Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.

Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.

Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele Neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.

Iar când a auzit despre pustnicii ( exista o traditie care spune ca pe Varful Athon traiesc sapte sau doisprezece pustnici. Ea a fost confirmata de-a lungul vremii de repetate aratari ale lor)  ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.

Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.

După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.

După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.

Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tabla pe care am pus-o.

Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.

Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.

Să avem binecuvântarea lui. Amin

Pustnicul necunoscut
(poate unul din pustnicii nevăzuţi
de pe Athon)

Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kavsocalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul, în loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am apucat-o spre vârful Athonului.

După ce am mers destul, mi-am dat seama că greşisem şi de aceea căutam să aflu vreo cărare care să mă ducă la schit, în timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea, mă rugam Maicii Domnului să mă ajute.

Deodată mi-a apărut înainte un pustnic cu chipul luminos – să fi fost cam de ÅŸaptezeci de ani – care, după îmbrăcămintea sa, părea să nu aibă legătură cu oamenii. Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată ÅŸi găurită.

Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, aşa cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, atunci când nu au sfoară să-i coasă. Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel.

La gât purta un lanţ gros de care îi era prinsă o cutie, în care trebuie să fi avut ceva sfânt. Până să-l întreb eu ceva, acela mi-a spus:
-  Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi, mi-a arătat cărarea pe care trebuia să merg.

Din înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat:
- Unde locuieşti, părinte?
- Undeva pe aici… Åži mi-a arătat vârful Athonului.

Deoarece rătăcisem peste tot căutând să aflu un stareţ care să mă vestească lăuntric, uitasem şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. L-am întrebat aşadar pe pustnic, iar el mi-a spus că este vineri.

După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea nişte lemnişoare cu linii, şi socotind acele linii, mi-a spus ce dată era. Apoi am luat binecuvântare de la el şi am mers pe cărarea ce mi-o arătase până ce am ajuns la Schitul Sfânta Ana.

Mintea mea însă se întorcea mereu la chipul pustnicului care iradia de lumină.
Mai târziu, când am auzit că există pe vârful Athon doisprezece pustnici – sau ÅŸapte, după cum spun alÅ£ii am intrat la gânduri ÅŸi povestind ceea ce văzusem unor stareÅ£i experimentaÅ£i, aceia mi-au spus:
-Va fi fost unul din cuvioşii pustnici ce trăiesc nevăzuţi pe vârful Athon.