dar limba nu i se va supune. Toate acestea nu-ţi sunt necunoscute ţie, Doamna mea; de aceea, din cele multe, numai puţine ţi-am amintit dragostei tale întru Hristos!

De veţi voi şi de Mă veţi asculta — zice Domnul — bunătăţi (Împărăţia Cerurilor) veţi mânca, iar de nu veţi voi, nici nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca! Acesta nu-i cuvântul meu, ci al marelui între prooroci, Isaia.

Aşadar, dacă nici tu nu vei asculta de sărăcia mea, toate îţi vor fi spre povară ţie! Dar dacă vei pleca din viaţa aceasta cu bogăţia virtuţilor, bucură-te, căci vei intra în cămara Mirelui ceresc cu sfinţii îngeri!

105. Să nu ne înfricoşăm de moartea care vine fără de veste, fără să ştim în ce stare ne va afla ea pentru ca, altminteri, să nu se întunece cumva gândul nostru, ca să nu slăbească buna şi pioasa noastră dispoziţie şi noi, întorcându-ne spre ceva lumesc, să ne pierdem toată osteneala noastră! Căci Domnul a spus: în ce te voi afla, în aceea te voi judeca.

106.  Noi ne-am unit cu Hristos şi ne-am lepădat de diavolul şi de toate lucrurile lui şi de toată slujirea lui. Dar omul nu poate, cu toată puterea lui, să izbutească în această lucrare şi să se cureţe de toate întinăciunile, de nu se va lepăda de lucrurile lumii şi ale vieţii.

107.  Să nu socoteşti că e un lucru mic să fugi de tot ce este vătămător şi ce poate trezi patimile.

108.  Dacă în ziua Judecăţii vrei să fi îndreptăţită şi să dobândeşti viaţa şi să moşteneşti Împărăţia, nu aduna nimic, buna mea soră, de aici şi de acolo, şi nu cheltui scurtele zile ale liniştii tale: îndepărtează-te de toate legăturile cele văzute, pentru ca să dezlegi cu atât mai uşor legăturile nevăzute ale sufletului tău, leapădă şi alungă orice plăcere trupească şi orice poftă, ca să primeşti mângâierea vieţii duhovniceşti care este nestricăcioasă.

109.  Dacă iubeşti liniştea — adevărata mamă a faptelor bune — care i-a făcut biruitori pe cei din vechime, păstreaz-o în chip curat şi nu îngădui nici cea mai mică zăpăceală în locurile deşarte ale vieţii şi curând vei dobândi ceea ce cauţi în Domnul Dumnezeu.

Stăruie cu răbdare în viaţa liniştită şi râvneşte cu osteneală spre fapte bune şi mântuirea sufletului tău, îndepărtându-te de toate lucrurile. „Căci ce folos va avea omul — zice Domnul — de va dobândi toată lumea, iar sufletul şi-l va pierde ?” Sau: „Ce va da omul în schimb, pentru sufletul său ?” Într-adevăr, nimic.

110. Să nu-ţi zică gândul sau, mai bine zis, să nu-ţşoptească satana, zicând: nu posti, nu priveghea, nu suferi, ca să nu te îmbolnăveşti. Căci cel ce se teme că se va îmbolnăvi cu trupul, buna mea soră, nu va căpăta mila lui Dumnezeu şi nu poate dobândi fapte bune. Iar cine, cu zdrobire de inimă, întotdeauna cade înaintea lui Dumnezeu în toată vremea, pe acela curând îl va mângâia Domnul cu cercetarea Sa. Dar dacă omul nu-şi va dispreţui trupul şi nu va suferi cu inimă bună tot ceea ce, din îngăduinţa lui Dumnezeu, vine asupra lui, atunci niciodată nu va vedea lumina Dumnezeirii.

111.  Mai presus de toate faptele bune este smerenia şi mai pierzătoare decât toate patimile este lăcomia pântecelui şi legătura cu bărbaţii, înfrânarea pântecelui smereşte patimile, iar legătura cu bărbaţii o pogoară pe călugăriţă în fundul iadului.

112.  Lucrează în chilia ta atât cât ai nevoie pentru dobândirea hranei, iar tot restul timpului trebuie să-l petreci în rugăciune şi citire, în ispitirea gândurilor şi în lacrimi, plângând pentru sufletul tău binecuvântat, iar nu pentru că nu ai tot felul de mâncări, căci acest lucru este potrivit numai necredincioşilor. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos zice aşa: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Prin urmare, dacă tu eşti credincioasă roabă a lui Hristos, atunci nu trebuie să aduci în gândul tău nimic din cele de jos şi necurate, ca să petreci cu răbdare într-o bună linişte, în rugăciune şi în înfrânare. Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?”, spune marele Pavel. Nici necazurile, nici chinurile, nici nevoile, nici îngerii.

Vezi, Doamna mea, cum este dragostea lui Hristos ?

113. Osteneala trupească, privegherea, postul, îngenuncherea, citirea dumnezeieştilor Scripturi şi liniştea păstrează curăţia castităţii. Osteneala se întăreşte cu credinţa şi cu frica de moarte, iar fundamentul tuturor acestora este tăcerea, îndepărtarea de la vederea feţelor bărbăteşti şi neîncetata rugăciune a inimii.

114.  Orice virtute dobândită fără trudă nu este trainică, ci este lesne clătinată, asemenea văzduhului.

115.  Dacă vrei să pui un început solid lucrării lui Dumnezeu, fă un legământ cu gândurile tale că nu vei trăi mai mult de trei zile.

Având înainte-ţi o astfel de dispoziţie în inima ta, vei începe bărbăteşte un lucru bun şi niciodată nu vei cădea în trândăvie.

116.  Nu te împuţina cu sufletul şi nu te îndoi când te apuci de lucrurile lui Dumnezeu, ca să nu rămâie osteneala ta nefolositoare şi neroditoare.

117. Dacă din dragoste de Dumnezeu ai primit cu toată inima chipul îngeresc, atunci trebuie cu orice chip să ţii şi rânduiala lui. Iar rânduiala lui o alcătuiesc: lepădarea de tot ce ţine de viaţa aceasta, neagoniseala desăvârşită, dispreţuirea trupului, postul, petrecerea în linişte, ruşinea feţei, paza vederii, scurtimea în cuvinte, curăţirea de pomenirea de rău, să ţii în gândul tău şi în memoria ta că astăzi sau mâine vei muri şi că aproape este acea adevărată viaţa duhovnicească, să te reţii de a umbla în afară de chilie fără o trebuinţă ce nu suferă amânare, să păstrezi întotdeauna liniştea în chilie, să te îndepărtezi de oameni şi de vorbirea cu ei, să dispreţuieşti cinstirile, să suferi bărbăteşte ispitele, să te lepezi de grijile vieţii şi de deşertăciunile lumeşti, să, plângi întotdeauna, zi şi noapte, ceea ce e mai mult decât orice altceva, să-ţi păzeşti castitatea, să te înfrânezi ca să nu mănânci cu lăcomie şi să nu bei vin. Astfel sunt virtuţile monahului, care mărturisesc sinceritatea lepădării lui de lume; îngrijeşte-te şi tu, buna mea Doamnă, de asemenea fapte bune în toată vremea, ziua şi ceasul. Prea Dulcele Iisus Hristos şi Domnul nostru a poruncit ucenicilor Săi să păzească toate câte le~a poruncit lor. N-a spus: păziţi una, două sau trei porunci —- ci toate.

118. Am să-ţi spun un lucru (să nu te îndoieşti şi să nu dispreţuieşti, ca pe ceva de mică importanţă, căci adevărul îţi zic ţie, aşa cum adevăraţi sunt cei ce mi l-au arătat): atâta timp cât nu vei ajunge în liniştea ta la tăcere şi la lacrimi, să nu socoteşti că ai pus un început de viaţă monahală, ci să te consideri încă o mireană. De aceea, cercetează ce te împiedică să sporeşti în aceste fapte bune, înlăturându-le din cale şi aleargă cu râvnă spre ele.

119. Omul care a lăsat cu desăvârşire grija de cele deşarte şi vremelnice şi s-a predat cu totul lui Dumnezeu, o dată cu râvna plină de osârdie pentru fapte bune, curând va dobândi curăţia şi desăvârşirea. De aceea, încredinţându-te faptelor bune, să te lepezi de grija pentru mâncare, îmbrăcăminte şi orice altă trebuinţă trupească şi punându-ţi cu chibzuinţă nădejdea în Domnul, să crezi cu tărie că El are grijă de tine.

120.  Cel ce-şi îngrădeşte gura de la vorbire şi şade în chilia sa, în linişte şi în tăcere cu rugăciunea — vede în fiecare ceas pe Domnul.

121. Cel ce-şi aduce aminte pururea de Dumnezeu în inima sa, alungă pe demoni şi nimiceşte vicleniile lor cele rele.

122. Dumnezeu iubeşte o gură tăcută, dar pe cea mult grăitoare o urăşte, iar diavolul o iubeşte.

123.  Cel ce păzeşte tăcerea este iscusit în toată fapta bună şi este cinstit înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de suflet ajunge fără osteneală în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum, când marea e potolită şi liniştită, delfinul se joacă, tot astfel în tihna inimii, cel ce se linişteşte şi tace se bucură de Domnul.

124.  Cel ce doreşte să-L vadă pe Domnul, trebuie cu orice chip să-şi cureţe inima cu pomenirea numelui Său. Iar pomenirea lui Dumnezeu nu se poate dobândi altfel decât prin tăcere şi.prin linişte şi prin rugăciune. Ceea ce se întâmplă cu peştele care sare din apă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel ce se linişteşte, când. el iese din linişte şi din aducerea aminte de Dumnezeu şi rătăceşte în gândurile despre lume.

125. În măsura în care cel ce se linişteşte se îndepărtează de legătura cu oamenii, în aceeaşi măsură se învredniceşte de bucuria lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Aşa cum peştele piere când este lipsit de apă, tot astfel şi aducerea aminte de Dumnezeu se stinge în inima monahului când el are legături cu oamenii şi vieţuieşte împreună cu ei. Ce nevoie şi ce folos avem noi din vorbirea cu oamenii, al cărei sfârşit este pieirea sufletului ? E mai bine să mănânci iarbă în linişte şi pace, decât mâncăruri alese, cu primejdia de a cădea de la Dumnezeu şi de a nimeri la munci.

126. Fericit este omul care, şezând în chilia sa, îşi aduce aminte pururea de ziua ieşirii sale şi se îndepărtează de toate mângâierile lumii acesteia. Dacă şi tu, buna mea Doamnă, vei face acelaşi lucru, vei primi o răsplată înmiită în ziua Judecăţii. Iar cel legat cu lanţurile grijii lumeşti, cel lipit de lume şi de desfătările ei şi cel ce iubeşte legătura cu oamenii se va căi amarnic în ceasul ispăşirii, dar fără nici un folos. Diavolul a pus stăpânire pe el şi, vai!—căderea lui este fără de nici o scăpare.

127. Cel ce iubeşte liniştea, tăcerea şi rugăciunea, are o mare laudă la Domnul nostru Iisus Hristos! Împărăţia Cerurilor şi viaţa veşnică va fi răsplata lui pentru mica sa osteneală.

128. Cine nu iubeşte pe blândul şi smeritul călugăr, liniştit şi tăcut? Hristos îl încununează în ziua Judecăţii, ca pe un rob răbdător al Său.

129. Când vei urî lumea şi legătura cu oamenii, atunci Domnul nostru Iisus Hristos cu Sfântul Duh Se va sălăşlui în inima ta. Dar dacă vei iubi lumea şi obiceiurile ei, atunci vei fi vrăjmaşa lui Dumnezeu. Acesta nu este cuvântul meu, ci al Apostolului: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume — zice Sfântul Apostol — căci iubirea de lume este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu”. Nimeni nu ne îndepărtează atât de mult de Dumnezeu ca vorbirile lumeşti, râsul şi îndrăzneala, şi în aceasta se află întinsă mreaja duhului de curvie.

Ştiind curata iubire de Dumnezeu a inimii tale, buna mea soră, păstrează-ţi neamul bun al sufletului tău şi treci cu răbdare prin rânduiala liniştii şi rugăciunii, pentru ca să nu se răcească în sufletul tău focul iubirii de Domnul, din pricina legăturii cu oamenii. Crede celor ce-ţi spun; de nu vei asculta de acestea (îţi las ca într-un testament, adică să şezi în chilie, să te linişteşti, să taci şi să te rogi cu o caldă iubire Domnului nostru Iisus Hristos) — atunci vei fi dată diavolilor şi îngerilor lui, adică patimilor necurate şi ruşinoase. Căci cel ce nu rabdă pe Domnul, se predă — chiar nevrând — diavolului, iar cel predat diavolului, este un om vrednic de plâns. Mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut, decât să fie sortit pentru ziua mâniei şi muncii.

130.  Mustră-te întotdeauna pe tine însăţi, buna mea soră şi zi: sărman suflet! Iată, s-a apropiat ceasul despărţirii tale de trup. De ce te mai îndulceşti cu ceea ce nu vei mai vedea în veac ?

Ia aminte la ceea ce te aşteaptă şi cercetează cele făcute de tine; ce şi cum le-ai făcut. Cu cine ai umblat în toate zilele vieţii tale — cu Hristos sau cu vrăjmaşul Lui? Cine a primit osteneala lucrării tale, pe cine ai bucurat în viaţa ta monahală şi cine — din această cauză — te va întâmpina în vremea ieşirii tale ?

131. Viaţa monahală şi toată viaţa de acum este asemenea unei privelişti unde noi ne luptăm cu demonii, în fiecare zi şi în fiecare ceas. Şi uneori ei ne doboară, iar alteori ei sunt doborâţi. Dar dacă noi ne vom păstra într-o bună linişte, tăcere şi rugăciune şi ne vom îngrădi cu o fericită smerenie, atunci — cu harul lui Hristos — ei nu vor avea asupra noastră nici un fel de putere până când noi înşine nu le vom da prilej de a ne stăpâni; ştiind aceasta, chibzuieşte şi cercetează cu grijă, pentru cine te osteneşti. Dacă faci toate lucrurile tale cu Hristos şi pentru Hristos — bucură-te; dar dacă le faci pentru iubirea de lume — te chinuieşti spre pierzarea ta. Vai de bietul tău suflet! În vremea ieşirii, îţi vei aduce aminte de aceste cuvinte ale mele.

132. Spune, de asemenea, sufletului tău: o, suflete ! ce prieteni ai dobândit pentru veacul viitor şi cine te va sprijini sub acoperişul său ? Osteneşte-te şi nu neglija să împlineşti poruncile lui Dumnezeu. Iată securea e la rădăcina pomului! Va trimite Domnul pe îngerul morţii şi vei încerca puterea cuvântului evanghelic: tăiaţi mai repede acest smochin neroditor pentru că în zadar ocupă acest loc.

133. Iubind cu putere această doime: postul şi liniştea, curând vei deveni prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, buna mea soră, ia aminte la această doime.
Aşa cum săturarea pântecelui este începutul tuturor răutăţilor, tot astfel legătura cu oamenii este începutul slăbirii şi aprinderii poftelor de inimă.

Dar calea sfântă a lui Dumnezeu este postul şi liniştea, citirea cea cu luare-aminte şi rugăciunea cea cu trezvie.

Aşadar, ridicând mâinile spre cer, roagă-te cu osârdie, zi şi noapte, alungând de la tine orice atac din partea lenevirii şi a somnului.

134. Postul este paza oricărei fapte bune, începutul şi cununa nevoinţei, păstrătorul frumuseţii ce o are castitatea, tatăl rugăciunii, îndreptătorul tuturor lucrurilor bune şi al tuturor bunătăţilor duhovniceşti.

135. Când începe cineva să postească, atunci se naşte într-însul şi o caldă aplecare spre aducerea aminte de Dumnezeu şi spre rugăciune, căci sufletul celui ce posteşte nu iubeşte să se odihnească zi şi noapte în aşternutul său.

136. Cu cât vei stărui mai mult în postul cu linişte, tot cu atât de multă îmbelşugare se va odihni asupra ta harul lui Dumnezeu şi gândurile vrăjmaşe vor fugi departe de tine.

137.  Nimeni, niciodată, n-a văzut pe cel ce posteşte cu chibzuinţă să fie robit de vreo patimă rea, iar cel ce dispreţuieşte postul este batjocorit de demonul curviei.

138. Stâlpul şi întărirea oricărui bine este postul cu linişte, iar cel ce îl neglijează, pierde orice bine. Postul este. prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam în rai. Înşelat de vrăjmaşul, Adam n-a păzit această poruncă, ci a căzut de la Dumnezeu. Dar dacă din încălcarea poruncii s-a produs cea dintâi neorânduială, prin împlinirea ei, robii lui Dumnezeu din nou vin la frica lui Dumnezeu, adică prin post. Şi Hristos tot aşa Şi-a început arătarea Sa în lume, adică prin post. Căci după botez „Duhul Sfânt L-a dus în pustie, unde a postit 40 de zile”. Şi toţi cei ce ies din lume şi intră în viaţa monahală, pun postul drept începutul şi temelia faptelor bune, imitându-L pe Domnul lor.

139.  Postul este o armă foarte puternică dată oamenilor de Dumnezeu. Dacă Prea Dulcele Hristos şi Dumnezeul nostru a postit, atunci cine, din cei ce doresc să păzească legea lui Hristos, se va lepăda de post ? Ce armă dă o îndrăzneală mai puternică şi mai mare în lupta împotriva duhurilor răutăţii, dacă nu foamea cea din dragoste pentru Dumnezeu ? Cu cât mai mult suferă şi se împovărează trupul, în vremea când omul este asaltat de gânduri rele, cu atât mai mult îl apără Dumnezeu pentru postul curat, pentru liniştea şi rugăciunea lui.

140. Postul cu linişte şi rugăciune este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Cu el, Sfinţii Părinţi I-au plăcut lui Dumnezeu, s-au făcut vase ale Sfântului Duh şi au săvârşit multe minuni. Şi noi, Doamna mea, care am ieşit la război şi mucenicia nevăzută cu demonii, dacă vom birui, ne va încununa Dumnezeu pe fiecare cu cununa sfinţeniei şi slavei, iar dacă vom fi biruiţi, atunci, o, vai de noi!, ne aşteaptă chinurile veşnice! De aceea să ne trezim şi să veghem, să postim şi să priveghem, să ne liniştim şi să cugetăm smerit! Dacă vom face aceasta, atunci Hristos, venind în ziua morţii, ne va îndreptăţi, ne va izbăvi de mai-marii vămilor din văzduh care ne-au scris păcatele şi ne va înfăţişa în patria noastră de altădată, adică în Rai.

141.  Toţi sfinţii şi-au petrecut zilele lor pe pământ în post şi în rugăciuni şi în toată pătimirea cea rea. Dacă sfinţii au plâns şi au postit şi şi-au istovit trupul cu orice rea pătimire, atunci noi, sărmanii, ce vrem ?

142.  Toată mângâierea unui monah se află în linişte şi în plâns. Cel ce are în faţa lui un mort, adică sufletul său omorât de păcate, nu are nevoie de un învăţător care să-l înveţe plânsul de totdeauna. Dar monahul nu poate altfel să-şi petreacă plânsul pentru păcatele sale decât petrecând într-o adâncă linişte. Şi fericit este, buna mea soră, cel ce plânge şi se linişteşte în toate zilele din scurta sa viaţă. Nimeni, de altfel, nu poate simţi un ajutor din partea liniştirii şi lacrimilor, dacă nu se va preda în întregime postului, tăcerii, rugăciunii, privegherii şi oricărei rele pătimiri pentru Domnul. Priveghează dar şi roagă-te şi slăveşte-L pe Domnul, spunând:

Slavă Ţie, Slavă Ţie, Hristoase al meu, Cel ce vrei ca să ne mântuim toţi! Mântuieşte-mă şi pe mine, smerită monahie, dă-mi şi mie puterea; să mă nevoiesc bine împotriva patimilor.

143.  Să alergăm cu bucurie şi cu frică la Prea Dulcele Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi Bunul nostru puitor de nevoinţă, fără să ne temem de demonii care sunt vrăjmaşii noştri. Căci şi ei, de trei ori ticăloşii, se uită în faţa sufletului nostru şi dacă vor observa că ne temem, se înarmează mai tare împotriva noastră. Dar să ne înarmăm împotriva lor, cu tot sufletul; observând că noi suntem gata la orice luptă împotriva lor, se vor înfricoşa singuri şi vor fugi, goniţi de Hristos.

144.  Închină cu osârdie ostenelile tale lui Hristos, buna mea soră, şi El îţi va da mari daruri la bătrâneţe, potrivit cu bogăţia dumnezeieştii Sale slave. Ceea ce s-a adunat în tinereţe, hrăneşte la bătrâneţe şi îi îngăduie mult pe cei ce s-au ostenit. Aşadar să ne ostenim cât mai este vreme, să alergăm mai repede, să ne îndurerăm mai de la inimă. Căci moartea este fără veste şi, peste tot în jurul nostru sunt vrăjmaşi, cu adevărat răi şi vicleni, puternici şi treji, adică demonii.

145. Cine este monahul credincios şi înţelept? Acela care şi-a păstrat nestinsă căldura pe care a avut-o la început şi care s-a străduit, până la sfârşitul vieţii sale, să adauge foc peste foc, râvnă peste râvnă, năzuinţă peste năzuinţă şi osârdie peste osârdie, cei ce întotdeauna a luat aminte la sine şi n-a încetat să-şi ducă cu răbdare povara sa cea grea.

146. Îţi spun ţie, buna mea Doamnă, că acela ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, cel ce doreşte cu adevărat Împărăţia cea viitoare, cel ce este rănit cu adevărat pentru păcatele sale, cel ce este cu adevărat cuprins de frica ieşirii sale, nu mai poate iubi lumea, nici să se îngrijească de viaţa aceasta deşartă, nici de agoniseală şi slavă, nici de prieteni şi rude, nici de fraţi şi surori şi, în general, de nimic clin cele pământeşti, ci — stingând orice iubire de sine, patimile, orice grijă, urând lumea şi însuşi trupul său, golit de toate — va urma fără lenevire pe Hristos, privind numai la El şi primind de la El un ajutor dumnezeiesc.

147. Cel ce a urât lumea, a scăpat de întristare, iar cine iubeşte cele văzute, acolo nu va scăpa de mâhnire, căci cum să nu se întristeze, când se va întâmpla să se lipsească de lucrurile iubite ?

148. Calea cea plină de scârbe ţi-o vor arăta ţie, buna mea Doamnă, strâmtoarea pântecelui, veghea de toată noaptea, apa puţină, liniştea şi tăierea voii. Şi să ştii, buna mea soră, că nimeni nu va intra neîncununat în palatul ceresc, de nu se va lepăda de voia sa cu toată osârdia.

149.  Cel ce crede în visuri, se aseamănă cu acela care aleargă după umbra sa şi vrea s-o prindă.

150.  Când vom începe să credem demonilor în visuri, atunci ei îşi vor bate joc de noi, şi în starea de veghe.

Cel ce crede în visuri, este cu totul neiscusit, iar cel ce nu crede în ele, este înţelept.

151.  Sufletul care îşi aduce aminte de spovedanie este reţinut de ea, ca de un frâu şi nu poate cădea în păcat, căci păcatul iubeşte întunericul nespovedaniei.

152.  Ucenicul care o dată ascultă, iar altă dată nu ascultă de învăţătorul său, este asemenea aceluia care se hrăneşte când cu mană, când cu otravă aducătoare de moarte. Dacă unul zideşte toată ziua, iar altul dărâmă, ce folos vor aduce, afară de osteneală ? Vezi dar, buna mea soră, să nu cazi şi tu din înţelepciunea de sine, adică unele clin cele scrise aici să le faci, iar pe altele să le treci cu vederea, căci eu n-am scris nimic din cele ce sunt mai presus de putere.

153. Şederea ta în chilie să-ţi fie mormânt înainte de mormânt. Nimeni nu iese din mormânt înainte de învierea cea de obşte; nu ieşi nici tu din chilia ta.

154.  Întotdeauna, dar mai ales în vremea cântării de psalmi, trebuie să păzim luarea-aminte şi netulburarea, căci tot scopul răilor demoni este să tulbure rugăciunea cu tot felul de aţâţări.

155.  Suspinele şi necazurile inimii strigă către Domnul, lacrimile vărsate pentru păcate mijlocesc pentru noi înaintea Lui. Răbdarea cinstitei linişti o iubeşte Domnul.

156.  Cel ce are smerenie, cu lacrimi îi arde pe draci şi ei nu se pot apropia de el.

157. Cel ce este ocupat cu râsetele, lucrează pentru demoni. Este cu totul necuviincios să râdă creştinii, iar mai ales monahii, cei ce s-au răstignit lumii. Căci Domnul spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Cum se poate însă ca cel ce s-a răstignit pentru Domnul, să râdă ? Noi suntem aleşi nu ca să ne risipim şi să râdem pentru ca, împreună cu păgânii, să moştenim acel „vai şi amar”, ci pentru ca într-o bună linişte, cu lacrimi, să-L chemăm neîncetat pe Domnul ca să vie în ajutorul sufletelor noastre şi prin aceasta, să moştenim raiul cel dulce.

158. În iad nu există spovedanie, nu există pocăinţă, nu există lacrimi curăţitoare şi suspinuri care L-ar putea îndupleca pe Domnul, ci numai vaietele disperate ale celor care şi-au petrecut zilele vieţii lor râzând. De aceea Apostolul îndeamnă: plângeţi şi vă bociţi, râsul vostru să se prefacă în plâns şi bucuria într-o durere a inimii.

159.  Râsul înmulţeşte păcatele, iar liniştea şi tăcerea nasc înţelepciunea şi lauda de la Dumnezeu şi de la îngeri. Prin urmare, buna mea soră, să ne îngrijim ca să fim de partea lui Hristos, alungând râsul cel ruşinos, ca să nu ne trimită Mântuitorul în munca cea veşnică, după cuvântul Său: „Vai de cei ce râd acum, că vor plânge”, ci mai bine să auzim de la El: „Fericiţi sunt cei, ce plâng, că aceia se vor mângâia.”

160. Îndulcirea trupului, din tinereţea cea gingaşă, aprinde patimile şi omorând cu ele sufletul, atrage mânia lui Dumnezeu.

161. În sufletul celui ce se linişteşte şi se învaţă în mod chibzuit în Sfintele Scripturi, odihneşte Duhul Sfânt. El are puţine griji, căci unul ca acesta arde cu toată puterea în Hristos şi pentru dragostea Lui şade în linişte, citeşte şi plânge. Iar cel ce petrece vremea în mângâieri şi-şi hrăneşte trupul cu mâncări dulci şi cu vin, acela îşi expune sufletul unei lupte mari. Orişicât s-ar sili unul ca acesta, nu va putea scăpa de vâlvătăile trupeşti.

Iată roadele, Doamna mea, ale grozavei lăcomii a pântecelui şi roadele liniştii şi nevoinţei răbdătoare pentru Domnul.

162.  Să ne înţelepţim şi noi, imitându-i pe Părinţii ce-au fost înainte de noi şi să nu. ne permitem să alunecăm spre dorinţa odihnei trupeşti.

Să răbdăm înăuntrul chiliei în post şi în alte rele pătimiri ca să împărăţim cu Hristos şi să nu fim osândiţi în focul cel veşnic, pentru o mângâiere de scurtă durată.

163.  Arată-i vrăjmaşului răbdare şi înfrânare ca să nu nădăjduiască că va izbuti în ceva lângă tine. Ţine-te de linişte, de tăcere, de post, de priveghere şi de cântarea de psalmi.

164.  Cântarea de psalmi s-o săvârşeşti după rânduiala care te-arn învăţat şi rucodelia după putere, pe cât se poate, numai ca să poţi trăi din ea. Dar dacă din pricina rucodeliei te tulburi şi te umpli de griji, atunci ce fel de linişte ai ?

165. Oare e bine să te îngrijeşti de multe ? Judecă singură şi eu voi tăcea. Dar îţi spun că de nu te vei lepăda de toate, până şi de însuşi trupul tău, de nu te vei îndepărta de legătura cu oamenii, chiar dacă s-ar dovedi că ei sunt sfinţi, multe vei [pătimi].

De aceea să petreci întotdeauna în linişte şi-ţi vei tăia patimile purtătoare de moarte ale sufletului. Numele Domnului şi al Prea Curatei Lui Maici să fie întotdeauna în gura ta. Nu neglija cântarea de psalmi şi rugăciunea, căci prin părăsirea lor li se deschide demonilor o intrare în sufletul tău iar ei, când vor intra, vor închide uşa gândurilor şi simţămintelor bune, şi-şi vor sătura răutatea, vătâmându-ne. Astfel, noi devenim robii diavolului când părăsim liniştea, învăţătura Scripturii şi rugăciunea.

166. Mulţi dintre cei nechibzuiţi au obiceiul să pună celor ce doresc să lase lumea următoarea întrebare: ce folos ai din viaţa monahală ? Oare făcătorii de bine şi dătătorii de milostenie nu i-au plăcut lui Dumnezeu dacă, trăind în lume, s-au învrednicit de mari daruri? Dar ei nu ştiu că sunt mulţi ostenitori, dar puţini sunt curaţi şi că darurile lui Dumnezeu nu se dau întotdeauna potrivit cu sfinţenia, ci uneori după nevoie. La nevoie piatra va striga şi măgăriţa va căpăta glas omenesc.

Caută cele bune de sus şi dobândeşte-ţi sufletul în răbdare liniştită.

167. Dacă eşti mireană, trăieşte printre mireni şi fă lucrul lor, iar dacă ai lăsat lumea pentru Dumnezeu şi te-ai lepădat de toate cu jurământ, ca o roabă a lui Hristos, atunci săvârşeşte fără lenevire lucrurile călugăreşti, petrecând mereu în liniştea cea bună, în citire şi în rugăciune. Iar când îţi va spune gândul: dar sunt monahi care umblă prin lume şi se ocupă cu treburile vieţii, să opreşti poliloghia acestui gând şi să-i spui: fiecare va da socoteală pentru el însuşi, ai grijă să-ţi cureţi păcatele tale; iar de alţii Dumnezeu are grijă, nu tu.

168.  Sunt oameni care, pregătindu-se să lase lumea, întreabă pe cei cunoscători şi pe cei care se tem de Dumnezeu: există oare vreo mângâiere în viaţa monahală ? Şi oare nu se poate să treci cu uşurinţă prin acest chip de viaţă ? Ciudată nerozie! Tu vrei să te înalţi la cer, să dobândeşti Împărăţia cea veşnică, să te faci împreună-moştenitor al Prea Dulcelui Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru, să-L slăveşti veşnic împreună cu îngerii pe Prea Sfântul Dumnezeu, şi mai întrebi dacă sunt greutăţi în viaţa călugărească ? Iubitorii de lume, dorind să capete un lucru oarecare, îndură toate nevoinţele şi scârbele şi nu cruţă nici o osteneală până când nu-şi satisfac dorinţa lor, iar tu întrebi de lucrul lui Dumnezeu, dacă se află într-însul vreo înlesnire şi mângâiere ? Şi nu vrei ca pentru Dumnezeu să ridici greutatea liniştii, postului, tăcerii, privegherii şi oricărei rele pătimiri? Îndulcindu-te cu mâncarea, cu băutura şi cu somnul, vrei să-ţi mântuieşti sufletul ?! Să nu fie, să nu fie!

Ceea ce va semăna cineva aici, însutit va secera în ziua cea înfricoşată a Judecăţii! Vai de cel nepocăit, căci muncile sunt nesfârşite!

169.  Te voi întreba, iar tu să-mi răspunzi: dacă cineva te-ar lua în mijlocul unei nenumărate mulţimi de oameni, îmbrăcaţi în haine ţesute cu fir de aur, arătându-ţi printre ei pe bărbatul cel mai strălucitor, cu o mult preţioasă cunună pe capul lui, în veşminte presărate cu pietre preţioase şi ţi-ar făgădui să te aşeze împreună cu el să împărăteşti, spune-mi, câtă recunoştinţă ai nutri în sufletul tău pentru un astfel de om şi ce ai face pentru el, numai ca să primeşti cele făgăduite ?

170. Cel ce e pătruns de dragoste pentru Dumnezeu şi cu mintea e lipit de pomenirea Lui şi de gândul morţii, dispreţuieşte toate cele văzute, toată deşertăciunea acestei lumi şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

171. Fericit este omul care nu iubeşte nimic din cele stricăcioase şi vremelnice şi care îşi îndreaptă toată grija spre sufletul său, ca să-l înfăţişeze curat înaintea lui Dumnezeu.

172.  Cel ce fuge de orice poftă lumească şi petrece în liniştea cea binecuvântată, scapă de toate cursele diavolului şi se ridică mai presus de orice întristare.

173.  După cum pe omul degerat nu-l încălzeşte amintirea focului, tot astfel, cel ce vrea să dobândească faptele bune fără linişte şi tăcere, nu va putea să câştige nici una dintre ele, oricât s-ar osteni.

174.  Nu-ţi spurca trupul cu gânduri necurate şi pacea lui Dumnezeu se va coborî asupra ta, atrăgând după sine şi o puternică dragoste de Dumnezeu.

175. Istoveşte-ţi întotdeauna trupul cu posturi şi cu privegheri, păstrează liniştea, stăruie în cântarea de psalmi şi în citire fără să te leneveşti, bate cât mai multe metanii şi în curând vei vedea mila lui Dumnezeu asupra ta.

176.  Smerenia şi reaua pătimire, foamea şi privegherea, liniştea şi rugăciunea îl eliberează pe om de orice păcat şi îl fac fiul lui Dumnezeu, numai să nu neglijeze lucrul lui Dumnezeu.

177.  Cel ce alungă mama tuturor păcatelor, adică iubirea de sine, lesne se eliberează şi de toate celelalte patimi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar iubirea de sine este iubirea de trup, din pricina căreia multora le e frică să postească, să privegheze, să bea numai apă, şi, în general, aceştia caută orice odihnă a trupului ca să nu se îmbolnăvească. Pentru un astfel de suflet nu este mântuire, după cum mărturiseşte Evanghelia, căci el nu va voi niciodată să se smerească, iar cel ce nu se smereşte, este fratele diavolului cel de trei ori blestemat, cu care se va şi duce în focul cel veşnic.

178. Când demonii se apropie ca sa abată mintea ta din calea castităţii şi să te înconjoare de gânduri rele, atunci zi către Domnul, cu lacrimi: „Cel ce mă prigoneşte acum m-a înconjurat; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce mă înconjoară” şi, cu harul lui Hristos, te vei izbăvi de demoni.

179.  „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”, spune dumnezeiasca Scriptură. Tot ce este lumesc este material, stricăcios, deşert şi cei ce le iubesc sunt lumeşti şi trupeşti. De aceea zice Domnul: nu va rămâne duhul Meu pururea în aceşti oameni pcnlru că sunt trup. Vezi cum cei ce iubesc cele materiale se îndepărtează de Dumnezeu, iar cel ce se îndepărtează de Dumnezeu, va fi trimis cu demonii în focul cel mai din afară, pregătit diavolilor şi îngerilor lui, dacă nu se va pocăi curând şi nu va arunca toate, ca pe cârpa unei femei necurate.

180.  Monahul trebuie să-şi îndepărteze mintea de tot ce este material, petrecând cu răbdare în chilie, în înfrânare, în linişte, în tăcere şi în orice pătimire rea, să aibă întotdeauna în inimă aducerea aminte de Dumnezeu şi gândul morţii. Astfel este un adevărat monah, pe care îl va proslăvi Dumnezeu şi îl vor cinsti oamenii.

181. Dacă vrei să dobândeşti calea ce duce spre viaţă, şezi în linişte, îndepărtează-te pe cât îţi stă în putinţă de legătura cu oamenii; atunci şi Calea, adică Cel Care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică Hristos, va veni la tine. De altfel, trebuie să-L cauţi cu osteneală, mânat de o mare dorinţă şi frică, căci puţini sunt cei care îl dobândesc, ca nu cumva, rămânând în urma celor puţini, să mergi cu cei mulţi în veşnica muncă.

182.  Mintea cea curată este uneori învăţată de însuşi Dumnezeu, iar alteori de însuşi Sfântul Înger Păzitor, care te povăţuiesc cum îl poţi face pe omul cel lăuntric fiul lui Dumnezeu.

183.  Liniştea şi înfrânarea, tăcerea şi rugăciunea fac mintea şi sufletul să ajungă la nepătimire.

184.  Dumnezeu Care ţi-a făgăduit să-ţi dea veşnicele bunătăţi cu care ţi-a dat în inimă zălogul Sfântului Duh, a spus, de asemenea, ă omul tău cel lăuntric să fie curăţit de patimi şi de gânduri rele, dacă doreşti să intri în Împărăţia Cerurilor.

185. Gândeşte-te bine la ceea ce vreau să-ţi spun: dacă, petrecându-ţi toată viaţa în mănăstire, tu nu vei agonisi fapte bune şi prin ele, încredinţarea din inimă că ai trecut de la moarte la viaţă şi că ai intrat în ceata celor mântuiţi, atunci să nu nădăjduieşti să moşteneşti Împărăţia cea cerească. Iar cel ce nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor, va merge în munca veşnică cu tatăl său, şi cu fraţii săi, demonii.

186. Dacă vrei să dobândeşti smerenia, agoniseşte-ţi plânsul şi să-l ai ca pe un tovarăş nedespărţit toată viaţa ta; râsul şi vorbele deşarte duc la pieire şi alungă smerenia şi plânsul.

187. Să nu fii asemenea celor ce îngroapă morţii şi care, când plâng pentru ei, când se îmbată pentru ei, ci să te asemeni osândiţilor închişi în temniţă care nu aşteaptă decât să fie duşi la locul de tortură.

188. Monahul care uneori plânge, iar uneori râde, este un nebun care aruncă cu pâinea în câinele desfrânării: el se face că îl alungă, dar de fapt îl ademeneşte spre pieirea sufletului său.

189. Să-ţi fie culcarea în pat o închipuire a închisorii în sicriu, şi tu vei dormi puţin şi cu smerenie. Tot astfel şi mama ta, să–ţi slujească drept aducere aminte de amara muncă pe care o vei primi de la viermii cei neadormiţi — şi tu vei mânca cu frică pâinea ta ăi vei bea apa ta.

190.  Să adormi seara şi să te scoli dimineaţa cu aducerea aminte de focul veşnic şi urâtul niciodată nu te va stăpâni în vremea cântării de psalmi.

191.  Să te îndemne spre plâns şi spre lucrarea faptelor bune măcar haina ta cea neagră, căci în negru se îmbracă de obicei cei ce îi îngroapă şi îi plâng pe cei morţi.

192.  Cel care se roagă în fiecare zi cu lacrimi în chilia sa, pentru unul ca acesta, fiecare zi e zi de sărbătoare, iar cel care trândăveşte în fiecare zi, bea vin şi-şi îndulceşte pântecele, pe unul ca acesta îl aşteaptă plânsul veşnic în iad. Unde se lucrează pentru pântece, unde se bea vin şi sunt râsete, acolo nu există nici aducerea aminte de Dumnezeu, nici de moarte.

193. Să iubeşti tăcerea mai mult decât orice, căci ea te apropie de frica lui Dumnezeu. Când limba se reţine de la vorbirile lumeşti, atunci Dumnezeu locuieşte în suflet. Din tăcere se naşte gândul evlavios, cel bun şi sfânt. Să-ţi dea Domnul să guşti bunătăţile care se dobândesc în tăcerea cea cinstită. Primeşte nevoinţa tăcerii şi eu nu pot să-ţi spun ce lumină, ce curăţie şi linişte va străluci în inima ta.

194. Trebuie să avem toată grija de faptele cele bune, buna mea soră, chiar dacă, precum nişte naufragiaţi, noi am pierde toată încărcătura. Să vieţuim astfel ca niciodată să nu socotim bunătăţile trecătoare mai bune decât bunătăţile viitoare.

195. După cum cel ce se desăvârşeşte în virtuţi moare pentru toate cele trecătoare, tot astfel cel ce se întoarce din nou spre păcat, pierde toate bunătăţile cele de mai înainte, începutul înălţării spre bine este depărtarea de lume, adică de toate lucrurile vieţii, voi spune chiar şi de trupul însuşi.

196. Fericit este, buna mea soră, cel ce a lepădat orice nădejde lumească şi şi-a înălţat toată nădejdea spre Domnul. Aşa cum blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om, tot astfel, binecuvântat este acela care nădăjduieşte spre Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că nu-l primeşte pe un astfel de om care vrea să iubească şi lumea şi pe Dumnezeu, ci chiar îl urăşte ca pe un vrăjmaş şi îl alungă, ca pe diavolul. Nu este al meu acest cuvânt, ci al Sfântului Apostol Ioan care zice: omul care vrea să fie prietenul lumii este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ce folos, buna mea soră, ca pentru cele de astăzi şi de mâine, să-L avem pe Dumnezeu de vrăjmaş ? Pe unii ca aceştia nu-i primeşte prea dulcele nostru Iisus Hristos. Uneori să-ţi pui nădejdea în bani şi în oameni, iar alteori din nou în Dumnezeu, acest lucru nu-i aduce nici un folos omului. Dumnezeu vrea şi iubeşte pe omul care aruncă cu desăvârşire asupra lui Dumnezeu orice sfat şi orice dorinţă, însă oamenii nechibzuiţi şi monahii cei iubitori de lume, necunoscând mila lui Dumnezeu, preţuiesc adesea ceea ce nu preţuieşte nimic, adică bogăţia, sănătatea, slava vremelnică şi frumuseţea feţei, care ca iarba se vestejeşte.

197. O să te întreb, sora mea, ce-ţi pare că este mai hine, să alegi viaţa cea vremelnică şi prin ea, moartea veşnică, ori reaua pătimire cea plină de râui.l pentru fapte bune, în nevoinţă şi tăcere, pentru ca prin aceasta să dobândeşti o veşnică şi fericită viaţă? Desigur că aceasta din urmă. Nu fi, dar, nepăsătoare. Nu ne putem face locuinţă a harului divin, dacă mai întâi nu vom curăţi sufletele noastre de patimile răutăţii şi poftei în care ele au fost scufundate mai înainte.

198.  Duhul Sfânt este pentru toţi, dar în aceia care sunt curaţi de patimi, care trăiesc în curăţie, în linişte şi în tăcere, El arată o deosebită putere.

199. E cu neputinţă ca având mintea împărţită în tot felul de griji, să-ţi săvârşeşti cum trebuie rugăciunea şi să-ţi păstrezi liniştea, chiar dacă s-ar stărui cineva să le facă, după cum Însuşi Domnul a spus: Nimeni nu poate sluji la doi domni — şi iarăşi: Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

200.  Dacă nu ne vom îndepărta de rudeniile cele după trup şi de legăturile cu grijile vieţii în aşa fel încât să fim ca unii ce au trecut în altă lume, atunci e cu neputinţă pentru noi, buna mea Doamnă, să ne atingem scopul — dragostea sfântă pentru Dumnezeu şi fericita linişte. Cel ce a intrat în rânduiala îngerească şi se întunecă cu patimile este asemenea, buna mea soră, unei piei tărcate, care nu e nici toată albă, nici toată neagră, ci e presărată cu tot felul de pete, aşa încât nu poţi spune că e albă sau neagră. Tot astfel e şi cel ce doreşte să se liniştească, dacă îşi ocupă mintea sa cu lucruri lumeşti.

Cineva dintre sfinţi i-a spus unuia care, ieşind din lume şi intrând la mănăstire, nu-şi părăsea cugetările lumeşti: nici călugăr nu te-ai făcut, şi dregătoria ai pierdut-o.

201.  Pe râvnitor nu-l aduce la mântuire numai un singur lucru oarecare, ci el trebuie să tindă cu grijă spre toată fapta bună. Aşa cum cel ce intră în baie, se dezbracă cu desăvârşire de orice haină, tot astfel şi monahul care se apropie de Dumnezeu trebuie să petreacă în viaţă liniştită, dezbrăcat de tot ce e legat ele cele lumeşti. Crede cuvintelor mele, sora mea. Dacă mintea cuiva este vânturată încolo şi încoace şi este nestatornică asemenea desfrânatelor care nu se mulţumesc cu dragostea unui singur bărbat, vrând să-i prindă pe toţi în mrejele lor, un astfel de monah nu poate dobândi o faptă bună dacă nu va lega mintea sa nestatornică cu frica de Dumnezeu, cu liniştea cea bună şi cu tăcerea.

202.  Liniştea şi tăcerea sunt o preţioasă dobândă pentru cel ce le are şi cea mai plăcută şi mai dulce privelişte pentru cei care văd si aud.

203. Este un lucru ruşinos şi din cele mai rele ca un călugăr, în stare a alege şi înlătura o hrană trupească vătămătoare, să nu aibă aceeaşi grijă de citirea scrierilor care hrănesc sufletelor noastre, ajungând chiar să o desconsidere.

Trebuie să ne deprindem să facem toate cu grijă, ca unele ce sunt sfinţite de Domnul, ca să petrecem în linişte, cu toată evlavia.

204. Cel care îl ridică pe cel căzut trebuie să fie — în toate privinţele — mai presus de cel căzut, iar cel căzut are aşijderea nevoie de un altul care să-l pună pe picioare. Iar cei ce-şi încredinţează povăţuirea în mâinile unor învăţători orbi, se lipsesc pe ei înşişi de dulceaţa luminii duhovniceşti. Căci asupra lor se va împlini cuvântul Domnului: dacă un orb va povăţui pe alt orb, vor cădea amândoi în groapă. Dar când ucenicii sunt bine povăţuiţi de învăţător, iar ei înşişi nu-şi părăsesc deprinderile, vrând să lucreze mai mult pentru pofta trupului decât pentru Domnul, neprimind viaţa cea după Evanghelie, atunci învăţătorul nu va primi nici un cuvânt de mustrare pentru ei. Căci noi ne-am învăţat să auzim de la proorocul cel încăpăţânat şi grăitor împotrivă: mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău şi nu fi părtaş la păcate străine, cum spune marele între Părinţi, Vasile.

Aşa cum tâlharii şed în locurile ascunse, tot astfel diavolul se ascunde în umbra dulceţilor vieţii, care sunt în stare să-i tăinuiască .cursele — şi astfel, ne întinde mrejele pierzării, în felul acesta, uneori vrând, iar alteori nevrând, noi ne predăm vrăjmaşului, târâţi de patimile cele spurcate şi de dulceţile vieţii.

206.  Cel ce nu se îndulceşte şi nu este tulburat de patima curviei, scapă de orice păcat. Iar cel care a scăpat de cea mai mare parte dintre patimi, cum sunt: patima slavei, bogăţiei, a bunului neam — şi celelalte ce se întâlnesc în viaţă, şi este stăpânit numai de o patimă, şi anume de patima desfrânării, acela nu este înfrânat, ci sluga diavolului, chiar dacă l-am numi sănătos pe acela care e stăpânit numai de o singură boală trupească.

207.  A te căi nu înseamnă a zice numai: am greşit şi pe urmă să rămâi în păcat, ci, potrivit cântătorului de psalmi, să-ţi recunoşti păcatul şi să-l urăşti. Căci pocăinţa se preţuieşte nu după cantitatea vremii, ci după dispoziţia sufletului. Dar, vai de noi, noi oamenii săvârşim păcatul uşor şi repede, iar pocăinţa o primim încet şi cu lenevire, deşi sunt unii care se căiesc cu adevărat. De asemenea, nouă ni se pare că dorim Împărăţia Cerurilor, dar nu ne îngrijim deloc de faptele bune prin care o putem dobândi şi fără să depunem vreo osteneală pentru a trăi în linişte, în tăcere şi în fapte bune, ne închipuim că ne învrednicim de o parte egală cu aceia care stau împotriva păcatului, până la moarte. Să ne aprindem dar, buna mea soră, măcar de acum înainte, să ne aprindem ele grija sufletelor noastre, să ne îndurerăm de deşertăciunea vieţii trecute şi să ne nevoim pentru bunătăţile vieţii viitoare, să ne liniştim până când mai avem puţină vreme, să tăcem, Doamna şi sora mea, în puţinele noastre zile, pentru ca de acum încolo să ne veselim veşnic, să nu rămânem în lenevie şi în neîngrijire de virtuţile cele bune.

208. Necazurile dau pe faţă şi ispitesc sufletul, ca focul aurul. Şi, într-adevăr, pentru cei ce sunt bine pregătiţi, necazurile sunt ca o educaţie atletică şi o osteneală care îl ridică pe nevoitor spre slava lui Dumnezeu, printr-o împotrivire puternică, prin răbdare, căci necazul lucrează răbdarea, iar răbdarea, iscusinţa. Dar acela care respinge necazul, se lipseşte singur de iscusinţă, căci după cum nimeni nu se încununează fără luptă şi nevoinţă, tot astfel nimeni nu poate să se dovedească iscusit, fără necazuri şi osteneli, de dragul faptelor bune. Iar osteneala pentru faptele bune, buna mea soră, sunt: postul, privegherea, liniştea, tăcerea, rugăciunea, mărinimia de suflet, răbdarea, şederea în chilia ta şi îndepărtarea de vorbirea cu oamenii.

209.  Cârmaciul nu întotdeauna poate avea linişte când vrea, iar tu, dacă vrei să-ţi faci calea liniştii fără tulburare, poţi s-o faci uşor. O să-ţi spun cum s-o faci. Dacă în liniştea ta te vei osteni în post, vei şedea în tăcere şi vei petrece în rugăciune şi alte cereri, atunci curând în tine va străluci lumina adevăratei cunoştinţe. Atunci, într-o clipă se vor îndepărta şi fiarele care trăiesc înlăuntrul tău, adică necuratele patimi şi grijile vieţii, atunci nu te vei mai asemăna cu o foarte grasă pasăre care are şi aripi şi pene şi toate cele necesare pentru zbor, dar care nu va putea zbura din pricina greutăţii sale ce vine din grăsimea ei. Tu ai o minte de om chibzuit şi desăvârşit şi nu-ţi lipseşte nimic din cele necesare. Dacă vrei mântuirea, iată, ea este gata, cum a spus şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este.

Astfel, mântuirea stă în voinţa ta; alege ceea ce este mai bun şi ţine-l.

210. Cei ce îşi istovesc trupul cu o viaţă aspră ele lungă durată şi, prin împlinirea poruncilor, se îmbogăţesc cu toate faptele bune, sunt asemenea unui mare şi bogat negustor care, umblând prin diferite ţări, a agonisit tot felul de comori preţioase. Uitându-se la ele, el se bucură şi se veseleşte, dar iată, în apropierea malului şi limanului, după ce a navigat pe întinsul măreţelor şi grozavelor mări, se întâmplă că ori lovindu-se de vreo piatră în bătaia furtunii, corabia lui se va duce la fund, ori piraţii, năvălind pe neaşteptate, îi răpesc tot ceea ce a câştigat iar el, nenorocitul, rămâne fără nimic, izbutind să-şi salveze doar trupul său.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu acela care, înălţându-se în mari virtuţi, din pricina năvălirii vrăjmaşului, cade în patima curviei; nu-l osândi, ci ai milă de el, aşa cum toţi au milă de acel bogat, pe care îl ştiau bogat si acum îl văd sărac. Amară este soarta lui, dar de îndată ce se va pocăi el, Dumnezeu îl va primi, îl va milui, îl va apăra şi îl va iubi mai mult decât înainte. De altfel, El nu-l părăseşte nici în însăşi căderea lui, ci îl cheamă la bunătatea sa cea dintâi, aşa cum odinioară l-a chemat pe Adam, după cădere: „Adame, unde eşti ?”, fiindu-I milă de nenorocirea lui, pentru că dintr-o slavă aşa de mare a Căzut într-o stare lipsită de slavă, dintr-o astfel de înălţime, într-o astfel de prăpastie. Cugetă la aceasta şi tu şi fii trează.

Vezi, să nu neglijezi îndrumările mele; căci nici un om nu-şi poate dobândi mântuirea singur. De aceea Dumnezeu, făcându-ne bine, ne-a dat sfătuitori şi povăţuitori. Dacă atunci când te învăţ şi te îndrumez, tu nu asculţi şi eşti nepăsătoare, vina este a ta. Şi Domnul va cere de la tine socoteală pentru nepăsarea şi neascultarea ta, iar pe mine mă va face nevinovat. Vai de noi, din pricina viclenelor curse diavoleşti, vai de noi, din cauza mrejelor sale întinse cu atâta şiretenie!

211.  Până când să ne lăsăm .înşelaţi de lume ? Şi ce este mai vrednic de cinste decât sufletul, buna mea soră ? Ce poate precumpăni Împărăţia Cerurilor ? Ce sfetnic e mai vrednic de crezare decât Dumnezeu ? Cine e vrednic de iubire, mai mult decât Hristos ? Prietenia cu oamenii şi cunoscuţii lumii este până la o vreme. Atâta timp cât ei văd că ai ce le da, îţi sunt prieteni, iar când vor vedea că nu ai nimic, devin duşmanii tăi. Dar Dumnezeul nostru nu este aşa. Ci când vei lăsa lumea, toată prietenia omenească, toate bunătăţile văzute, alergând la bunătatea Lui, te vei împrieteni cu El prin dragoste şi frică; atunci El îţi va da Împărăţia Cerurilor. Şi eu îţi voi spune cum putem dobândi iubirea Lui. Liniştea, tăcerea, postul, înfrânarea, castitatea, rugăciunea, îngenuncherea, citirea — iată prin ce se arată în afară iubirea omului pentru Hristos.

212.  Nu te lenevi şi nu deznădăjdui, buna mea Doamnă, în rugăciune, în cântarea de psalmi, în citirea oricărei învăţături insuflate de Duhul Sfânt. Căci în cuvintele dumnezeieştilor Scripturi este ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu si ea se descoperă celor ce şed în tăcere, în linişte şi în rugăciune. Daca vrei să trăieşti cu evlavie, buna mea soră, mănâncă pâinea liniştii cu suspine şi cu lacrimi. Căci la Iezechiel scria: „Fiul omului, să-ţi mănânci pâinea ta cu durere şi apa ta să ţi-o bei cu chinuri şi necazuri”.

213.  Cei ce nu vor să se mântuiască prin supunerea faţă de cuvânt şi de credinţă, potrivit cu negrăitul har dumnezeiesc, se înţelepţesc prin boli şi prin necazuri lumeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

214.  „Întru răbdarea voastră — spune Mântuitorul — veţi dobândi sufletele voastre”. Căci fără răbdare, nu este mântuire. Domnul dă cu băgare de seamă celor care pentru Împărăţia Cerurilor, cu credinţă şi cu nădejde, poartă cu răbdare jugul liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ceea ce nici un om nu poate aştepta. Ia aminte dar la tine cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

215.  Cel ce nu este înarmat cu răbdare, lesne devine o pradă în ghearele satanei. Mii de curse, ici şi colo, sunt întinse pentru a-l prinde pe bietul monah. De aceea Domnul ne învaţă, spunând: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Căci „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”‘. Ia aminte dar, cu grijă şi linişteşte-te cu chibzuinţă.

216.  Dacă vrei, buna mea Doamnă, ca şi la noi să vină Domnul, ca odinioară la Apostoli, „prin uşile încuiate”, să ne sârguim să închidem şi uşile noastre —gura cu tăcerea cea bună, ochii — ca să nu privim cu răutate şi cu patimă, urechile -— ca să nu auzim vorbe putrede, mirosul şi pipăitul, cu îndepărtarea de poftele trupeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

217.  Dumnezeu nu-i uită, buna mea soră, pe aceia care păstrează o neîncetată aducere aminte de El şi întotdeauna îşi amintesc de sufletul în care petrec cuvintele Lui, după cum spune însuşi proorocul Ieremia: pentru că cuvintele Mele sunt la el, cu pomenire îl voi pomeni. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

218. Noi singuri suntem pricinuitorii pierzării noastre, dar dacă ne vom căi, chiar dacă am fi nişte câini netrebnici, vom fi mai bine preţuiţi decât fiii cei nepăsători. Ceea ce însă nu poate face dragostea, aceea o poate înlocui liniştea, tăcerea şi rugăciunea neîncetată. Ia aminte deci cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

219. Dacă ne vom linişti, dacă ne vom îndeletnici în liniştea noastră cu rugăciunea, dacă ne vom ocupa cu citirea şi nu-i vom plictisi pe alţii cu trebuinţele noastre trupeşti, atunci Dumnezeu îi va aduce pe aceştia la noi şi, cu pronia Sa, îi va face să ni le pună la îndemână cu toată osârdia. Căci Se îngrijeşte de noi Dumnezeu, când şi noi ne îngrijim de cele duhovniceşti, adică de rugăciune, de tăcere şi de linişte. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te pe de-a-ntregul.

220. Nevoieşte-te, buna mea soră, ca să nu tragi nici o răsuflare în tine, fără Dumnezeu. Ea îţi va ajuta ţie în ceasul morţii şi în ceasul Judecăţii. Iar aducerea aminte de Dumnezeu este rugăciunea despre care ţi-am spus.

221. Mai întâi de toate, cunoaşte-te pe tine însăţi. Când te vei cunoaşte pe tine însăţi, atunci îl vei cunoaşte şi pe Dumnezeu şi uitând cu totul făptura, îţi vei aduce aminte neîncetat numai de Făcătorul ei.

222. În loc să dormi, veghează, căci altfel vremea curge, iar inima ţi-o împleteşti cu deşertăciuni.

Între timp, încetul cu încetul, ţi se umple sorocul vieţii, deşi tu nici nu simţi acest lucru. Roadă şi desăvârşirea înfrânării stă în aceea ca prin suferinţa trupului să contribui la curăţirea sufletului şi inima s-o izbăveşti din cursele diavolului. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu tărie.

223. Cel ce este legat cu lanţuri nu poate alerga, iar mintea care lucrează patimilor şi pântecelui nu poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Pe ea o ademenesc şi o risipesc gândurile pătimaşe şi ea nu poate sta neclintită în sinea ei, iar rugăciunea este tăcerea oricărui gând.

Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu bună cuviinţă.

224. Când sufletul este cuprins de rugăciune, patima dispare, întunericul nu va suferi prezenţa luminii şi boala nu va sta în faţa sănătăţii care se restabileşte; şi patimile îşi pierd puterea când sălăşluieşte în suflet Duhul Sfânt. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi ia aminte la tine cu grijă.

225. Nu e păcat, buna mea soră, să mănânci în fiecare zi câte puţin, în ceasul al nouălea. Dar după mâncarea pâinii, trebuie să te ocupi şi cu citirea, pentru ca să-ţi înalţi din nou la ceruri cugetul slăbit şi să nu-i îngădui să se amestece în treburile vieţii deşarte.

226. Dacă vrei, buna mea soră, să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, îndrăgeşte necazul. Cel ce n-are necazuri, nu va intra în Împărăţia Cerurilor, căci porţile ei sunt foarte înguste şi nu-i încap pe cei ce s-au îngroşat. Cunoaşte-te deci pe tine însăţi şi linişteşte-te cu toată fiinţa ta.

227.  Mare lucru este rugăciunea pentru cei ce se liniştesc, ea însă îşi primeşte puterea din neagoniseală. De aceea, buna mea soră, lepădându-te de toate, roagă-te neîncetat în taina inimii tale, cum te-am învăţat eu. Şi nu trândăvi. Trândăvia este pierzania sufletului, căci ea este aceea care înstrăinează sufletul de Dumnezeu, întretăind aducerea aminte de Sfânt Numele Lui. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu.

228. Atâta vreme cât îţi vei aduce aminte cu toată evlavia, dragostea şi frica de Stăpânul tău şi vei privi la El cu ochii minţii la rugăciune, şi El va lua aminte la tine cu dragoste de tată şi atunci nu vor avea putere asupra ta, buna mea Doamnă, nici satana, nici patima, nici nenorocirea, nici păcatul. De îndată însă ce tu vei da înapoi de la frica şi aducerea aminte de Stăpân şi vei uita de Mântuitorul şi Dumnezeul tău, îşi va întoarce şi El faţa de la tine şi atunci îţi va fi inima robită de orice rău.

Ştiind acestea, cineva dintre sfinţi îl chema neîncetat pe Dumnezeu, cu glasul psalmului: „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, Dumnezeule, Dumnezeul meu — şi nu Te abate întru mânie de la robul Tău”; şi aşa, ia aminte la tine şi adu-ţi întotdeauna aminte de Dumnezeu şi nimic din cele văzute în lumea aceasta nu socoti că este mai de preţ decât mântuirea sufletului tău.

229. Niciodată nu trebuie să trândăvim şi să curmăm învăţătura din dumnezeieştile Scripturi, liniştea, tăcerea şi rugăciunea pentru ca, neglijându-ne pe noi înşine, prin slăbiciunea pântecelui, să pierdem, căldura aducerii aminte de Prea Dulcele nostru Dumnezeu. De aceea ne şi porunceşte nouă dumnezeiescul Apostol: „Duhul să nu stingeţi, adică aducerea aminte de Dumnezeu”. Şi în Vechiul Testament e scris: „focul să fie întotdeauna jertfelnic”, adică să fie întipărită în inimă neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

230.  Îndrăzneşte să intri cu lacrimi la cerescul Doctor şi El îţi va vindeca toate ranele sufletului tău, căci nu există patimi pe care să nu le poată vindeca iubitorul de oameni Hristos.

231.  Întrucât ispitele ne vin din afară prin cele cinci simţuri, adică prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, atunci trebuie să le păzim pe cât ne stă în putinţă, şi observând prin care din ele ne vine vătămarea, să arătăm o deosebită agerime în observarea ei.

232.  Nu va vedea mintea locul lui Dumnezeu în inimă, dacă mai întâi nu va sta în afară de toate lucrurile, iar în afara tuturor lucrurilor ea nu va sta, dacă nu va dezrădăcina toate patimile şi nu va introduce în locul lor virtuţile. Cunoaşte acest lucru şi râvneşte pentru faptele bune.

233.  Citirea, rugăciunea neîncetată în inimă şi o mică rucodelie sunt o puternică îngrădire împotriva ispitelor. Dacă le vei păzi cu răbdare în chilia ta, atunci te va păzi Dumnezeu de toate cursele vrăjmaşului şi nu va îngădui celui viclean să te ispitească şi să te arunce în prăpastia patimilor.

234. Înţelege, buna mea soră, viclenia năvălirilor diavoleşti. La început, diavolul se sileşte să ne risipească mintea cu grijile lumeşti şi să întrerupă rugăciunea cea neîncetată din inimă, apoi s-o abată ele la obişnuita cântare de psalmi, de la citire şi rugăciune, mai departe, să ne convingă să ieşim din chilie, să rătăcim de colo până colo şi să stăm de vorbă cu bărbaţii şi cu tinerii. Din acestea, în sfârşit, gândul slăbeşte şi bietul monah nu mai are răbdare să nu guste până la al nouălea ceas şi să nu bea, pe deasupra, puţin vin. Toate acestea i se pare de puţină importanţă şi ca un lucru firesc, dar cu toate acestea, cu câtă abilitate este ascunsă aici înşelăciunea diavolească pe care el nici n-o poate observa. După aceasta, diavolul, văzând că acest nenorocit rob face voia lui, îl ia sub stăpânirea sa şi întrucât pentru nepăsarea lui, Îngerul Păzitor îl părăseşte, îl aruncă cu tiranie dintr-o patimă în alta, dintr-un păcat în altul, până când îl aruncă în prăpastia deznădejdii, dacă Dumnezeu Cel iubitor de oameni nu-l va aduce la pocăinţă. Astfel de curse le-au cunoscut şi le-au transmis, spre prevenire şi pază, aceia care au căzut în ele şi, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au înţelepţit şi s-au ridicat.

235. Gândurile diavoleşti se silesc pe toate căile să întunece ochiul luminos al sufletului pentru ca, în întuneric, să facă ce vrea el. Ştiind acest lucru, ca pasărea din laţ fugi de ele pe cât te ţin puterile, ca să te mântuieşti.

236. Să ai frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu, liniştea şi tăcerea, rugăciunea şi înfrânarea, şi niciodată nu te vei teme de îngrozirile demonilor.

237. Ţine minte, buna mea soră, că Dumnezeu stă întotdeauna alături de tine şi teme-te, cutremură-te, ca să nu faci ceva ce nu este după voia Lui. Bucură-te când faci fapte bune, dar nu te înălţa (căci aceasta este slavă deşartă), pentru ca nu cumva să nu te împiedici chiar la liman. Cunoscând acest lucru, fii cu luare-aminte şi fugi de înălţare.

238. Nu te bucura de mângâierile vieţii, căci ele, ca floarea ierbii, repede se veştejesc. Când eşti amărâtă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi când te vei ruga Lui, ţi se va uşura jugul amărăciunii.

239. Să luăm aminte la noi înşine şi să nu osândim pe alţii, căci multe din cele cu care îi osândim nu sunt străine nici de noi înşine. Cunoaşte acest lucru şi nu osândi pe nimeni.

240. Psalmul să fie întotdeauna în gura ta şi aducerea aminte de Dumnezeu în gura ta. Dumnezeu pe Care-L ţii minte şi pe Care-L pomeneşti îi alungă pe demoni. Cunoaşte acest lucru şi adu-ţi aminte mereu de Dumnezeu.

241. Păzeşte-ţi limba, căci ea adesea pronunţă ceea ce nu vrei. Acest lucru tu îl vei dobândi, dacă în gândul tău îl vei ţine întotdeauna pe Dulcele nostru Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeul nostru, iar această aducere aminte dezrădăcinează gândurile rele. Cunoaşte acest lucru şi caută deci să nu te înşeli.

242. Pe cât îţi stă în putinţă, buna mea Doamnă, să urăşti mângâierile trupeşti, căci ele, o dată cu trupul, apucă şi sufletul. Cunoaşte acest lucru ce este păgubitor pentru suflet.

243. Nu sta de vorbă cu bărbaţii, chiar dacă ei ţi-ar fi rude, căci „dragostea de lume este vrăjmăşie de Dumnezeu”. Tu ai alergat la Dumnezeu şi El ţi-a luat apărarea, ce nevoie mai ai, buna mea soră, să te întorci din nou la rude şi, cu aceasta, să-L superi pe Dumnezeu ? De cunoşti acest lucru, fugi de ai tăi, ca să nu se întâmple şi cu tine ce s-a întâmplat cu femeia lui Lot.

244. Postul, liniştea şi fericita tăcere să-ţi fie armă, rugăciunea — perete, plânsul pentru păcate — baie. Cunoscând dar acest lucru, fecioară, să plângi pentru greşelile tale.

245. Dacă ai bogăţie, împarte-o, iar dacă nu o ai, să nu te gândeşti s-o aduni. De cunoşti acest lucru, fugi de iubirea de agoniseală.

246. Tot ce ai greşit din tinereţe, mărturiseşte cu suspinuri şi cu lacrimi Prea Dulcelui nostru Iisus, în fiecare zi, şi din aceasta se va naşte în sufletul tău o neîncetată înfrângere. Ştiind, fecioară, aceasta, plângi întotdeauna.

247.  Mulţumeşte-te cu cele necesare şi lasă în grija lui Dumnezeu hrana ta. Dă-ţi trupul pentru ostenelile bune, adică spre post, priveghere, rugăciune şi altele şi să nu-i dai deloc odihnă aici. Pe cât îţi stă în putinţă, nu te atinge de vin, pentru că el nu este deloc potrivit monahilor, mai ales ţie, care eşti tânără. Ţine minte căderea lui Lot şi fugi de băutură.

248. În vremea bolii, neputând să-ţi săvârşeşti pravila obişnuită, nu lăsa în nebăgare de seamă învăţătura minţii, adică aducerea aminte de Dumnezeu şi aleargă la Hristos, ca la doctorul, cel mai iscusit. Ştiind acest lucru, fecioară, suportă cu răbdare bolile.

249. Cinsteşte, dar fugi de toţi preoţii şi monahii, ca să nu se nască un vierme în sufletul tău. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

250.  Iubeşte bisericile lui Dumnezeu, dar mai vârtos fă din tine însăţi o biserică a lui Dumnezeu. Nu ieşi niciodată din chilie şi acest lucru te va izbăvi de tulburările şi furtunile din afară. Nu-ţi lega inima de nimic din cele pământeşti şi pieritoare, şi vei dobândi o lesnicioasă înălţare spre cele cereşti. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

251. Închide, buna mea soră, auzul şi ochii, căci prin ei intră toate săgeţile păcatului. Tu însă nu le poţi îngrădi altfel decât numai cu liniştea cea bună, cu slăvită tăcere şi cu rugăciunea. Ştiind aşadar toate acestea, linişteşte-te şi taci.

252. Când vrei să te rogi, ridică-ţi gândul la Dumnezeu şi dacă, fiind împiedicat, va cădea jos, riclică-l repede iarăşi sus. Mintea nu încetează să nască gândurile, dar tu taie-le pe cele rele şi spurcate, iar pe cele bune păstrează-le şi întoarce-le. Ştiind acest lucru, fecioară, roagă-te neîncetat.

253. Să socoteşti amintirile cele rele ca pe o sămânţă diavolească: Ele se taie cu liniştea cea bună, cu tăcerea şi cu rugăciunea, iar semănătorul lor, adică diavolul, se ruşinează. Te rog deci pe tine, nu intra singură în laţ.

254. Nu-ţi cruţa sufletul şi trupul, când e vorba de fapte bune. Aceste fapte sunt: postul, privegherea, tăcerea, îngenuncherea, rugăciunea, înfrânarea, castitatea. Când te vei înconjura în felul acesta cu virtuţile dumnezeieşti, atunci diavolul nu va găsi în tine multe intrări. Dar te rog: ia aminte la sufletul tău.

255. Una din primele lucrări ale sufletului trebuie socotită cititul, dar sileşte-te ca şi mintea ta să fie cu limba, şi atunci vei cunoaşte cele citite. Când te aşezi să citeşti, citeşte în linişte. Te rog dar pe tine, ia aminte la citire.

256. Când şezi la rucodelie şi lucrezi, vezi să nu ţi se depărteze mintea de pomenirea lui Dumnezeu. Altminteri, diavolul îşi va afla o intrare uşoară şi va tulbura sufletul tău. Observă acest lucru şi vei fi în afară de primejdie.

257. Ţine întotdeauna nerăutatea în inimă, castitatea în trup, precum şi liniştea şi rugăciunea. Aceasta te va face biserică lui Dumnezeu. Dacă vei păstra curat templul trupului şi sufletului, în ziua Judecăţii te va cunoaşte Domnul şi te va conduce la Împărăţia Sa cea prea fericită.

258. Vorbirile despre cele lumeşti şi ale vieţii îndepărtează gândul de la Dumnezeu. Pentru aceea, să nu vorbeşti despre toate acestea şi să nu şezi cu cei ce vorbesc despre toate acestea, fie că sunt ei mireni sau monahi, în felul acesta, cu darul lui Hristos, vei putea să scapi de cursele diavolului.

259. Ia aminte la tine, soră, şi fugi de oameni. Când vezi bogăţia şi slava sau altceva lumesc, cugetă la putreziciunea lor, precum şi la moarte, care te desparte de ele şi vei scăpa de înşelăciunea diavolului.

260. Petrecând în chilia ta, suferă cu răbdare necazurile care îţi vin de la demoni, în necazuri înfloresc faptele bune, ca trandafirii. Ia aminte deci, sora mea, şi petrece în chilie.

261.  Nimic să nu socoteşti mai vrednic decât liniştea, tăcerea şi rugăciunea. Căci prin ele, vei vedea pe Dumnezeu. Cunoaşte acest lucru şi nu părăsi chilia.

262.  Slăbirea şi trândăvia trebuiesc socotite ca o mamă a răutăţilor. Căci ele pierd binele pe care îl ai şi nu îngăduie să aduni nimic. Cunoaşte acest lucru, sora mea, şi fugi de slăbire.

263. Depărtarea de lume este calea spre fapte bune — o cale bună şi scurtă. Dar ce este lumea? Tot ce ţine de viaţă şi toate legăturile asemănătoare. Cel ce doreşte mântuirea trebuie să nu ia aminte deloc la cele pieritoare. Cunoaşte acest adevăr şi linisteşte-te bine.

264. Dacă vrei să dobândeşti viaţa cea adevărată, buna mea soră, pregăteşte-te întotdeauna de moarte şi urmăreşte viaţa de acum. Vezi cât de necuviincios se învârte roata ei. Nu dori bunătăţile pământeşti, căci ele trec ca umbra şi dispar ca fumul.

265. Nu te bucura de bogăţie şi nu te încurca cu grijile şi deşertăciunile vieţii. Astfel de griji abat mintea omului de la Dumnezeu. Lasă aşadar toate, dacă vrei să petreci întru Dumnezeu.

266. Sfârşitul este aproape, fiica mea. Cine îşi petrece zilele sale în nepăsare şi neîngrijire, pe acela îl va primi chinul cel veşnic. Nu este al meu acest cuvânt, ci al lui Hristos Mântuitorul: „slugă vicleană şi leneşă…” şi celelalte…

267. Nu e departe sfârşitul, buna mea Teodora. Aşadar, curăţă mai repede câmpul sufletului tău de mărăcini.

268.  Adu-ţi aminte de înfricoşata Judecată şi aruncă din mintea şi inima ta tot ce este netrebnic, deşart şi necurat.

269. Să nu te mărgineşti numai la linişte, ci cu liniştea cea bună sileşte-te să aduni şi toate celelalte fapte bune şi să nu faci nimic din cele ce în ziua cea înfricoşată te pot acoperi de ruşine şi te pot alunga afară.

270.  Cugetă întotdeauna la necredincioşia vieţii şi vei scăpa de grijile vieţii.

271.  Să nu te ademenească bunul chip şi frumuseţea pământească şi vremelnică, căci aceasta este o momeală pentru sufletul tău, care te atrage şi te răneşte.

272. Fapta bună, haina lui Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte faptele bune şi Se îndulceşte de ele. Să le ţeşi dar să le şi coşi. Dar cum ? Cu linişte, cu tăcere, cu rugăciune, cu smerenie. Ştiind aceasta, învaţă-te să te linişteşti.

273. Nu te îndulci la vin, la peşte şi la untdelemn până la saturare. Aceasta te va atrage spre fapte din care îţi vor veni suspinuri şi amărăciuni.

274. Vrei oare să faci fapte bune fără osteneală ? Ţine minte întotdeauna că osteneala este vremelnică, iar răsplata ei — veşnică.

275. Tot ceea ce este bun în lume, să socoteşti că e pieritor şi numai fapta bună s-o socoteşti nepieritoare. Sileşte-te să-I placi lui Dumnezeu prin fapte bune şi curând te vei face moştenitoarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

276.  Râvneşte la fapta cea bună, căci ea, prin mijlocirea liniştii, îl face pe om al lui Dumnezeu. Pe cât îţi stă în putere, sileşte-te să nu te îmbraci în afară de Dumnezeu, căci cel ce se îmbracă în afară de Dumnezeu se va duce cu demonii în locul cel mai din afară, după cuvântul Domnului. Ştiind acest lucru, râvneşte la fapta cea bună.

277.  Dacă îţi vei înfrâna pântecele şi limba, buna mea soră, te vei sălăşlui în rai, iar dacă nu le vei stăpâni, vei deveni o agonisire a morţii veşnice.

278.  Bună este pâinea postului, căci ea este străină de acreala poftelor.

279. Frumos este postul şi puţină mâncarea când, iubind sărăcia hranei, fugi de plăcerea oamenilor.

280. Toate darurile lui Dumnezeu se atrag cu liniştea, cu tăcerea şi cu sfânta rugăciune. Prin ele, curând, dobândeşte monahul sporirea.

281. Dacă ne vom judeca pe noi înşine, iar nu pe alţii, atunci Judecătorul Se va schimba faţă de noi. Dumnezeu, cu adevărat Se bucură când vede că păcătosul aruncă de la sine greutatea sa. Dacă am săvârşit ceva necurat, să ne spălăm cu pocăinţă, căci noi trebuie să-I înfăţişăm lui Hristos chipul Său curat.

282. După cum cei ce au lanţuri la picioare, adeseori se poticnesc şi căci, tot astfel şi cei legaţi cu grijile vieţii, nu pot merge pe calea faptei bune.

283. Cine nu urăşte păcatul în cei păcătoşi, chiar dacă el însuşi nu face păcate, se numără cu păcătoşii şi este robul păcatului.

284. Veşnicele bunătăţi sunt frumoase, îmbelşugate şi măreţe fără margini, iar cele lumeşti, toate sunt umbră, fum, vis. Auzi, Doamna mea? Fă deci aşa, şi bun va fi sfârşitul tău.

285. Orice faptă rea este o armă în mâinile diavolului îndreptată împotriva noastră, iar odată înarmat, el cu mai multă răutate se năpusteşte împotriva celui ce îl înarmează.
286. Nu semăna răul, căci secerişul este aproape şi focul va înghiţi pe cel ce seamănă spini şi mărăcini.

287. Vrei să-l lipseşti pe diavol de orice putere? Taie repede gândurile rele şi, lipsit de aripi, el va fi o jucărie, ca o mică vrabie.

288. Vai de cel nepăsător şi negrijuliu, buna mea soră. Căci în ziua ieşirii, vor cere de la el socoteală pentru vremea pe care el a cheltuit-o rău.

Ştii care e sfârşitul celui nepăsător; plângi dar, lăcrimează, îndurerează-te cu inima şi foloseşte totul ca să te mântuieşti mai repede, căci moartea va veni curând şi nu va zăbovi.

289. Fericit este acela care şi-a spălat toată necurăţia pe care a adunat-o în viaţa aceasta deşartă şi care se va înfăţişa curat, înaintea Judecătorului Celui curat.

290. De căpătâi sunt dar cuvintele, sora mea; nu le trece cu vederea. Curând va trece greutatea jugului. Dar vai de tine de te vei dovedi rea în înfricoşata zi a Judecăţii.

291. Pe Dumnezeu să-L cinsteşti cu fapte, să-L lauzi cu cuvântul, să-L pomeneşti neîncetat cu inima, învaţă fapta bună cu cuvântul, dar s-o propovăduieşti cu fapta.

292. Din cele rele, rău îţi faci ţie lucrând necuratelor patimi, iar nu lui Dumnezeu. Străin este de Dumnezeu acela care este preocupat de lucruri străine, de lucrurile lumii, fie ele mici sau mari, arătoase sau nearătoase.

293. După cum vinul îl face puternic pe cel care-l bea şi adeseori îl aduce într-o uitare de sine, tot astfel şi aducerea aminte de Dumnezeu îl umple de bucurie pe acel care îl ţine mereu în minte şi, lepădându-se de lume, îl face să uite de tot ce este deşertăciune.

294. Cugetă numai la acele mâncăruri care întreţin trupul, iar nu la acelea care-l îndulcesc şi-l îngraşă, adică peşte, untdelemn, tot felul de mâncăruri, căci ele, mai ales când stai de vorbă cu bărbaţii, aruncă în curvie.

Iată mâncărurile cu care trebuie să te hrăneşti: pâinea uscată — şi aceasta nu multă, apă — şi aceasta cu măsură. Părinţii noştrii — sfinţii — au mers pe această cale spre Împărăţia Cerurilor. Dacă vei începe să-ţi lărgeşti pântecele, nu vei scăpa de războiul curviei. Fericitul Ioan Scărarul astfel ne învaţă despre aceasta: cel ce-i face pântecelui pe plac şi vrea să stingă curvia, este asemenea aceluia care vrea să stingă focul cu untdelemn.

295. Iubitor de osteneală este şi se recunoaşte, buna mea soră, acela a cărui minte şi gând e întotdeauna cu Dumnezeu, cel care şezând întotdeauna cu aducerea aminte de Dumnezeu, face fapte bune şi petrece cu trupul în linişte.

296. Nu chipul bărbatului monah să-l ţii minte, doamna mea, ci înţelepciunea lui sufletească. Iar sufleteşte, acela este înţelept, care iubeşte liniştea şi rugăciunea şi tăcerea, care nu iubeşte să vadă faţă de femeie şi nu doreşte să stea de vorbă cu ele. Acelaşi lucru, doamna mea, trebuie aplicat şi femeilor.

297. O mare nenorocire vine din auz şi din limbă. Căci Solomon zice: mai bine să cazi din înălţime, decât din cauza limbii. Dar nu vei scăpa de această nenorocire, dacă nu vei iubi liniştea cea bună, tăcerea şi rugăciunea.

298. Să socoteşti că ţi-e un bun prieten acela care îţi doreşte cinstea şi care îţi conduce sufletul la mântuire, iar pe toţi ceilalţi nu-i primi deloc.

299. Vorbeşte cele de cuviinţă şi de trebuinţă şi nu vei auzi cele necuviincioase.

300. Mare şi slăvit lucru este prietenia cea duhovnicească. Iar de acela care vrea să-ţi piardă sufletul, fugi ca de însuşi diavolul. Crede-mă că astăzi cu greu se găseşte cineva care să dorească să intre Cu tine într-o prietenie duhovnicească, în afară de Prea Dulcele nostru Iisus Hristos, din cauza tinereţii tale, care te robeşte. Şi apoi, ce nevoie ai, buna mea soră, să fii prietenă cu oamenii, care nu pot să-ţi ajute cu nimic în ceasul morţii sau în ziua Judecăţii? Lasă-i pe toţi, şi pe cei mici, şi pe cei mari, şi lipeşte-te de Prea Dulcele nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Care te poate ajuta în ceasul morţii şi în ziua Judecăţii şi, ceea ce-i mai. mult, să-ţi dea ţie Împărăţia cea nesfârşită. Şi Apostolul Pavel spune: „Lumea e răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Alege dar ceea ce e mai bine, ca una ce eşti înţeleaptă şi chibzuită.

301. Nobleţea sufletului se arată în afară prin liniştire. Ia seama dar şi deosebeşte gândurile omeneşti.

302. Castitatea şi blândeţea, liniştea şi tăcerea şi rugăciunea minţii în inimă fac din suflet un înger, înainte de moarte.

303. Cel ce se îngrijeşte bine de el însuşi, de acela Se îngrijeşte şi Dumnezeu. Ce este mai măreţ decât să te lipeşti de Domnul, dar numai inima celui cast este casa lui Dumnezeu. Sileşte-te dar cu osârdie să-L primeşti pe Dumnezeu.

304.  Sufletul care râvneşte evlavia, dar nu dă atenţie tăcerii, uşor se rătăceşte. Şi însuşi Hristos spune  cercetaţi Scripturile, căci în ele veţi găsi calea mântuirii voastre.

305. Vei afla din lacrimile tale dacă te temi de Dumnezeu, dacă în vremea rugăciunii plângi pentru păcate. Prea slăvit lucru pentru sufletul celui ce se linişteşte este smerenia cu castitatea.

306.  Pomul din rai este sufletul celui ce se linişteşte. Dacă-L iubeşti pe Hristos, păzeşte-I poruncile şi nu te abate niciodată de la pomenirea Lui. Dacă vei îngădui aceasta mult te vei căi dar, cred, fără nici un folos.

307. Un prieten după Dumnezeu izvorăşte miere şi lapte din gura sa şi cu cuvintele adevărului conduce sufletul prietenului său spre mântuire. Dar un suflet nepăsător şi iubitor de desfrânare nu va găsi un astfel de prieten.

308. Dacă te temi de Dumnezeu, fă toate lucrurile potrivit voii lui Dumnezeu. Ţi-am scris multe îndrumări diferite, ţi-am zugrăvit simţămintele şi înclinările oamenilor buni şi răi şi ţi-am arătat cât e de greu să-i cunoşti. Te rog aşadar, ia aminte la tine însuţi şi ai grijă de sufletul tău. Nu eu am un folos de aici, ci tu.

309. Cel smerit cu cugetul şi iubitor de lucrul cel duhovnicesc, şezând în linişte, citeşte dumnezeieştile Scripturi şi aplică cu osteneală şi osârdie tot ce se găseşte în ele trebuitor pentru mântuire.

310.  Cheamă-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca să-ţi deschidă ochii inimii şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii chibzuite.

311. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor care vin asupra noastră sunt arme care înmoaie inima; iar cel ce neglijează aceste fapte bune, cel ce se depărtează de linişte şi rătăceşte de colo până colo, îngheaţă ca în timpul unui ger puternic.

312. Sunt multe chipuri de rugăciune, unul mai luminat decât altul şi nici unul din ele nu rămâne fără rod, numai dacă acea rugăciune nu va fi rugăciune, ci lucrare satanică. Astfel un om, având de gând să facă rău, s-a rugat mai întâi, după obiceiul său şi — din iconomia lui Dumnezeu — neizbutind în intenţia sa, I-a mulţumit după aceea lui Dumnezeu.

313. În ceasul unei calde aduceri aminte de Dumnezeu, înmulţeşte-ţi rugăciunea ca să nu te uite Dumnezeu, atunci cânt tu îl uiţi pe El.

314. Scripturile citindu-le, roagă-L pe Dumnezeu ca să-ţi dea răbdare să te linişteşti, să taci, să te rogi, să citeşti.

315. Crezi în Hristos. Rabdă dar orice nedreptate pentru ca, în răbdarea ta, să-ţi zidească El sufletul tău. E mai bine să rabzi ocările oamenilor, decât ispitele demonilor. Dar cel ce se linişteşte, tace şi se roagă, acela, cu darul lui Hristos, va birui amândouă ispitele, atât pe cele ce vin de la demoni, cât şi pe cele ce vin de la oameni.

316. Orice bine cu iconomie vine de la Dumnezeu, dar binele fuge în chip tainic de la cei ce sunt nerecunoscători, nemulţumitori, trândavi şi iubitori de vorbă.

317. Să fii curios de faptele tale rele, iar nu de faptele aproapelui şi atunci demonii nu vor vătăma gândul tău.

318. Nepăsarea risipeşte toate faptele bune, cele adunate după putere; iar milostenia, liniştea şi rugăciunea îl înţelepţesc iarăşi pe cel nepăsător.

319. Să nu spui că poţi dobândi fapta bună fără necazuri, fiindcă o astfel de faptă nu este faptă bună. Tocmai de aceea şi David se ruga, zicând: „În necazul meu m-ai risipit, ascultă rugămintea mea”.

320.  Să nu zici: eu nu cunosc binele şi de aceea nu sunt vinovată pentru că nu l-am făcut. Căci dacă cu osârdie vei face binele pe care îl ştii, Dumnezeu îţi va descoperi şi pe acela pe care nu-l ştii.

321. Cunoaşte vrăjmaşul puterea legii şi la început caută numai consimţirea gândului. Apoi tulbură gândurile din ce în ce mai mult şi, înfăţişând smintelile din afară, atrage spre faptă. Veghează deci, şi te roagă.

322.  Dumnezeu îl primeşte în rai pe cel ce posteşte, pe cel ce se linişteşte şi pe cel ce rabdă, iar pe cel ce mănâncă fără grijă, pe cel ce vorbeşte în deşert şi pe cel ce se rătăceşte de colo până colo, îl leapădă ca pe un nevrednic. Vezi dar, să nu te gândeşti si tu că dacă te-ai liniştit câteva zile, în toate celelalte poţi să rătăceşti în afară de chilie încotro îţi va porunci diavolul.

323. Pe cât îţi stă în putere, buna mea doamnă, posteşte şi linişteşte-te. Căci după fire, poţi să posteşti, aşa cum respiri. Dacă ai însă o putere firească să posteşti, întinde-te puţin mai departe, ca să te faci moştenitoarea Împărăţiei Cerurilor.

324. „Nimeni, ostaş fiind, nu se încurcă cu treburile vieţii”. Cel ce vrea să biruiască patimile fiind încurcat cu treburile vieţii, se aseamănă omului care vrea să stingă focul cu paiele.

325.  Când auzi cuvintele Domnului: „De nu te vei lepăda de toate averea ta nu eşti vrednic de Mine”, să nu te gândeşti că e vorba numai de avere, ci şi de toate lucrurile răutăţii.

326.  „Cel ce se nevoieşte se înfrânează de toate”, spune Apostolul. Dar ce înseamnă să te înfrânezi de toate ? Dumnezeu a hotărât să gustăm ceea ce mănâncă şi mirenii, dar cel ce se nevoieşte, adică monahul, dacă va începe să bea vin, să mănânce peşte şi alte mâncăruri plăcute, nu-şi mai poate păstra castitatea, nu poate să vieţuiască în linişte şi tăcere şi ele aceea, cel ce doreşte să se mântuiască, să se înfrâneze de la toate, pentru ca, săturându-se de toate, să nu se facă robul diavolului.

327.  Presupune că există 12 patimi păcătoase. Dar dacă tu vei iubi numai pe una din ele de bună-voia ta, atunci se va împlini locul altora.

328. Păcatul este un foc mistuitor. Dacă vei tăia materia lui, el va dispărea repede; dar dacă o vei adăuga, atunci focul, în aceeaşi măsură, se va aprinde din ce în ce mai tare.

329. Momeala patimii este cheia, mişcarea inimii (îndulcirea) este întoarcerea cheii, iar consimţirea deschide uşa inimii tuturor gândurilor necurate. Dar cei, încercaţi şi chibzuiţi ştiu cum să le taie pe cele dintâi, ca să scape de toate cele din urmă. Ia aminte dar şi încearcă şi ţine pe cele bune.

330. Fără aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte omul nu se poate mântui, chiar dacă ar cunoaşte el toată înţelepciunea lumii. Petrece dar în aducerea aminte de Iisus cum te-am învăţat de atâtea ori. Dar nu uita că fără linişte şi tăcere, nu poţi petrece în aducerea aminte de Iisus.

331. Nu asculta când se vorbeşte de păcatele altora, căci dacă îţi va plăcea acest lucru şi vei începe să osândeşti, vei cădea singură în cele mai grozave curse.

332.  Să petreci în linişte şi în veşnica aducere aminte de Dumnezeu şi ispitele nu vor fi prea grele pentru tine. Dar dacă nu vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu, atunci demonii te vor tulbura puternic şi te vor răni cu ispitele.

333. Când mintea va ieşi din întunericul grijilor trupeşti şi tu vei petrece în linişte, tăcere şi rugăciune, atunci vei vedea toate cursele viclene ale diavolului. Ia aminte dar la tine însăţi şi pregăteşte-te de lupta cu vrăjmaşul.

334.  Tot ce este bun şi rău se începe de la mic şi hrănit zilnic creşte ca un munte mare. Dar ascultă-mă pe mine, linişteşte-te şi taci.

335.  Păcatul este o mreajă cu multe împletituri. De te vei încurca numai cu o parte îţi vei pierde trupul şi sufletul. Ia deci aminte la sufletul tău, pe cât îţi stă în putere.

336. Dacă nu vom împlini deloc dorinţele trupului, după Scriptură, atunci curând va fugi diavolul de la noi. Pentru că el nu vrea, de trei ori blestematul, ca noi să ne încununăm cu ispite.

337. Conştiinţa ta va fi o carte firească dacă, citind cu luare-aminte în linişte, vom primi cunoştinţa dumnezeiască prin cercare.

338. Cel ce doreşte să învingă gândurile fără rugăciune şi răbdare, îşi expune faţa râsului, căci un astfel de om nu numai că se îndulceşte cu ele, dar le şi face.

339. Domnul este ascuns după uşa poruncilor şi este repede găsit de cei ce-L caută printre ele. Poruncile Lui sunt: credinţa, dragostea de El, smerenia, înfrânarea, postul, liniştea, tăcerea, neagoniseala, rugăciunea, neâncetata aducere aminte de Dumnezeu. De vei bate in uşa lui Dumnezeu cu aceste fapte, curând îţi va deschide şi ca pe o bună mireasmă te va primi la Sine Prea Dulcele Iisus, spunându-ţi: „În puţine ai fost credincioasă, intră acum în bucuria Dmnului tău”. Ia aminte cu chibzuinţă la cele scrise şi păstrează-le cu grijă.

340. Cel frânt scapă de lăcomia pântecelui şi de iubirea de agoniseală, cel liniştit urăşte vorba multă, cel cast se întoarce de la curvie şi o urăşte. Dar cel ce nu se linişteşte este vinovat de toate aceste patimi.

341. Cel ce doreşte să treacă înot marea de gând, cea gândită, cugetă smerit, rabdă îndelung, se linişteşte, posteşte, privhegează, tace – căci vremea e vicleană – citeşte, face îngenunchieri; cel ce se sileşte să înoate fără aceste fapte bune, pe acea mare duhovnicească, se chinuie cu inima, dar nu poate să o treacă înot, iar cel ce n-o trece înot, în ziua Judecăţii, se va  număra de partea demonilor.

342. E cu neputinţă ca mintea să se liniştească fără linişte trupească, aşa cum nici peretele din mijloc nimeni nu-l poate nimici fără tăcere şi post.

343. Numai mintea unui suflet bun care se întinde dincolo de hotarele tuturor celor lumeşti, deşarte şi înşelătoare şi care se linişteşte cu desăvârşire, poate să se roage curat, căci atunci ea este strâmtorată şi înfrântă. Iar „inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.

344. Rugăciunea se numeşte faptă bună şi este mama tuturor faptelor bune, căci naşte fapte bune prin unirea cu Hristos.

345. Faptele bune pe care le facem fără linişte şi fără sfinţita rugăciune, niciodată nu pot veni la masura lor şi să aibă desavârşrea şi curăţia necesară.

346. Dacă din cauza năvălirii vicleanului diavol, vei cădea în deznădejde şi vei fi chinuită de ea în chilie, să-ţi aduci aminte de ceasul morţii, de răspunsul pe care-l vei da Dreptului Judecător şi să te rogi, apoi – cu darul lui Dmnezeu – curând te vei izbăvi de trândăvie.

347. Nici o faptă bună – singură – nu-i poate ajuta omului în vremea necazului şi în ceasul Judecăţii, căci fiecare din ele, singură, are nevoie de alta. Astfel: liniştea are nevoie de tăcere, tăcerea de rugăciune, rugăciunea de citire, citirea de post, postul de priveghere, privegherea de smerenie, smerenia de rugăciune. Împleteşte acest lanţ cu fapte bune,  şi – cu darul lui Hristos – vei fi slobodă de toate ispitele diavolului şi vei intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

348. Mare virtute este cinstita linişte cu răbdare, cu rugăciune şi cu tăcere. Dacă le vei dobândi, buna mea soră, vei dobândi har înaintea lui Dumnezeu şi te vei sălăşlui cu sfintele femei, în vecii vecilor.

349. Sileşte-te puţin în această viaţă şi vei dobândi odihnă mare acolo şi te vei bucura de bucurie mare.

350.  Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă şi omul nu va spori fără tăcere şi linişte, fără rugăciune şi în frânare.

351. Nimeni nu este atât de bun, de milostiv şi de mult milosârd ca Dumnezeu, şi cu toate acestea, Dumnezeu nu-l va milui pe acela care nu se va pocăi şi nu va înceta să păcătuiască.

352. După cum focul nu poate să ardă în apă, tot astfel în omul care iubeşte liniştea, tăcerea şi înfrânarea, nu va spori gândul cel necurat. Orice om iubitor de linişte este iubitor de Dumnezeu şi de osteneală, iar osteneala de bună voie este duşmanul poftei, cu darul lui Hristos.

353.  Când va băga de seamă diavolul că cel ce se linişteşte s-a rugat cu osârdie şi cu fierbinţeală, atunci porneşte într-însul cea mai puternică luptă cu gândurile lui, şi totuşi, cel de trei ori blestemat nu se apucă să nimicească micile fapte bune cu atacuri mari.

354. Orice lucrare de fapte bune şi orice faptă bună se menţine şi se hrăneşte cu aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte şi curând, harul lui Hristos îl introduce pe cel liniştit în Împărăţia lui Dumnezeu.

355. Fugi de ispite prin mijlocirea răbdării şi rugăciunii, liniştii şi tăcerii, dar dacă vei voi să scapi de ispite fără aceste ispite, atunci nu vei putea. Patimile îşi primesc puterea de la mâncare şi băutură, de la privirea la feţele bărbăteşti şi de la legăturile cu ele.

356. Cel smerit şi blând, cel liniştit şi tăcut este cel mai înţelept dintre înţelepţi, pentru că a vrut să poarte jugul lui Hristos de bună voia lui şi cu o bună supunere lăuntrică. El se va numi fiul lui Dumnezeu şi va fi împreună moştenitor cu Hristos.

357. Rădăcinile păcatelor sunt vorbirea cea multă, lăcomia pântecelui, slava deşartă şi cele asemenea în general; faptele cele vădite se dau pe faţă prin mâini, picioare şi gură.

358. Când va vedea diavolul că omul se ocupă de cele trupeşti fără să fie nevoie, atunci, mai întâi de toate, răpeşte din mintea lui aducerea aminte de moarte şi apoi face ce vrea dintr-însul.

359. Să nu fii cu două limbi — una s-o ai în gură şi pe alta în inimă —, căci pe un astfel de om îl urăşte Dumnezeu cel mai mult.

360. Cel ce nu învaţă poruncile şi îndrumările scrise şi nu primeşte sfaturile Părinţilor, va cunoaşte în ceasul morţii pe ce cale a mers.

361.  Când vei vedea că doi oameni răi au o dragoste reciprocă unul pentru altul, să ştii că ei îşi ajută unul altuia spre îndeplinirea dorinţelor lor şi amândoi se vor duce în focul cel veşnic.

362. Întotdeauna să ţii minte, buna mea Doamnă, acest cuvânt, că toţi vor muri, iar toate celelalte văzute şi deşarte, vor rămâne aici. Şi vai de sufletul lipit de lume. Ia aminte dar şi ca una ce eşti cliibzuită, depărtează-te de deşertăciuni.

363. Nu îngădui, buna mea soră, ca înfrânarea să-ţi fie fără blândeţe şi liniştea fără post şi tăcere. Căci cel ce se înfrânează de la mâncare şi băutură şi nu se înfrânează de la legăturile nefolositoare cu alţii, în zadar posteşte şi priveghează. Postul şi toate faptele bune se înfăptuiesc în răbdarea liniştii, tăcerii şi rugăciunii.

364.  Dumnezeu a spus prin proorocul Isaia: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine”. Ca să nu cadă şi asupra ta aceeaşi învinuire, buna mea soră, alungă din inima ta orice grijă lumească şi păşind în liniştea cea cinstită, roagă-te cu inima curată lui Dumnezeu.

365.  Să ne mirăm de prea înţeleapta cârmuire a lui Dumnezeu în întocmirea mântuirii noastre. El aduce întristare asupra sihastrului spre dezlegarea păcatelor şi căderilor lui, aşa cum un medic încercat dă cele mai arzătoare medicamente unui om grav bolnav, căci „tristeţea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire”. Şi proorocul Isaia spune de la faţa lui Dumnezeu: „Când întorcându-te vei suspina, atunci te vei mântui” — ca şi cum ar zice: dacă ai greşit, linişteşte-te şi plângi. Nu există alt mijloc pentru dezlegare de păcate în afară de curmarea căderilor în păcate şi de plânsul liniştit înaintea lui Dumnezeu.

366. Luptă-te, buna mea soră, împotriva duhului întristării, adică împotriva demonului deznădăjduiţii, căci el are multe metode şi nu se linişteşte până când nu va izbuti să-i arunce pe om într-o stare de slăbire. Tristeţea după Dumnezeu bucură sufletul care se vede acum stând în voia lui Dumnezeu. Iar gândul care îţi spune: unde să mai fugi? nu este pocăinţă, este un gând diavolesc al cărui scop este să te abată de la orice nevoinţă şi faptă bună, adică de la linişte, de la tăcere, de la înfrânare şi de la rugăciune şi să te arunce în deznădejde, după care el face ce vrea cu tine. Pe câtă vreme tristeţea cea după Dumnezeu nu-l reţine astfel pe liniştitor, ci îi spune: nu te teme, — scoală-te şi mergi către Tatăl.

367.  Ce este întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumească ? Întristarea cea după Dumnezeu se întâmplă atunci când suntem necăjiţi şi frânţi pentru că nici noi înşine nu săvârşim fapte bune, fiind săraci de ele iar pe alţii îi vedem că le dispreţuiesc, după cum e scris: necazul m-a cuprins din cauza păcătoşilor care dispreţuiesc legea Ta. Însă întristarea cea lumească se întâmplă atunci când suferim ceva omenesc, de pildă când aflăm moartea prietenilor, sau ceva asemănător.

368.  Cel ce curat nădăjduieşte spre Dumnezeu şi întotdeauna îşi aduce aminte de El şi de moarte, încă de aici gustă dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, iar cel ce-i face trupului pe plac şi îl mângâie cu mâncărurile, cu băutura şi cu vorbele lumeşti, este străin de acest dar, chiar de ar fi el corect în cele din afară. Să ştii că un astfel de om nu va dobândi nici o faptă bună pentru că nu iubeşte pe mama tuturor virtuţilor — adică liniştea şi tăcerea, cu înfrânarea şi cu rugăciunea. Ştiind acest lucru, ia aminte la tine însăţi, buna mea soră.

369. Să ne apropiem de Dumnezeu în fiecare ceas. rugându-ne Lui cu timp şi fără timp. De altfel, nu e niciodată fără de timp să ne apropiem de Dumnezeu. Oare poate fi pomenit fără de vreme Numele sfânt al Prea Dulcelui Iisus ? Şi cel ce iubeşte acest Nume slăvit, poate să nu se înveţe cândva cu numele Lui în inima sa ? Cum nu poţi trăi fără să respiri, tot astfel cel ce se linişteşte nu se poate linişti, fără să pomenească sfântul Nume al Prea Dulcelui Iisus. Căci nu este alt nume pentru care să ne putem mântui!

370. Dumnezeu este fără de trup şi nevăzut şi de aceea îi putem plăcea în chip netrupesc şi nevăzut, cum spune proorocul David: „De-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderea de tot nu o vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu e duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Zdrobirea inimii se întâmplă în minte şi în cuget, iar mintea noastră e fără de trup. Îndeletniceşte-te dar, buna mea Doamnă, în această lucrare mare şi slăvită, adică să pomeneşti în mintea ta şi în sufletul tău, numele lui Dumnezeu — în chip nevăzut şi cu mintea, în aceasta constă adevărata slujire lui Dumnezeu Celui nevăzut. Şi cele mai trupeşti fapte bune primesc o putere, numai fiind sfinţite de acest Nume dumnezeiesc. Liniştea, postul, tăcerea, castitatea, înfrânarea şi în general,; orice faptă bună primeşte o putere numai de la acest Nume. Şi tocmai aceasta este desăvârşirea pe care o cere de la noi dumnezeiasca Scriptură ! Ce-I vom aduce din cele vrednice lui Dumnezeu, Celui bogat, noi săracii? Dar El spune: „Fiule, dă-Mi inima ta”. Adu banul faptei bune, dar dintr-o minte curată şi dintr-o inimă caldă şi vei bineplăcea lui Dumnezeu. Cu astfel de jertfe putem bineplăcea lui Dumnezeu.

371. Să cunoşti, buna mea Doamnă, că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, cum spune Hristos Domnul, şi ţine minte că mai ai puţin şi vei merge acolo unde sunt toţi cei din veacuri adormiţi — şi acolo fiecare va primi după faptele sale: bune sau rele. De aceea dar, zice Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Acolo este adevărata viaţă şi moarte; pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi se liniştesc în frica lui Dumnezeu — viaţă, iar pentru cei ce trăiesc în desfătări şi în deşertăciuni lumeşti — moarte.

372. După cum un copil mic, de neam vestit, pe care-l hrăneşte o femeie oarecare, săracă şi neştiută, nu iubeşte pe nimeni aşa ca pe hrănitoarea lui, atâta timp cât e mic şi nu-şi cunoaşte neamul său cel mare, dar când devine bărbat şi îşi cunoaşte neamul şi cinstea ce i se cuvine, atunci uită de doica sa, tot astfel iubitorii de lume iubesc lumea aceasta aşa ca micul copil pe hrănitoarea sa, fără să-şi cunoască neamul lor cel ceresc; dar omul chibzuit îl cunoaşte pe Tatăl său, adică pe Dumnezeu, şi lăsând toate cele pământeşti şi deşarte, îl iubeşte numai pe El. Fii dar şi tu una din cele chibzuite, cunoaşte-L pe Domnul Cel ce te-a zidit şi numai de El să te lipeşti, pe El să-L iubeşti şi să-L doreşti ca să-ţi dăruiască Împărăţia cea cerească !

Te rog, pentru Dumnezeu, ascultă cuvintele mele şi să nu te înşele tinereţea ta! Tu ţi-ai părăsit casa şi agoniseala pământească; lucrează întru frică mântuirea ta şi adună o bogăţie nefurată în veacul viitor. Căci dacă vei ieşi din viaţa aceasta deşartă, fără astfel de bogăţie, vai de tine! Să nu îngăduie Dumnezeu să suferi una ca aceasta! Iar bogăţia lumii celeilalte este liniştea, postul, înfrânarea, tăcerea, privegherea, aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, frica de judecată şi chinuri, smerenia, credinţa şi dragostea cea desăvârşită pentru Dumnezeu. Pentru aceasta îţi şi scriu adeseori despre aceste fapte bune pentru ca să se întipărească ele în memoria ta cu atât mai tare şi tu să te deprinzi să le săvârşeşti cu vrednicie.

373. După cum un vânător, dorind să prindă un leu sau un leopard sau un urs, întinde peste tot felurite curse pentru ca să-l prindă mai lesne, tot astfel şi diavolul întinde toate armele şi mrejele păcatului pentru ca să-i prindă pe cei ce râvnesc să-şi mântuiască sufletul, îndeosebi, cursele necurăţiei şi ale desfrânării. Dacă monahul nu are toate faptele bune prescrise, îl robeşte fără osteneală şi face ce vrea cu el.

374. Fecioara ce nu-şi păzeşte credincioşia şi patul bărbatului său, îşi spurcă trupul său şi îşi spurcă sufletul său, iar sufletul ce nu-şi păzeşte făgăduinţele date lui Dumnezeu, îşi spurcă duhul său. Pentru acea fecioară, urmările sunt: mustrarea, ura bărbatului, bătăile şi — ceea ce e mai dureros— divorţul; iar pentru suflet — gândurile şi spurcăciunile, uitarea morţii, nesăturarea pântecelui, risipirea ochilor, somnul îndelungat, mulţimea gândurilor rele, robirea minţii şi inimii, nerăbdarea cinstitei linişti. Şi vai de un asemenea suflet, dacă el nu se va căi curând, din toată inima!

375.  Un mic fir de păr tulbură ochiul şi o mică grijă lumească nimiceşte liniştea. Căci liniştea este nu numai lepădarea cugetelor rele şi dorinţelor necurate, ci şi lepădarea grijilor binecuvântate. Cel ce pentru Dumnezeu iubeşte liniştea, nu se îngrijeşte nici chiar de trupul său.

376.  Cel ce doreşte să-I înfăţişeze lui Dumnezeu mintea sa curată şi totuşi se ocupă de lucrurile lumeşti şi deşarte, se aseamănă aceluia care, legându-şi picioarele cu lanţuri, încearcă sa meargă repede; liniştea este nerisipită slujire lui Dumnezeu şi starea înaintea Lui cu frică şi cutremur, având împreună-călători liniştea şi înfrânarea. Şi altfel nu te poţi linişti. Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei afla folosul liniştii. E o nenorocire pentru ascultător de-şi va face voia sa, iar pentru liniştitor e o nenorocire dacă el nu–şi aduce întotdeauna aminte de Dumnezeu, precum şi dacă îi place să rătăcească de colo până colo, sau să primească prieteni în chilia sa. Aceasta nu este treaba sihastrului, ci a mireanului.

377. Mama celui ce se linişteşte este credinţa. După cum cel ţinut în temniţă şade liniştit, fiindu-i frică de împărat, tot astfel şi cel ce se linişteşte în chilia sa trebuie să aibă frică de Dumnezeu, cugetând la faptul cum va ieşi el din trupul său, precum şi la faptul dacă şi-a şters aici toate faptele sale, dacă a săvârşit toate faptele bune, dacă şi-a agonisit smerita cugetare, dacă şi-a biruit curvia. Toate acestea, cel ce se linişteşte trebuie să le încerce în fiecare zi şi ceas şi să aibă o mare frică, şezând în chilia sa pentru ca, venind Domnul lui, să nu-l găsească nepregătit pentru împărăţie şi să nu-l dea focului cel veşnic. Dacă sihastrul îşi va aduce aminte de toate acestea zi şi noapte, atunci Dumnezeu Cel bogat în milă îi va dărui lacrimi dulci. De aici încolo îl va cerceta liniştea şi el nu va voi să se uite nici la însuşi soarele cel vremelnic şi nici la lumina zilei. Cel ce va cunoaşte acest lucru în sinea lui, petrece în linişte de data aceasta, aşa cum vrea Dumnezeu.

378. Cel ce rabdă în linişte, a murit înainte de mormânt, făcând din chilia lui un sicriu. Iar răbdarea naşte nădejdea şi plânsul, iar cel ce este lipsit de acestea două este robul deznădăjduirii.

379. Citirea Scripturilor luminează şi adună mintea, cari ele sunt cuvintele Sfântului Duh, iar cel ce le iubeşte îşi izbăveşte sufletul ele moarte, când cele citite le împlineşte cu fapta.

380. Rugăciunea este unirea cu Dumnezeu şi cel ce o iubeşte, curând se va face fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este lăsarea păcatelor, izvorul lacrimilor, postul ispitelor, dragostea de necazuri, curmarea luptelor, lucrarea îngerilor, rugăciunea şi tăcerea este izvorul zdrobirii, pricina dăruirilor, sporirea nevăzută, hrana sufletului. Rugăciunea şi tăcerea este hrana tuturor celor fără de trup, bucuria cea viitoare. Rugăciunea şi tăcerea este luminarea minţii, arătarea nădejdii. Rugăciunea şi tăcerea este bogăţia monahilor, comoara celor liniştiţi, nimicirea mâniei, oglinda sporirii. Rugăciunea şi tăcerea celui ce se linişteşte pentru Domnul îl face şi pe cel nepăsător un înger al lui Dumnezeu, un moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. De aceea şi Hristos spune celor ce rabdă pentru El: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pre voi, luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi dobândi odihnă sufletelor voastre şi tămăduire rănilor voastre „căci jugul Meu e bun” şi este leacul celor mai mari căderi.

381.  Îmi aduc aminte, buna mea Doamnă, că mi-ai spus odată, venind de la un dregător împărătesc, că nu i-ai putut spune nici un cuvânt, din cauza lacrimilor celor multe.. Aşa, cu adevărat, dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, roagă-te întotdeauna vărsând lacrimi din rugăciunea ta — şi nu te vei osteni mult ca să intri în Împărăţia cea Cerească; să nu uiţi nici de mine, ca să te rogi Domnului.

382. În rugăciunea ta, nu vorbi multe, în afară de: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei! Căci vameşul s-a mântuit numai spunând acest cuvânt şi pe tâlhar l-a mântuit numai cuvântul credinţei.

383. Dacă întotdeauna te vei îndeletnici ca mintea ta să nu se depărteze de tine, atunci repede vei veni întru sfinţire, dar dacă o vei lăsa să se împrăştie încolo şi încoace, atunci niciodată nu vei spori.

384.  Dacă vrei să te rogi cu adevărat, să iubeşti în rugăciunea ta metaniile şi citirea.

385.  Dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, iubeşte liniştea — mama faptelor bune — tăcerea şi înfrânarea; după cum diadema împărătească nu este alcătuită numai dintr-o singură piatră şi dintr-un singur mărgăritar, tot astfel şi liniştea nu se compune numai dintr-o singură faptă bună, ci din toate, şi dacă din pricina slăbirii vei neglija o singură faptă bună, atunci le vei pierde pe toate.

Aleargă, buna mea soră, în lucrarea cinstitei linişti, ca să moşteneşti viaţa veşnică! Dar dacă din cauza vreunei griji lumeşti sau din pricina vreunui lucru deşart vei petrece în afară de chilie, atunci era mai bine să nu te fi născut. Dacă nu te vei osteni aici, atunci cu ce te vei îndreptăţi în ceasul ieşirii tale ? Atunci nu-ţi va mai ajuta nici tata, nici mama, nici sora, într-un cuvânt, pe nimeni, căci fiecare va da socoteală, de el însuşi, precum şi tu. De aceea nevoieşte-te, cu toată osârdia si cu toată puterea ca să păstrezi liniştea şi să stai neabătută la rugăciune, în tainica învăţătură a Domnului.

386. Mare este omul care, răbdând în linişte şi tăcere, în aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, şade în chilia sa cu rugăciune şi citire, cu post şi cu multe metanii. De la un astfel de om, niciodată nu Se îndepărtează Dumnezeu. Când vei pune toate faptele vieţii monahale pe un taler al cumpenei, iar tăcerea pe altul, vei vedea că tăcerea va atârna mai greu. Dar tăcerea nimeni n-o poate dobândi, dacă nu va trăi în binecuvântata linişte.

387. Cât de mult îţi va lumina frumuseţea ta castitatea, unită cu culcarea pe jos şi cu osteneala postului, care izgoneşte somnul prin pătimirea cea rea a trupului şi prin sete! Liniştea şi privegherea, cu citirea şi cu metaniile, nu vor întârzia să-ţi agonisească bunătăţile veacului viitor, dacă le vei trece cu osârdie şi răbdare, învaţă-le întotdeauna în psalmi, citeşte mai des şi scrisoarea mea, adică această carte, căci ea este lumina sufletului tău şi întărirea minţii tale. Şi dacă vei păzi tot ce scrie în ea, curând va străluci lumina lui Dumnezeu în sufletul tău.

388. Ferice de sufletul — spune slăvitul Isaia — care din tinereţe şi-a primit templul său şi a îndrăgit tăcerea şi liniştea. Un astfel de suflet nu se va şterge din cartea celor vii.

389.  Nimeni să nu se înşele pe sine cu cuvinte nechibzuite, zicând că deşi este păcătos, totuşi este creştin şi nu va cădea în focul cel veşnic în care vor fi aruncaţi cei fără de lege şi iudeii, crezând că numai numele simplu de creştin îi va ajuta, cu toate că el a încălcat poruncile.

Ascultă, suflet sărman, ce spune Domnul prin proorocul Isaia: alungaţi vor fi nelegiuiţii, dimpreună cu cei fără de lege. Dar este oare cineva printre oameni, care ar putea să vorbească împotriva lui Dumnezeu ?

390.  Fericit este omul care şi-a lepădat toată nădejdea, cea lumească şi care şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Blestemat este omul care nădăjduieşte spre om şi binecuvântat este cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu! Căci — vorbeşte acelaşi prooroc — pocăiţi-vă, oamenilor! Căci aproape este ziua Domnului cea mare, amară şi crudă este ziua aceea şi este plină de necazuri. Vai de cel ce nu s-a pocăit în ziua Domnului, adică în ziua Judecăţii! Oare dacă un om, fugind de frica unui leu, ar da peste un urs, apoi, ca să scape din ghearele ursului ar sări într-o casă unde, întinzându-şi mâinile pe perete, l-ar muşca un şarpe, nu ar fi întunecată şi amară acea zi pentru el ? Astfel îi va fi păcătosului şi ziua cea mare a Judecăţii! De aceea, în toată cartea aceasta, te îndemn să faci fapte bune cât mai ai vreme şi cât încă nu ţi-a venit moartea, ca să nu te lipseşti de Împărăţia Cerurilor, împreună cu nelegiuiţii, cu iudeii şi cu demonii.

391. În toată cartea aceasta, te îndemn să petreci în linişte şi în tăcere, în înfrânare şi în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi, precum şi să te înfrânezi de la vin. Desigur că tu ai auzit de slăvitul Timotei care, în ciuda slăbiciunilor sale şi în ciuda tuturor ostenelilor sale, nu a luat vinul de la gură, până ce nu i-a poruncit acest lucru învăţătorul său. Ce îndreptăţire vei afla tu în faţa lui Dumnezeu dacă, după ce ţi-am spus o dată şi de două ori să nu bei vin, tu nu mă vei asculta, spre vătămarea sufletului tău? Crede-mă, că eu nu mă îngrijesc de nimic altceva decât numai să te povăţuiesc în poruncile şi îndrumările dumnezeieşti. Prin urmare, de mă vei asculta cu frica lui Dumnezeu, Domnul îţi va da o bună sporire şi va îndrepta paşii tăi, dar dacă vei dispreţul sărăcia mea şi vei nesocoti cuvintele ce mi le-a dat Dumnezeu şi ţi le-am scris spre învăţătură, Domnul cerându-ţi-le va cere pentru mine, de altfel numai aici, în lumea aceasta, pentru ca şi alţii, văzând acest lucru, să se înţelepţească măcar câtuşi de puţin. Vinul le este dat oamenilor spre bucurie căci, se spune, vinul veseleşte inima omului. Dar tu ai ieşit din casa ta nu ca să te bucuri şi să te veseleşti, ci ca să ai necazuri şi strâmtorări, să te linişteşti, şi să taci, şi să posteşti, şi să pătimeşti orice rău.

Înţelege puterea cuvintelor mele măcar din faptul că în lume, aceia se îmbracă în haine luminoase şi frumoase, ca unii ce se bucură şi se veselesc, iar cine e cuprins de întristare din pricină că i-a murit vreo rudă sau din altă cauză, acela se îmbracă peste tot în negru. De aceea, măcar îmbrăcămintea ta cea neagră să te încredinţeze că nu eşti chemata să te înveseleşti, ci să ai necazuri şi tot felul de rele pătimiri, îţi stă în faţă o luptă mare şi înfricoşată, căci lupta noastră nu este împotriva oamenilor, de care ne putem feri pe toate căile, ci împotriva începătoriilor şi stăpânitorilor lumii şi veacului acestuia, adică a demonilor. Iar tu vrei să bei vin, să mănânci cu untdelemn şi, pe deasupra, felurite mâncări. Oare n-ai auzit tu de sfintele noastre mame, cum de se mulţumeau toată viaţa cu pâine şi apă? Iar tu, trecând cu vederea pravila lor, vrei să te lăcomeşti?

392. O, cât de dulci sunt alunecările spre patimi, dulcea mea soră! Unii mai taie adesea patimile şi după ce se îndepărtează de ele, capătă o pace oarecare şi se bucură din pricina liniştirilor, dacă nu vor să lase amintirile pătimaşe. De aceea, ei cad chiar nevrând, căci stau aproape de patimi. Cel ce iubeşte alunecările ce duc spre patimi, cade sub stăpânirea lor, împotriva voinţei. Cel ce-şi urăşte păcatele se lasă de ele şi mărturisindu-le, cu hotărârea să nu le mai săvârşească, capătă iertarea. Nu se poate să te laşi de o deprindere păcătoasă, de nu o vei arde întâi cu ura faţă de ea.

Dacă omul nu va înlătura păcatul, nu va cunoaşte de câtă ruşine este plin şi ce ruşine îi vine de la el.

394. Fericit este acela care s-a îndepărtat de întunericul acestui veac şi ia aminte de sine, căci ochiul care se învârteşte în lume nu poate deosebi binele de rău.

395. Nu-ţi fie teamă, buna mea soră, de osteneala liniştirii, căci ea este uşoară. Dumnezeu opune diavolului, fără frică şi fără sfială, pe cei ce vor să umble întru poruncile Lui şi îi însufleţeşte spunând: începe să lupţi cu diavolul şi Eu te voi ajuta. Dar dacă nu vei muri nici pentru Hristos, vei muri acolo şi vei fi aruncat în foc împreună cu diavolul, ceea ce îl rog pe Dumnezeu Cel viu să nu ţi se întâmple. Prin urmare, pune un început şi Dumnezeu, Care vede osârdia ta, îţi va da şi puterea. Numai că să ştii că diavolul nu poate să se apropie de om sau să-l arunce în ispite, dacă el însuşi nu va cădea în nepăsare şi va începe să rătăcească în afară de locul său cel liniştit, de nu se va întinde, de nu va începe să fie lacom cu pântecele şi să vorbească multe. Atunci, Dumnezeu îi îngăduie diavolului şi el începe să-l ispitească. Iar pe acela care cu răbdare petrece liniştea cea de Dumnezeu păzită, Domnul îl păzeşte ca pe lumina ochilor. Aşadar, ce folos vei avea să te îngrijeşti şi să rătăceşti în afara liniştii unde diavolul, găsindu-te fără acoperământul lui Dumnezeu, va începe să te semene ca pe grâu ? Dar dacă vei petrece cu răbdare şi cu linişte, atunci el, de trei ori blestematul, nu va îndrăzni să se apropie ele tine.

396.  Cel ce doreşte binele sufletului său, acela caută să păstreze cu orice chip curăţia şi nobleţea lui, iar grija de trup o mărgineşte numai la strictul necesar, după cuvântul Apostolului: „Având ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, cu acestea să fim mulţumiţi”. De aceea, buna mea soră, nu-ţi mângâia trupul cu somnul şi cu mâncărurile cele felurite, cu băile şi cu aşternuturile cele moi, având întotdeauna în gura ta următorul cuvânt: ce folos voi avea de sângele meu, când toate ale trupului meu vor merge spre putrezire?

397.  După cum apa este vrăjmaşa focului, tot astfel necumpătarea nu numai în vin, ci şi în apă, este vrăjmaşa castităţii.

398. Trebuie să ne îndepărtăm cu orice chip de cele ce pot tulbura sufletul, iar sufletul este tulburat de vin, de untdelemn, de mâncare multă, de vorbe deşarte, însă mai mult decât orice, pe femei le vătăma privirea la feţele bărbaţilor, iar pe bărbaţi, la feţele femeilor. Toate acestea tulbură puternic sufletul celui ce se linişteşte, fie că e femeie sau bărbat.

399. Dacă vrei, buna mea Doamnă, să trăieşti cu evlavie şi să-ţi dobândeşti odihna din partea gândurilor rele, în lumea aceasta, iar în veacul cel viitor, un liman de bună linişte, fă ceea ce îţi voi spune şi te vei mântui. Temelia tuturor faptelor bune este să stai într-un singur loc, în linişte şi în tăcere, să mănânci o dată în zi pâine şi apă, iar fiertură numai sâmbăta şi duminica, tot numai o dată-n zi, şi să fugi ele saturare, căci saturarea este rădăcina curvi-ei. Saturarea este mreaja gândurilor, iar somnul aduce nălucirile. Dulceaţa aţâţă gâtlejul şi înmulţeşte viermii în mormântul pântecelui, adică mişcările desfrânate.

400. După cum am aflat din cercare şi de la înţelepţii Părinţi, pofta este una, dar e asemenea apei care, ieşind dintr-un izvor, curge prin diferite râuleţe, se amestecă la iubitorii de plăceri prin fiecare din simţurile noastre. Iar simţurile sunt: ochii, urechile, limba, pipăitul, adică vârfurile degetelor şi mirosul — adică nasul. Prin fiecare din aceste cinci simţuri poate fi rănit sărmanul om cu pofta. De pildă prin ochi, cum ne învaţă Prea Dulcele Iisus: „cel ce se uită la femeie…” şi celelalte. De altfel, acest cuvânt nu-i spus numai pentru bărbat, ci şi pentru femeia care se uită la bărbat, iar cea care primeşte gândul de curvie, săvârşeşte şi ea curvie în inima ei. Şi ce folos ai să aduci lupta asupra ta? Dacă vrei să te mântuieşti, şezi liniştită în chilia ta, nevăzând nimic din cele ce smintesc, şi nu vei săvârşi desfrânare în inima ta şi nu vei osândi pe nimeni. Liniştea îl păzeşte pe monah de toate patimile, cu darul lui Hristos.

401.  Liniştea şi tăcerea sunt prietenele lacrimilor, lucrătoarele aducerii aminte de moarte, zugrăvitoarele chinurilor veşnice, iscoditoarele judecăţii, slujitoarele pomenirii lui Dumnezeu, vasele sporirii nevăzute.

Cel ce cu adevărat şi-a cunoscut păcatele sale, îşi înfrânează limba, iar cel ce vorbeşte mult, încă nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Prietenul tăcerii şi liniştii se apropie de Dumnezeu şi vorbind cu El, se luminează de lumina Lui.

402.  Tăcerea lui Hristos şi rostirea Lui tăcută ce ocolea slava deşartă l-a ruşinat pe Pilat. Petru, spunând un cuvânt, „a plâns amar”, nu şi-a adus aminte de cuvântul proorocului: „zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea” şi nici de cuvântul altcuiva: e mai bine să cazi din înălţime, decât cu limba.

403. Cel ce se îngrijeşte de ieşirea sufletului său şi plânge întotdeauna pentru păcatele sale, nu are nici o plăcere să stea de vorbă cu cineva, nici chiar cu un copil mic, căci tot păcatul vine de la limbă şi cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, urăşte vorbirile cu oamenii.

404. Cel ce iubeşte liniştea cea binecuvântată îşi închide cu desăvârşire gura, iar cel ce se veseleşte cu oamenii şi iubeşte vorbirile cu ei, se lipseşte de bucuria cerească. Cel ce urăşte lumea şi toate deşertăciunile lumeşti, iubeşte liniştea şî, prin linişte, se face prietenul lui Dumnezeu. După cum fumul alungă albinele, aşa vorbirea cu oamenii alungă liniştea şi aducerea aminte de Dumnezeu.

405. Cel ce iubeşte castitatea şi păzeşte liniştea, cu cinstita tăcere se va face fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt. Dar ca să păstrezi o curată castitate e cu neputinţă, fără linişte şi tăcere. Tocmai de aceea, Dumnezeu, în chip deosebit priveşte spre cel liniştit, tăcut şi smerit.

406. Să adormi întotdeauna cu aducerea aminte de moarte şi cu învăţătura lui Hristos, căci nu există o armă şi un ajutor mai puternic ca acela care se dă omului prin aceste două lucruri. Dar aceste două mari şi slăvite lucrări nu se pot ţine altfel decât în linişte, cu tăcere şi citire.

407. Cel ce şi-a biruit trupul, adică cel ce n-a căzut în curvie, şi-a biruit firea, iar cel ce şi-a biruit firea, s-a ridicat, desigur, mai presus de fire, iar cel ce a devenit astfel trăieşte ca un înger în veacul acesta.

408. Cel ce şi-a frânt inima se leapădă de sine, dar cum să-şi frângă inima omul care n-a lepădat şi n-a urât orice dorinţă rea ?

409. Privegherea şi înfrânarea cu linişte curăţă mintea de gândurile rele, iar somnul cel mult îndepărtează sufletul de Dumnezeu şi-l coboară în prăpastia morţii.

410. Privegherea cu linişte curmă înfocarea, iar cel ce le neglijează întâmpină visuri pline de sminteală.

411. Ochii plânşi sunt un acoperământ al inimii, o plasă a gândurilor, o înfricoşare a nălucirilor.

412. Monahul veghetor este un vânător de gânduri: rugându-se în liniştea de noapte, el le alungă.

413. Monahul iubitor de Dumnezeu se bucură de priveghere, iar cel nepăsător fuge de ea ca de foc. Pe primul îl acoperă Dumnezeu, iar pe cel de-al doilea îl siluieşte diavolul.

414. Există oameni nenorociţi care, din lenevirea lor, nu vor pentru nimic în lume să înceapă cinstita linişte şi faptele bune, ci vor să se mântuiască fără de osteneală, ceea ce e cu neputinţă. Dumnezeu făgăduieşte Împărăţia iar cei nepăsători nu-L ascultă. Diavolul îi aruncă în iad şi pe el îl iubesc. Ce este mai pierzător decât această nebunie?

415. Fii stăpână inimii tale şi şezând în linişte, cu smerenie, în chilia ta, vei zice râsului: du-te, şi se va duce şi plânsului celui dulce: vino, şi va veni.

416.  Nimic nu-i ajută sufletului în ceasul ieşirii sale mai mult ca liniştea, tăcerea şi aducerea aminte de Dumnezeu.

417.  În vremea ieşirii tale, îngerii lui Dumnezeu, împreună cu păzitorul tău, vor arăta toate faptele tale cele bune, posturile, privegherea, liniştea, tăcerea, minunata rugăciune cea neîncetată, desele metanii şi chiar însăşi rogojina ta roasă de mulţimea metaniilor, ca mărturie împotriva demonilor. Şi sufletul tău văzând acestea, se va bucura atunci, dacă vei împlini cu osârdie tot ce te-am învăţat în cartea aceasta. Pe de altă parte, şi demonii vor arăta dacă uneori te-ai trândăvit, sau n-ai postit sau n-ai privegheat sau nu te-ai liniştit sau, rătăcind încolo şi încoace, i-ai smintit pe bărbaţi sau singură te-ai smintit de ei. Toate acestea, demonii cei răi le vor arăta în vremea ieşirii tale, pe zapis cu ziua şi ceasul — şi faţa pe care ai smintit-o sau de care te-ai smintit. Dacă tu cu adevărat te vei pocăi de toate acestea şi celelalte si cealaltă vreme o vei petrece în linişte şi tăcere, atunci vor birui ai noştri, cu darul lui Hristos, adică îngerii cu păzitorul tău. Atunci, îngerii cei purtători de lumină te vor lua şi vor merge cu tine la ceruri. Dar dacă va precumpăni partea cea potrivnică — ceea ce mă rog să nu ţi se întâmple! — atunci nu mai ştiu ce să zic.

Tocmai de aceea, peste tot, în această carte, te-am îndemnat ca să petreci în linişte şi ca să te îndepărtezi de legătura cu bărbaţii. Dacă mă vei asculta, atunci îmi vei aduce în ceasul acela o mare mulţumire, iar dacă nu mă vei .asculta, atunci să ştii că tu singură, cu propria ta voinţă, te-ai dat în mâinile vrăjmaşilor. Dacă te temi de Dumnezeu, îngrijeşte-te de sufletul tău, căci nu eşti un copil şi nu eşti nechibzuit, ci ştii ce este bine şi ce este rău, ce este spre mântuire şi ce este spre pierzare. Nu ştii când va veni moartea, astăzi sau mâine, în miezul nopţii sau la miazăzi. De aceea ia aminte la cele ce ţi-am scris.

418. Am depus trudă şi grijă ca să aduc de peste tot dumnezeieştile mărturii şi ca să-ţi arăt adevărata cale a virtuţii şi a mântuirii, ca să nu-ţi şoptească gândul, sau mai bine zis diavolul: eu n-am ştiut, de aceea am rătăcit.

419. Adeseori m-ai silit să-ţi alcătuiesc o scrisoare de aducere aminte pentru ca, având-o întotdeauna lângă tine şi citind-o, să-ţi poţi încălzi râvna şi să-ţi alungi nepăsarea. Şi iată că eu am împlinit porunca binecuvântatului tău suflet. Ştiind că gândul tău într-adevăr a îndrăgit cinstita linişte, mama tuturor faptelor bune, şi că ţi-ai dat sufletul ca să alergi pe calea liniştii, eu am adunat tot ce am auzit de la Sfinţii noştri Părinţi şi învăţători ai lucrării unei vieţi liniştite şi m-am îndemnat să ţi le vestesc exact şi adevărat.

420. Şi iată, buna mea soră, tu ai cunoscut bine acum ce lucrare este mântuitoare pentru sufletul tău. Cum odinioară te învăţam prin viu grai, tot astfel şi acum, ca şi cum aş petrece zi şi noapte cu tine, ţi-am descris toată fapta cea bună în cartea de faţă, îndeosebi prea cinstita linişte şi tăcere şi te rog, prea doritul meu copil întru Domnul, nevoieşte-te în aceste puţine zile ca să dai un ajutor sufletului tău. Eu, după cum prea bine ştii, n-am nevoie de osteneala ta, ci îţi doresc mântuirea.

Te rog, nu pogorî sufletul meu de viu în iad, când voi auzi ceva necuviincios despre tine. Căci cel ce nu petrece în linişte, este necuviincios şi deşert — nu cunoaşte pieirea sufletului său şi chiar dacă o cunoaşte, nu vrea s-o îndrepte.

Eu m-am silit să-ţi arăt cu orice chip în această carte şi cele bune şi cele rele, ca să nu ai răspuns înaintea Domnului nici în cele bune, nici în cele rele.

Domnul nostru Iisus Hristos astfel vorbeşte despre iudei: „De-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar avea, iar acum, nu au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor”.

Aşa, buna mea soră, dacă eu nu ţi-as fi arătat toată calea mântuirii, ai fi putut răspunde: eu n-am ştiut toate acestea; dar acum tu nu poţi să te dezvinovăţeşti în nici un fel.

De aceea, pe cât îţi stă în putinţă, închide-te cu trupul şi cu sufletul tău, şi, vei dobândi har înaintea feţei Domnului.
Amin!

Note

1. Tâlcuire la Psalmul I, în J.P. Migne, Patrologiae cursus completiis. Patres graeci (P.GV), Paris, 1857, tom XXIX, col. 216 D.

2. Cf. D.G. Tsami, Meterikon, I, Thessalonike, 1990, p. 122.
3. P.G., tom XXVIII, col. 25l-282.
4. P,G., tom CL, col. 1043-l088.
5. Patericul, trad. rom., Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 228. Irenee Hausherr, Le Meterikon de l’abbe Isa’ie, „Orientalia Christiana Periodica”,  12,  1946, p. 286-301  (reluat în culegerea aceluiaşi Etudes de spiritualite orientale, Roma, 1969, clupă care cităm) menţionează răspunsul maicii Sarra într-o formă şi mai categorică: „Zicea anima Sarra fraţilor: «Eu sunt bărbat; voi sunteţi femei!»” („Orientalia Christiana Analecta”, 183, p. 103, nota 5).
6. Anclre Grabar, L’iconoclasme. Dossier archeologique, 7eme ed., Paris, 1984, p. 213-
7.  Patericul, traci. rom. cit., p. 43-’
8.  Voi HI, Roman, 1984-l988, passim.
9. Teodora Anghelina, fiica cea mai mică a împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos (1185-l195 şi 1203-l204), detaliu biografic care a permis şi datarea cărţii la pragul dintre secolele al XH-lea şi al XIII-lea.
10.   Confundat, o vreme, cu avva Isaia din pustia schetică, cel clin Pateric (sec. al IV-lea) şi cu Isaia din Gaza (pustnicul săvârşit în 491, ale cărui învăţături sunt cuprinse în Filocalia, traci. D. Stăniloae, ed. a Il-a, voi. I, Sibiu, 1947, p..39l-401).
11.   Carte aparent foarte rară, nici un autor din cei amintiţi mai departe n-au găsit-o în biblioteci apusene, nici noi în Grecia.
221
12. Ediţie retipărită, cu adaosuri, în 1899 şi 1908. .13. Cf. I. Hausherr, loc. cit., p. 106.
14.  Une compilation spirituelle du XlIIe siecle. .,Le livre II de l’abbe Isaie”, în „Echos d’Orient”, 38; 1939, p. 72-90.
15.  V. supra, nota 5.
-   16. I. Hausherr. loc. cit., p. 111.
17.  Ibicl, p. 105-
18.  I. Hausherr, Note sur l’inventeur de la methode hesychaste, în „Onentalia Christiana Periodica”, 20, 1930, p. 180, nota 1.
19.  T. Gouillarcl, art. cit., p. 89-
20.  Ibicl., p. 83.
21.  Ibicl., p. 84.
22.  Ibicl.
23.  P.B. Paschou, Neon Meterikon. Agnosta kai anekdota paterika kai asketika keimena peri timion kai hagion Gynaikon, Atena, 1990. La p. 14, nota 17, autorul dă lista manuscriselor greceşti cunoscute azi, în număr de şase, clin secolele XIV-XVIII, păstrate în biblioteci de la Muntele Athos, Mănăstirea Sf. lo.an Teologul din Lesbos, St. Petersburg şi Paris.
24.  D.G. Tsami, Meterikon., Diegeseis kai bioi ton hagion meteron ţes ere/nou, asketrion kai gynaikon ţes orthodoxou Ekklesias, torn I-III, Thessalonike, 1990-l992.
25. Virgil Cândea,  O scriere fiiocalică uitată: Matericul Avvei Isaia în traducere românească, în Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu şi diac. asist. loan I. Ică jr. (red.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la. împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 223-229.
26. Fragmente româneşti din Materic care dovedesc răspândirea cărţii la noi se află însă în manuscrise de la Biblioteca Academiei Române, ca ms. rom. 4618, f. 132 si 4722, f. 6l – 79.

Parintele Chiril, pustnicul din
Schitul Sfintei Manastiri Kutlumusiu
si, mai târziu, egumenul ei

Chiril era de loc din Agrinio. De mic s-a înstrainat în Egipt, si de acolo a mers la Manastirea “Sfântul Sava”, dupa ce mai întâi s-a închinat la Sfintele Locuri.

La vârsta de saisprezece ani a fost facut rasofor, dar nu avea liniste sufleteasca acolo datorita multimii închinatorilor, si de aceea a venit în Gradina Maicii Domnului.

Cu toate ca era mic de vârsta – în lume copiii de vârsta lui se jucau – acesta, însa, se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.

Mult s-a odihnit sufleteste la Schitul “Sfântul Pantelimon” al Manastirii Kutlumusiu, lânga duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”.

Staretul acesta, afara de alte harisme pe care le primise de la Dumnezeu, avea si harisma înainte-vederii, pentru ca devenise om al lui Dumnezeu prin nevointele lui mai presus de fire, facute cu marime de suflet. Ii stia de mai înainte pe cei ce aveau sa se faca monahi, precum si numele calugaresc ce li se va da.

Numai în Manastirea Esfigmenu am cunoscut doua astfel de cazuri. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi batea în usa:

- Bine ai venit, parinte Nichifor!

Iar pe altul de asemenea:

- Bine ai venit, parinte Filip!

Asadar, de la un astfel de staret sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânar, monahul Chiril, sa primeasca harul din belsug, precum Elisei de la Ilie, si sa ramâna urmas al sau.

Dupa moartea staretului sau, Parintele Chiril nu numai ca n-a neglijat cele duhovnicesti, ci dimpotriva, se nevoia si mai mult si astfel facea mai multa bucurie staretului sau. Din pricina posturilor aspre pe care le tinea, precum si a multelor privegheri, facute din râvna copilareasca, s-a îmbolnavit de tuberculoza.

Mai târziu îmi spunea:

- Scuipam cu multa durere niste bucati însângerate ca niste noduri, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon si m-a facut bine, fara medicamente.

Cum era cu putinta sa-l lase Sfântul Pantelimon sa sufere, de vreme ce era ocrotitorul schitului?

Indata ce s-a facut bine cu harul Sfântului, Parintele Chiril a început din nou nevointa sa cu aceeasi marime de suflet.

Am avut binecuvântarea sa stau putin timp lânga el si am primit din aceasta mult folos. Fireste, as fi ramas pentru totdeauna lânga el, dar din pacate nu m-au lasat. Atunci acela mi-a spus unde sa merg si a continuat sa ma povatuiasca în perioada de timp în care am stat la Manastirea Filoteu.

Când mergeam la schit ca sa-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce ma preocupa, el îmi raspundea la problema mea.

Primea înstiintare de la Dumnezeu despre faptul ca voi merge la el si despre problema ce ma preocupa. De multe ori nu vorbea deloc, ci punea dinainte un semn la o anumita carte si dându-mi sa citesc acel text, aflam raspunsul.

Dupa aceea puneam metanie si plecam folosit.

Afara de harisma stravederii ce o primise de la Dumnezeu, mai avea si harisma de a scoate diavoli din fapturile lui Dumnezeu, nu pot uita un caz pe care l-am vazut cu ochii mei.

Un om, ce avea un diavol cumplit, a fost adus la staret legat cu lanturi si lasat în biserica chiliei sale, ca sa-l faca bine.

Noaptea, când Batrânul s-a sculat ca sa aprinda candelele si sa înceapa rugaciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru ca era strâmtorat de prezenta Parintelui Chiril, a rupt lanturile si a ridicat mâinile omului îndracit, ca sa-l loveasca pe sfântul Batrân în cap cu lanturile rupte. Atunci Parintele a îngenuncheat imediat, si-a ridicat si el mâinile spre Dumnezeu si a strigat:

- Hristoase al meu; Maica Domnului, alungati pe diavol din aceasta faptura!

Auzind strigatul, am alergat îndata în biserica si am vazut pe Staret în genunchi, iar pe omul care mai înainte fusese demonizat stând linistit si cu evlavie la picioarele Parintelui Chiril.

Staretul avea îndrazneala la Dumnezeu, deoarece era smerit, foarte cuvios si plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abtine sa nu suspine si sa nu lacrimeze, de aceea îsi acoperea fata cu Evanghelia si, intrând în altar, îsi stergea pe ascuns lacrimile. La fel i se întâmpla si atunci când citea Canonul Maicii Domnului.

Slujbele le facea cu “Doamne Iisuse” nevoindu-se astfel cu rugaciunea neîncetata a inimii.

Din pacate, însa, în ultimii ani ai vietii sale, l-au silit sa devina egumen al Sfintei Manastiri Kutlumusiu, de care apartinea, deoarece era mare nevoie, însa amestecul sau în treburile de conducere l-a chinuit si l-a facut sa piarda toata acea stare duhovniceasca ce o avusese.

Deoarece a fost facut egumen fara voia sa, precum am spus, si s-a chinuit mult în continuare, cred ca Dumnezeu îi va da cununa îndoita, în afara de cea a cuviosiei i-o va da si pe cea a muceniciei, pentru ca la sfârsitul vietii sale a suferit dureri înfricosatoare. Uratorul de bine l-a pizmuit si a îndemnat un animal salbatic sa-l loveasca foarte tare. Parintele Chiril a fost lovit atât de grav, încât a stat la pat pâna la sfârsitul vietii sale, suferind durerile cu bucurie si slavind pe Dumnezeu. Dar acel animal de îndata ce l-a lovit pe Staret, a cazut la pamânt si a murit. Atunci parintii s-au mirat si au înteles din aceasta întâmplare sfintenia Staretului.

Astfel, facând rabdare în dureri si slavoslovind pe Dumnezeu, Parintele Chiril si-a sfârsit “lupta cea buna” si s-a odihnit în Domnul în 1968.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Odata un monah de la Schitul Kavsocalivia era razboit de-a dreapta de vicleanul diavol, care îi aducea gândul ca nu face nimic în Sfântul Munte, în timp ce în lume ar putea face bine semenilor sai etc.

I-a adus si gândul ca petrecerea monahiceasca este ceva de mâna a doua, precum si altele de acest fel.

Bunul Dumnezeu vazând viclenia uratorului de bine si marea primejdie în care se afla fratele, a iconomisit sa aiba o vedenie minunata.

S-a vazut asadar pe sine mort si pe diavoli ca se apropiau de el ocarându-l, iar mai departe de el o multime de oameni. Deodata a aparut un înger si i-a spus:

- Un monah desavârsit e mult mai vrednic decât aceasta multime.

Când si-a venit în sine monahul si-a spus:

- Ia te uita ce vrednicie primeste omul de la Dumnezeu când se face monah!

De atunci si-a sporit nevointa duhovniceasca, iar cuvintele îngerului le-a scris pe peretele chiliei sale, ca sa le vada si sa se nevoiasca cu mai multa râvna.

Mai jos de Schitul “Sfântul Vasile”, acolo unde cararea coteste catre Sfânta Ana, locuia mai demult un slujitor al Marii Lavre care supraveghea tapii manastirii, pe care îi tineau acolo pentru îngrasat.

Odata, într-o noapte cu luna plina, la lasatul secului pentru Postul Mare, slujitorul manastirii, parintele Efrem, pe când se ruga cu metaniile a auzit niste voci: “Oh! Oh!…”.

“Or fi niste straini, care petrec”, s-a gândit parintele Efrem.

Apoi a iesit afara si ce sa vada? Cam trei sute de diavoli erau stapâniti de nerabdare, iar mai marele lor spunea:

- Ia te uita, un schelet de calugar sa tina în loc zile întregi atâta oaste si sa nu putem merge în lume acum la petrecerile si chefurile de lasatul secului!

Odata un monah de la Manastirea Sfântul Pavel a mers la biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia. In vremea Sfintei Liturghii statea în Sfântul Altar si spunea cu mintea rugaciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, în vreme ce în biserica se cânta. Acolo la biserica adusesera un demonizat, ca sa fie vindecat de Sfântul Gherasim.

In timp ce monahul rostea rugaciunea în Sfântul Altar, diavolul fiind ars a început sa strige:

- Bre, calugare, nu mai trage de sfoara aceea ca ma arzi!

Preotul auzind aceasta a spus monahului:

- Frate, fa rugaciune cât poti de mult, ca sa fie slobozita faptura lui Dumnezeu de diavol.

Atunci diavolul mânios a strigat:

- Bre, popa ticalos, ce-i spui sa traga de sfoara? Nu vezi ca ma arde?

Atunci monahul s-a rugat cu mai multa durere, si omul chinuit s-a slobozit de diavol.

Batrânul Zaharia spunea ca la Chilia “Schimbarea la Fata” de la Noul Schit parintii spuneau “Rugaciunea lui Iisus” cu voce tare.

Odata, s-au adunat diavolii si unul dintre ei a strigat:

- Spun rugaciunea cu voce tare, dar nu are putere rugaciunea lor.

Atunci unul din diavolii cei mai mari a spus:

- Fie ca spun rugaciunea cu voce tare, fie ca o spun cu mintea, ea are putere, din moment ce noi nu putem face nimic.

Spunea batrânul Arsenic cel din pestera: – Când spun rugaciunea “Doamne Iisuse…” în picioare, simt o puternica mireasma dumnezeiasca, iar când o spun sezând, simt foarte putina mireasma.

Cu toate ca batrânul avea atunci nouazeci si cinci de ani, se nevoia mereu cu marime de suflet si mereu se îmbogatea duhovniceste, desi avea depuse multe capitaluri duhovnicesti.

Precum atunci când cineva manânca mereu numai roade dulci iar la sfârsit se întâmpla sa manânce unul amar sau acru, este nevoit sa manânce iarasi unul-doua roade dulci, ca sa-i dispara amareala, la fel va trebui sa fac si eu. Deoarece v-am amarât cu aceste doua întâmplari de la urma am considerat ca e bine sa va ofer doua fapte dumnezeiesti mici, dar foarte dulci, ca sa va îndulcesc duhovniceste din nou.

Pe acestea nu le-am vazut, ci le-am auzit de la batrâni cuviosi, precum si de la staretul meu, care le-au trait de aproape.

Cam cu cincizeci de ani în urma, la una din sihastriile Katunakiei, la Chilia “Axion estin”, traia un staret cu trei ucenici: parintele Gheorghe, parintele Pahomie si parintele Hrisostom.

Dupa moartea staretului, a luat conducerea urmasul lui, cel mai vechi în calugarie, parintele Gheorghe. Dar ceilalti doi, însa, care erau putin mai învatati decât parintele Gheorghe, dar care aveau si putin mai multa mândrie, nu au vrut sa asculte de noul staret, deoarece era foarte simplu si cu desavârsire nestiutor de carte. De aceea l-au parasit. S-au despartit si ei doi, deoarece nu puteau sa se supuna unul celuilalt. Au schimbat multe locuri, umblând din manastire în manastire si din chilie în chilie.

Într-o zi, unul dintre ei si-a adus aminte de staretul lor pe care l-au lasat singur, parasit si înaintat în vârsta si a hotarât sa mearga sa îl cerceteze. A luat si ceva de binecuvântare în traista ca sa-i duca batrânului si a pornit.

Când s-a apropiat de chilia vecina, a întrebat pe parintii de acolo despre staretul lui, dar aceia i-au spus:

- Acum o saptamâna iesea fum pe cosul lui. Cred ca este bine.

S-a îndreptat asadar nelinistit spre chilia batrânului, dar când a vazut ca era multa liniste si afara si înauntru s-a nelinistit si mai mult. A început sa strige tare si sa bata în usa, dar nimic, în cele din urma a fortat usa, a deschis-o si a intrat înauntru. L-a vazut pe staret întins pe pat si i-a spus:

- Binecuvântati, parinte! Ce faceti? Am venit sa va vad.
- Binecuvântatule, i-a raspuns acela foarte suparat, mai bine era de nu veneai, pentru ca de îndata ce ai intrat, ai alungat pe sfântul înger care îmi slujea. De aceea nu ti-am deschis. Alta data sa nu mai vii, binecuvântatule, pentru ca îmi alungi sfântul înger.

Fratele a plecat la chilia sa, iar staretul a ramas întins pe scândurile patului, cu desavârsire parasit de oameni, dar fiindca s-a parasit pe sine în mâinile lui Dumnezeu, Acela l-a învrednicit sa fie slujit de îngeri.

Cam în aceeasi vreme, putin mai sus, la Schitul Sfântul Vasile traia si Batrânul Teofilact, care era foarte evlavios si mare nevoitor. Toti îl socoteau ca este sfânt.

Dar oricât de mult încerca sa se ascunda era cu neputinta sa nu se faca cunoscute faptele lui. De multe ori parintii l-au vazut rapit în contemplatie. Avea doi ucenici, pe parintele Arsenie si pe parintele Pamfil.

Precum am spus, Batrânul Teofilact era foarte nevoitor, si fiindca avea si multa evlavie si umilinta îi venea greu sa se roage împreuna cu altii. Ca sa nu-i auda ceilalti suspinele si sa nu-i vada lacrimile, pe care nu si le putea stapâni, în vremea pravilei pleca afara pe stânci, în pesteri si se întorcea dimineata. Traia foarte duhovniceste, dar lucra numai în ascuns virtutile sale, pentru ca avea multa smerenie.

Odata, într-o noapte de iarna, a iesit iarasi afara la stânci, ca sa-si faca pravila, dar îndata a început sa ninga. Parintii s-au nelinistit când nu l-au vazut dimineata pe Staret, si au iesit pe munte sa vada daca nu cumva l-a acoperit zapada.

Acolo pe unde cautau, pe o stânca au vazut ceva negru si s-au apropiat. S-au mâhnit mult când au vazut pe Staretul lor complet nemiscat, caci credeau ca înghetase. Dar când au vrut sa-l miste, au vazut ca trupul lui ardea, iar zapada se topise în jurul lui din pricina rugaciunii lui fierbinti, numai atunci când l-au miscat Sfântul Batrân si-a revenit din contemplatia duhovniceasca în care se afla, sau, mai degraba, atunci s-a întors mintea lui din Rai iarasi în Gradina Maicii Domnului.

Parintii pustiului îl considerau niptic pe Batrânul Teofilact si îl aveau la evlavie, însa diavolii cei razboinici îl pizmuiau. Si fiindca devenise prieten al îngerilor, fiind adeseori rapit la cer, încercau cu orice chip sa-l distraga în vremea rugaciunii, mai ales când se afla în contemplatie, dar nu izbuteau.

Odata, pe când se afla rapit în contemplatie la Schitul “Sfântul Vasile”, dracii l-au dus la Schitul Kavsokalivia, ca sa-l distraga de la rugaciune, dar nici de data aceasta n-au izbutit.

Spuneau de asemenea batrânii acelei laturi ca Batrânul Teofilact avea mare prietenie chiar si cu animalele salbatice, care îi simteau dragostea si veneau la coliba sa, atunci când aveau vreo nevoie.

Odata o caprioara care îsi rupsese piciorul a mers la chilia sa si zbiera de durere întinzându-si piciorul cel rupt spre Staret. Acela i-a adus putin posmag sa manânce pâna ce a pregatit doua lemnisoare cu care a legat strâns piciorul punând osul la locul lui, si apoi a spus caprioarei:

- Mergi acum cu bine si dupa o saptamâna sa treci din nou sa-ti vad piciorul.

Bunul Staret se întelegea cu animalul, precum medicul cu omul îndurerat, deoarece devenise om al lui Dumnezeu.

Sa avem binecuvântarea lui si a tuturor Cuviosilor Parintilor nostri.

Pentru rugaciunile Cuviosilor Parintilor nostri aghioriti, si pentru ale Nascatoarei de Dumnezeu, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi. Amin.

Intoarcerea la Dumnezeu (de pe pământ la cer)

Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii din ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze tagma îngerească cea căzută, dar a lăsat şi pe diavoli liberi până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ şi să trecem în viata cerească, cea veşnică.

Cât timp trăieşte omul, are dreptul să dea examene duhovniceşti. După moarte, însă, nu mai poate da examene. Aşadar, să ne nevoim ca să luăm fie şi numai nota de trecere, astfel încât să intrăm în Rai. Amin.

Cel ce se nevoieşte duhovniceşte, războieşte pe vrăjmaşul diavol şi firesc este să fie şi el luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmaşul cel gândit, va fi încununat de Hristos.

Experienta se dobândeşte din focurile diavolilor pe care le primeşte ostaşul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmaşul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmaşului.

Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.

Ucenicul care primeşte gând viclean împotriva stareţului său şi îşi pierde încrederea în el, cade singur, precum se prăbuşeşte cupola când se ia cărămida centrală, cheia.

Ca să se curătească mintea şi inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, şi nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu şi smerit şi să se nevoiască cu mărime de suflet.

Pentru cei ce se nevoiesc să-şi păzească curăţia lor sufletească şi trupească, gândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea etc.

Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, dar numai atunci când nu există mândrie.

Atunci când gândul viclean împreună-lucrează cu omul cel vechi, trupesc, face un îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună-lucrează cu omul face un îndoit rău în lume.

Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi nu ale, omului.

Diavolul chinuieşte de obicei pe oamenii sensibili cu gândurile de hulă, ca să-i mâhnească şi să-i aducă la deznădejde.

Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne de¬ranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar pe care nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că ea este şi rugăciune către Hristos, dar şi dispreţuire a diavolului.

La începutul vieţii sale duhovniceşti nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată şi prin nevointa cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc şi gândurile bune şi nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în el.

Omul lui Dumnezeu îl cunoaşte pe vicleanul diavol, în timp ce vicleanul nu cunoaşte gândurile cele bune ale oamenilor.

Gândurile deşarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniştea, sunt cea mai mare boală a epocii noastre. Vindecarea o dă numai Hristos împreună cu pacea sufletească şi cu veşnicia. Ajunge omului numai să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos.

Cel foarte păcătos are şi mult material pentru smerenie, iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. Ajunge ca omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.

Pustia ajută mult la ştergerea patimilor sufleteşti deoarece în pustiul sterp pirul dispare, pe când în mlaştină se face ca stuful.

Nu vă minunaţi de cei ce se apropie de lună, ci de cei ce se depărtează de duhul lumesc, se apropie de Dumnezeu şi se veselesc.

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viata aceasta vremelnică, dar nici în cea veşnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, cea veşnică, rămâne nemângâiat în această viată şi îşi osândeşte astfel sufletul pentru veşnicie.

Cu cât oamenii resping viata cea firească, simplă, şi înaintează spre lux, li se măreşte neliniştea sufletească. Şi cu cât se înaintează în politeţea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria şi zâmbetul firesc al omului.

Dumnezeu este Mintea cea nesfârşită şi omul se înrudeşte cu El prin minte şi tot prin aceasta se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârşită şi prin inimă curată omul Il trăieşte pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu, iar omul prin simplitate crede, se nevoieşte smerit şi cu mărime de suflet şi trăieşte tainele Lui.

Anii trec şi oamenii îmbătrânesc. Nu staţi la răscruce! Alegeţi o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet şi apucaţi pe unul din cele două drumuri (cele două drumuri sunt cei al căsătoriei şi al călugăriei) ale Bisericii noastre şi urmati-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreţi să vă bucuraţi de Inviere.

Crucile omeneşti sunt numai nişte cruciuliţe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru, în timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuinţat puterea Sa dumnezeiască.

Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este cugetarea la încercările cu mult mai mari prin care au trecut semenii noştri.

Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amarăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce.

Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă şi să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu? Să simţi durerea semenului tău ca şi cum ar fi a ta. Chiar şi numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Semnul că rugăciunea a fost bine primită este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.

Rugăciunea de noapte ajută mult cu liniştea ei şi este mai eficace şi pentru sporirea noastră duhovnicească, precum ploaia liniştită de noapte ajută mult la dezvoltarea plantelor.

Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar şi privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea făcută cu umilinţă.

Trageti mereu de aţa metaniilor până ce se vor dezgheţa uleiurile duhovniceşti, ca să poată porni maşina duhovnicească şi inima să lucreze singură rugăciunea.

Potrivit cu jertfa şi rugăciunea pe care le face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi şi ajutorul dumnezeiesc.

Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se pot face omeneşte este o rugăciune tainică neîncetată, care aduce rezultate minunate.

Cel ce se încrede în Dumnezeu, seamănă slavoslovie şi adună bucurie dumnezeiască şi binecuvântare veşnică. Cel ce seamănă ticăloşie, seceră ticăloşie şi înmagazinează nelinişte (stres).

Viata cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovniceşte şi primesc şi cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului şi se hrănesc numai pentru întreţinerea trupului.

Daca flămânzeşte aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că ţie îţi va fi de folos postul pentru dobândirea raiului, în timp ce sărmanele animale nu au rai. Au, însă, acest lucru bun, că nu au nici iad.

Bucuria ce o simte omul când primeşte binecuvântare materială este o bucurie omenească, în timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
Schimbarea duhovniceasca pe care o primeste cu sufletul împreuna cu veselia inimii chiar si printr-o mica milostenie sau facere de bine fata de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar daca îi vei da un sac de dolari.

Cel ce se osteneste pentru aproapele sau din dragoste curata, se odihneste prin osteneala, în timp ce acela care se iubeste pe sine si trândaveste, se oboseste chiar si atunci când sta.

Omul râvnitor orice fel de viata si-ar alege, fie cea de monah, fie cea de mirean, va spori duhovniceste pentru ca va lucra cu marime de suflet, în timp ce omul care nu cultiva marimea de suflet, ce i-a daruit-o Dumnezeu, fara sporire va fi, oricare din aceste doua cai ar urma.

Sarmanele animale sunt mai bune în “maniere” decât oamenii nesimtitori, deoarece fiind cumparate si de cei milosi si de cei nemilostivi se supun fara deosebire, lucreaza din greu si rabda fara murmur si fara de nici o plata. Prin urmare ele ne-au întrecut în neagoniseala, în rabdare si în ascultare.

Mai mare este dragostea omului care ridica smerit greseala aproapelui sau, decât a aceluia ce ridica traista cea grea a împreuna-calatorului sau.

Primeste nedreptatea ca pe o mare binecuvântare, pentru ca din aceasta îti învistieresti binecuvântare cereasca, însa nu urmari anume sa te nedreptateasca, pentru ca asta ascunde o rautate politicoasa.

Când esti nedreptatit sa nu spui: “Sa-i rasplateasca Dumnezeu”, pentru ca atunci te blestemi singur cu politete.

Pe omul care îti cere iertare sincera când greseste, sa-l ierti cu bunatate de fiecare data si sa-l iubesti si de aproape. Iar pe cel viclean, care îti cere chipurile iertare, ca sa-si faca treaba lui si mereu sa te încurce în treburile lui, si care vatama sufleteste si pe alti oameni, iarta-l de saptezeci de ori câte sapte si în continuare sa-l iubesti de departe si sa te rogi pentru el.

Primeste nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatama sufleteste. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai putine drepturi are în viata aceasta, deoarece drepturile celui drept le pazeste Hristos pentru viata cea vesnica.

Cu cât se osteneste trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veseleste si sufletul alaturi de El, iar prinosul omului pentru semenii sai aduce mai multa roada, deoarece este duhovnicesc.

Omul milostiv se pune în locul celui îndurerat, se roaga, mângâie, dar si el este rasplatit de Hristos cu mângâiere dumnezeiasca potrivit cu durerea lui. In timp ce omul nemilostiv, care urmareste locul celuilalt, când îl ia în stapânire, ia în stapânire si stresul (nelinistea) si traieste o parte de iad înca din aceasta viata.

Înlauntrul dragostei fata de aproapele nostru se ascunde dragostea noastra cea multa fata de Hristos. Înlauntrul evlaviei noastre fata de Maica Domnului si fata de sfinti se ascunde iarasi multa noastra evlavie fata de Hristos – de Dumnezeu Cel în Treime.

Sfintii îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu  cu  evlavie  întraripata:   “Sfânt,  Sfânt, Sfânt”.

Pentru ca omul sa zboare îngereste, trebuie sa arunce toate patimile sale sufletesti si lucrurile sale materiale la saraci, deoarece acolo unde este bogatie materiala este saracie duhovniceasca.

De omul sarac chiar si tâlharul se milostiveste si-l miluieste, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplacut. Bine este ca omul sa se faca neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca sa mosteneasca Împaratia Lui cea cereasca.

Deoarece viata cereasca a oamenilor va fi îngereasca, unii tineri cu marime de suflet o încep înca din aceasta viata, facându-se monahi si traind în feciorie, neagoniseala si ascultare.

Schima îngereasca a monahilor si monahiilor este aceeasi. “Nu este parte barbateasca si parte femeiasca” (Galateni, III, 28).

Pentru a se dezvolta în inima noastra cugetarea monahiceasca, trebuie ca mai întâi sa moara cugetarea noastra lumeasca si sa se prefaca în pamânt roditor. Iar ca sa moara patimile, trebuie sa te gândesti la moarte, la judecata si sa patimesti si tu cu marime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, pâna si moarte, ca sa ne slobozeasca.

Bine este ca monahul sa moara la metania sa, dar în metania (pocainta).

Cine cunoaste marea vrednicie a Schimei îngeresti, nu urmareste alte vrednicii. Daca vei deveni un monah bun, te vei bucura îngereste si pe pamânt si în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumesti si se vor mâhni îngerii.

Monahul care traieste lumeste este chinuit si nefericit în viata sa. Va fi greu si pentru Hristos, caci nu va sti cu cine sa-l rânduiasca în cealalta viata, cu monahii sau cu mirenii?

Monahul este lumina, far pe stânci, iar nu felinar pentru lume.

Când monahul evita sa vada oameni pentru Hristos, atunci vede multi oameni (prin harul Duhului Sfânt) si îi ajuta dumnezeieste cu rugaciunea în lucruri ce nu se pot face omeneste.

Monahii sunt telegrafistii Bisericii noastre si din pricina aceasta se departeaza de zgomotele lumesti, ca sa aiba legatura buna cu Hristos, prin rugaciune, si astfel sa ajute.

Daca monahul se compara pe sine cu mirenii, considerându-se mai bun decât ei, va cadea, va deveni mirean. Dar daca cere cu smerenie mila lui Dumnezeu si se nevoieste, vazându-i pe toti ceilalti oameni buni si sfinti, atunci urmeaza pe sfinti.

Pentru ca sufletul sa învie duhovniceste, trebuie ca omul sa se rastigneasca pentru a-si omorî patimile cele sufletesti, mai ales iubirea de sine, fiica cea razvratita a mândriei, care împiedica harul dumnezeiesc si urâteste chipul omului.

Pentru ca monahul sa sporeasca duhovniceste trebuie sa lase la o parte logica, sa se smereasca si sa lucreze cu inima. Iar ca sa sporeasca monahia, trebuie sa lase invidia si celelalte patimi, sa se îmbarbateze duhovniceste iar logica, sa-i mearga înainte, ca sa-i înfrâneze inima.

Nu considerati timp pierdut lucrarea duhovniceasca pentru voi însiva, caci aceasta este o conditie esentiala pentru sporirea voastra duhovniceasca, iar pentru semenii vostri un ajutor eficient.

Atentie! Nu va faceti nume bun, pentru ca acesta va deveni apoi cel mai mare vrajmas al linistii voastre. Monahul are nevoie de si mai multa atentie ca sa nu îsi faca nume bun pentru faptul ca duce o viata duhovniceasca îmbunatatita, deoarece îsi va pierde ostenelile prin laudele omenesti. In timp ce acela care a dus o viata neglijenta, dar se pocaieste, îsi plateste si ceva pacate, deoarece a decazut în ochii oamenilor.

Fapta buna facuta de cineva se pierde atunci când acela o face cunoscuta si se mândreste pentru ea; se osteneste în zadar si se osândeste.

Monahul care cugeta lumeste, se vede ca a gresit drumul. Desi a pornit catre Hristos, sufletul lui merge în lume.

Monahii ce se ocupa mereu cu zidiri de prisos si lucrari lumesti, se vede ca sunt pamântesti, caramida – lut, si deloc minte dumnezeiasca.

Cladirile simple si obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în pesterile si în sihastriile simple ale Sfintilor Parintilor nostri, si astfel se folosesc duhovniceste. Pe când cele lumesti aduc aminte de lume si fac pe monahi lumesti cu sufletul.

Sfintii Athoniti au fost oameni ca si noi. Si Athosul a fost munte salbatic, ca si ceilalti munti. Dar nevoindu-se Parintii nostri cu marime de suflet, s-au sfintit si ei, au sfintit si muntele, care mai apoi a fost numit Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene ca suntem athoniti.

Sfintii nostri Parinti au sfintit pustia, au preschimbat-o în loc de nevointa duhovniceasca; iar noi, din pacate, am facut-o loc de vietuire lumeasca.

Orice rânduiala lumeasca în monahism este si o mare neorânduiala duhovniceasca.

Frate, sa nu doresti sa adaptezi pustia cea linistita la sinea ta lumeasca nelinistita, ci respecta pustia, ca sa te ajute cu linistea ei sa te pustiesti de patimile tale si sa fii daruit cu har de Hristos.

Daca vrei sa te faci isihast si sa ramâi în liniste, dobândeste mai întâi linistea ta launtrica în zgomotul exterior prin gânduri bune.

Începatorul care se desparte de obste ca sa se faca isihast, se aseamana cu smochina necoapta ce se rupe din smochin, dar care înca mai picura lapte. Aceasta dovedeste ca înca are nevoie de lapte.

Odinioara, când erau mai multi Batrâni duhovnicesti, dobândeau si tinerii sporire duhovniceasca, în vremea noastra, însa, când cei mai multi suntem numai batrâni, ce sa faca tinerii?

Odinioara, Parintii nostri aveau râvna pentru nevointa. Posteau mult si preferau fierturile, de aceea dobândeau sfintenie si sanatate trupeasca. În vremea noastra, însa, când fugim de nevointa si fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar si gaina, daca si-ar fi aruncat grasimea, ar fi zburat si n-ar fi prins-o uliul.

Daca unul care duce chiar si o singura traista se întreaba mereu când o va lasa jos. Cu atât mai mult unul care duce continuu o greutate de prisos, ce se adauga prin lacomie si vatama sanatatea!

Ascetul îsi vede trupul sau scheletic ca pe prietenul sufletului sau, care-l ajuta sa se sfinteasca. În timp ce omul bine hranit îsi face din trup un vrajmas care îi razboieste sufletul. Si atunci cel viclean cauta prilejul sa-l bombardeze cu gânduri necurate.

Dupa post, pâinea este dulce. Dupa priveghere si somnul este dulce. Iar dupa osteneala chiar si piatra cea vârtoasa ne odihneste mai bine decât fotoliul.

Cu cât se departeaza cineva de mângâierea omeneasca, cu atât se apropie de el cea dumnezeiasca.

Daca oamenii ar trai simplu, evangheliceste, aproape de Hristos, s-ar îndulci duhovniceste de Hristos si nu i-ar îneca stresul lumesc, care îi face sa se amarasca cu terapia psihiatrica si sa devina netrebnici.

Deoarece comoditatile lumesti au depasit limitele au devenit poveri. S-au înmultit masinile, s-a marit si împrastierea, l-au facut si pe om masina. Acum masinile si fierataniile îl comanda pe om, de aceea si inimile oamenilor au devenit de fier.

Evolutia lumeasca împreuna cu libertatea pacatoasa au adus aceasta sclavie duhovniceasca. Supunerea duhovniceasca fata de voia lui Dumnezeu este adevarata libertate sufleteasca, iar ascultarea duhovniceasca are siguranta dumnezeiasca.

Parintele duhovnicesc poarta raspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.

Începatorul este ca o caseta goala; raspunderea se va cere de la staret.

Supunere nu înseamna ca ucenicul sa se supuna numai la exterior, ci cu bucurie sa supuna cugetul lui la duhul staretului sau.

Cel care tine la voia sa, leapada voia lui Dumnezeu si împiedica venirea harului dumnezeiesc.

Omul smerit primeste iluminarea dumnezeiasca deoarece nu are voie si iubire de sine. Si deoarece primeste si sfaturile cu smerenie, devine si filosof.

Ca sa se supuna cineva fata de altul, trebuie sa o faca sau din evlavie, sau de frica. Supunerea din evlavie este duhovniceasca, iar cea de frica este disciplina militara.

Daca nu se îndrepta fiecare dintre noi, ca sa înmulteasca binele, cum sa poata stapâni binele în chip bun?

Nu va siliti în mod egoist pe voi însiva mai presus de puterile voastre, caci va veti pricinui neliniste. Hristos este Parinte iubitor si nu tiran si se bucura de nevointa noastra facuta cu marime de suflet.

Daca nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel putin sa recunoastem asta cu smerenie si sa cerem mila lui Dumnezeu. Daca aceasta smerita marturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.

Ca sa auda cineva mesajul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu si ca sa se schimbe, trebuie ca el însusi sa întoarca butonul sau la aceeasi frecventa pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, si sa puna în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeiesti.

Altceva este evlavia si altceva este pietatea – precum evlavia ortodoxa rasariteana difera de pietatea europeana. Evlavia are harul dumnezeiesc , pietatea are minte omeneasca.

În epoca noastra, în care exista aceasta zapaceala a mintii am lasat cartile Sfintilor Parinti si am pus mâna pe reviste, care zapacesc si mai mult. Cei mai multi dintre noi am lasat si Sfânta Evanghelie, si cu totii, experimentati si fara experienta, ne repezim sa apucam Pidalionul (în limba greaca pidalion înseamna cârma). De aceea Sfintitul Vas, Biserica noastra, este luptat de valuri.

Bine este sa citesti carti duhovnicesti, dar mai bine este sa le pui în lucrare, sa traiesti duhovniceste.

Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce traieste corect, evangheliceste.

Odinioara oamenii aveau scumpatate în viata lor, sinceritate, cinste etc., iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din pacate, în anii nostri a fugit de la noi, oamenii, scumpatatea si s-au scumpit lucrurile materiale.

Mai înainte, la fiecare lucrare a lor, crestinii îsi faceau mai întâi semnul Crucii, iar pentru problemele serioase faceau multa rugaciune. În epoca noastra, din pacate, cei mai multi dintre noi nu numai ca nu ne rugam pentru problemele serioase, dar nici macar nu ne gândim la ele, si astfel platesc si ceilalti necugetarile noastre.

Orice gând bun care vine în mintea omeneasca este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboara din nasul nostru atunci când avem guturai ne apartine.

Fie oglinda, fie capac de conserva de ar fi cineva, nu straluceste daca nu cad razele de soare pe el.

Nu va mâhniti daca aveti slabiciuni mostenite, nici nu va umflati în pene pentru virtutile mostenite, deoarece Dumnezeu va lua în considerare doar lucrarea pe care omul o va savârsi asupra omului sau celui vechi.

Daca un caracter linistit ajuta la sporirea duhovniceasca, cu atât mai mult unul mânios. Ajunge numai ca aceasta putere a mâniei sa fie întoarsa împotriva raului, a patimilor sufletesti.

Precum la icoana sculptata este de lucru neîncetat atunci când se lucreaza la ea cu lupa, tot astfel si asupra sufletului  omenesc este de  lucru mereu, pe masura ce se curata ochii sufletesti si devin telescoape.

Daca vreodata nu afli om sa te oglindesti duhovniceste departeaza-te putin de chilia ta si priveste-te de acolo ca pe o a doua persoana si vei afla multe defecte.

Daca omul nu-si cunoaste pe omul sau cel vechi, ca sa se smereasca în mod firesc, smerenia nu poate deveni în el o stare, si astfel sa se faca salas al harului dumnezeiesc.

Nu urmari sa devii staret, pentru ca si a cugeta aceasta este o nereusita, nici sa vrei sa faci pe staretul, daca n-ai fost mai întâi ucenic.

Daca te faci tu singur capitan fara ca mai înainte sa fi fost simplu marinar, cel putin cere sfatul celor ce au calatorit pe mare, ca sa nu te afunzi împreuna cu tot echipajul.

Cel ce urmareste vrednicii, se va lupta singur toata viata sa. Cel ce este împins de oameni, va avea ajutorul lor omenesc. Iar cel ce este ales de Dumnezeu, Îl va avea pe El sprijinitor.

Daca din întâmplare cineva dintre voi, staretii, vede putin crucis duhovniceste, sa nu ceara ascultare oarba de la calugari, ca sa nu cadeti toti în prapastie, dupa cuvântul Domnului: “Orb pe orb de va calauzi, amândoi vor cadea în groapa” (Matei, XV, 14).

Daca vreti sa va împletiti usor în obste, nu veniti în graba la manastire înainte de a va despleti ghemele voastre lumesti.

Înainte de a pleca din lume, fa o rugaciune din inima catre Hristos si încredinteaza-I Lui pe parintii si fratii tai, si apoi nu îti mai aminti de ei, caci în felul acesta Hristos este îndatorat sa îi ajute.

Începatorul care îsi aduce aminte de parintii si fratii lui, împiedica ajutorul dumnezeiesc. Daca îsi aduce aminte si de lume, înseamna ca foarte repede a uitat ce a tras ca sa poata parasi lumea.

Daca nu te poti desparti de lume, nevoieste-te cel putin sa dezradacinezi cugetul lumesc dinlauntrul tau.

Greu se dezradacineaza lumea dinlauntrul nostru, daca nu ne dezradacinam mai întâi noi din lume, daca nu fugim de prilejurile ei de pacatuire.

Greu este ca sa dobândeasca cineva dragostea dumnezeiasca, daca nu paraseste dragostea pentru mica lui familie, ca astfel sa intre în familia noastra cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!

Începatorul nu trebuie sa “absoarba” cugetarea la începutul calugariei, pentru ca va sfârâi mereu, ca lumânarea care ia apa în fitil la prima afundare.

Tânarul zburdalnic si egoist nu trebuie smerit deodata de staret, pentru ca va da lastaris, precum pomul tânar care are multe sucuri, când i se taie prea multe  ramuri.

Daca pomul tau duhovnicesc este mic si ramurile lui joase, primeste cu bucurie îngradirea duhovniceasca si legatura care te tine în frâu, ca sa nu fii ciuntit si netrebnicit de capre. Fa rabdare ca sa cresti duhovniceste, sa te hranesti cu roadele tale si sa te racoresti sub umbra ta.

Copacelul se leaga usor, cu sfoara, iar nu cu sârma, pentru ca altfel se raneste coaja si se ofileste. Tot astfel si îngradirea începatorului sa fie usoara, cu binisorul, ca sa nu se ofileasca duhovniceste.

Fiul duhovnicesc nu trebuie sa dea drepturi duhovnicesti asupra sa la nimeni altul afara de staretul sau, nici sa îsi spuna gândurile sale mirenilor sau sa se smereasca înaintea lor, caci va fi vatamat sufleteste de oamenii care nu cunosc marea virtute a smereniei.

Razboiul trupesc nu este o piedica pentru tânarul ce vrea sa se faca monah. Ajunge numai sa nu se gândeasca la nunta. Cu putina nevointa, post, priveghere si rugaciune se supune trupul duhului; fireste, când exista cugetare smerita. Tânarul, prin nevointa sa îsi câstiga în acelasi timp si rasplata cereasca.

Nu porniti spre monahism, daca aveti inima împartita, caci altfel veti esua.

Tânarul care îsi da toata inima sa lui Hristos si se lasa cu încredere în seama experimentatului sau parinte duhovnicesc, usor se dezbraca de omul sau cel vechi, asa cum cartoful nou se cojeste cu mare usurinta. În timp ce vârstnicul, daca nu este foarte simplu si smerit, seamana cu cartoful cel vechi care se cojeste greu. Si chiar fiert de ar fi, trebuie sa se cojeasca atunci când este cald.

Mai curata este schima care a pus-o cineva de mic, desi s-a prafuit putin de vremea îndelungata, decât a celui în vârsta, care a primit-o la sfârsitul vietii sale si care a dus-o curata si calcata de la croitor la mormânt.

Cel mai mare parastas pentru lume si pentru stramosii nostri, în afara de rugaciunea noastra ce are îndrazneala la Dumnezeu si de bucuria ce o simt stramosii pentru aceasta, este sporirea noastra duhovniceasca, deoarece atunci li se îndreptateste ajutorul dumnezeiesc; în timp ce viata noastra urâta le pricinuieste o întreita suferinta.

Parintele cel mai mare si mai bun este acela care a renascut duhovniceste, si ajuta si la renasterea duhovniceasca a fiilor sai, asigurându-le un loc în rai.

Toti cei care s-au nascut infirmi ori au fost  facuti infirmi de catre altii sau au ajuns asa din pricina neatentiei lor, daca nu murmura, ci slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc alaturi de El, vor fi rânduiti de Hristos împreuna cu marturisitorii.

Bunul Dumnezeu este în întregime Dragoste si se înduioseaza chiar si de netrebnicul nostru prinos, în timp ce noi oamenii mâncam mierea cea dulce, lui Dumnezeu îi oferim ceara; dar El se bucura si de acest prinos al nostru.

În timp ce Dumnezeu hraneste copacii cu gunoaie si balegar, pentru ca acestia sa ne dea frumoasele lor roade binemirositoare si ne daruieste binecuvântarea Sa cea bogata, noi, oamenii ticalosi si nerecunoscatori, desi ne hranim cu roadele cele frumoase si le prefacem în gunoi, avem, din pacate, si mândrie pe deasupra.

Toti oamenii primesc binecuvântarile cele bogate ale lui Dumnezeu, dar putini îi multumesc si sunt multumiti si bucurosi lânga Hristos.

Multi oameni desi le au pe toate, au deopotriva si mâhnire, pentru ca le lipseste Hristos!

Nasterea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia “Panaguda” a Manastirii Kutlumusiu.