Acum doi ani, în 1978, si-a sfârsit în Athos lupta duhovniceasca atletul lui Hristos, Batrânul Trifon, care a biruit desertaciunea si al carui suflet a plecat pentru vesnicie, la cer.

Batrânul Trifon a venit din patria lui, România, în 1910, la vârsta de douazeci si cinci de ani si s-a rasadit în Gradina Maicii Domnului, sus în vârful Kapsalei, la batrânul Mihail.

Staretul lui, batrânul Mihail, a fost foarte evlavios si traditionalist. Semana putem spune cu staretii cei de demult. Traia foarte aspru si prea putinele lucruri necesare întretinerii sale si le iconomisea din simplul lui lucru de mâna, caci facea linguri.

Când cineva îi dadea vreo binecuvântare o primea, dar dadea si el o binecuvântare asemenea, în afara de rugaciunea ce o facea mereu pentru acela.

Odata a trimis pe ucenicul sau, Parintele Trifon, frate ̨ncepator pe atunci, la o manastire ca sa dea lucrul lor de m̢na, dupa care sa treaca pe la gradinarul manastirii, caruia sa-i dea o lingura si sa-i ceara o varza. Gradinarul, ̨nsa, deoarece era foarte m̢nios Рse vede ca avea ceva pe inima Р̨i arunca un cotor de varza cu doua foi netrebnice si ̨si continua treaba.

Parintele Trifon l-a luat fara sa spuna ceva si a pornit spre Kapsala, dar pe drum se gândea mereu ce fel de varza avea sa manânce staretul sau, care era batrân.

Dar si staretul sau, vazând cotorul cu cele doua frunze, se gândea la ucenicul sau, ce va mânca. Cu toate acestea i-a spus sa aprinda focul si sa puna apa în oala. Apoi staretul a luat cotorul, l-a pus în oala si l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Dupa putina vreme l-a trimis pe Parintele Trifon sa ia oala de pe foc. Dar când s-a apropiat, ce sa vada? In oala era o capatâna alba de varza.

Precum se vede si staretul lui avea sfintenie, pentru ca altfel nu se explica aceasta minune.

In 1917, când a fost foametea cea mare, Parintele Trifon a iesit în Halkidiki, cu binecuvântarea staretului sau, si a secerat pe la metoacele aghiorite ca sa iconomiseasca astfel putin grâu pentru ei si pentru pustnicii de primjur. Din 1917 n-a mai iesit în lume, iar în 1978 a plecat din Sfântul Munte la lumea cereasca, cea adevarata.

In tot acest timp a trait sus, la Kapsala, ca vulturul cerului. Chipul sau era luminos si parca imaterial si numai privindu-l, primeai putere duhovniceasca. Anevoie îl gasea cineva acolo, în pustia unde se nevoia.

De aceea nici nu se bucura de vreo mângâiere omeneasca. Dar acolo unde nu exista mângâiere omeneasca, se apropie cea dumnezeiasca. Dumnezeu trimite bucurie cereasca prin îngeri si sfinti. Iar oamenii duhovnicesti care au legaturi cu îngerii si cu sfintii sunt prieteni si cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, precum era si Batrânul Trifon.

Odata, preacuviosul Ioasaf, un calugar îmbunatatit de la Chilia pictorilor Ioasafei, a gazduit cu avraamica lui iubire de straini niste mireni care, desi s-au simtit bine, dupa aceea, din pacate, s-au smintit, crezând ca monahii o duc bine.

Atunci batrânul Ioasaf a considerat ca este bine sa-i duca pe la colibele din Kapsala, ca sa se foloseasca în alt mod, de vreme ce nu aveau gânduri bune.

Dupa ce au cercetat câtiva pustnici, care i-au uimit pe mireni, i-a dus si la sihastria Batrânului Trifon. Când l-au vazut pe batrânel în acea saracie, aceia au ramas fara glas. Atunci batrânul Ioasaf le-a spus mirenilor:

- Eu, care cunosc atâtia oameni, nu am nicidecum bucuria ce o are Batrânul Trifon, si nici prietenia pe care o are el cu animalele salbatice si cu pasarile cerului, care îi tin companie. Ca sa va încredintati de aceasta, voi chema pasarile.

Si a început sa cheme pasarile, dar nimic. Dupa putin timp iata ca vine si Batrânul Trifon cu o cana, ca sa le ofere putina apa. Atunci parintele Ioasaf i-a spus:

- Ce loc este acesta. Parinte Trifon? Nu are nici macar o pasare.

- Bre, cum n-are pasari? raspunse Batrânul cu toata simplitatea sa.

Si strigând, s-a umplut tot locul de diferite pasari care îl împresurau. Unele stateau pe umerii lui, iar altele pe fesul lui. Vizitatorii s-au minunat si au plecat folositi duhovniceste, slavind pe Dumnezeu.

Odata am ratacit drumul prin Kapsala si luând-o pe o carare am iesit în fata colibei Batrânului Trifon. Aceasta era o baraca învelita de jur împrejur cu table vechi, batute în cuie, si acoperita tot cu tabla veche pe care erau puse câteva pietre ca sa nu i-o ridice vântul.

Deodata l-am vazut pe Batrân într-un colt stând pe o buturuga si rostind rugaciunea. Fata lui era luminoasa si vesela. Avea ochii închisi si se ruga nemiscat. Dupa ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:

-  Binecuvinteaza, Parinte! Ce faci aici? Cum traiesti? Ce manânci?

Acela m-a salutat zâmbind si mi-a spus:

- Bre, eu am ajuns oaie si manânc iarba.

- Câti ani ai, Parinte?

- Am nouazeci si trei.

Când am auzit, mi-a pierit graiul, între timp s-a sculat ca sa-mi aduca putina apa si am vazut ca îsi târaste piciorul stâng, care era înfasurat cu niste fâsii.

- Ce ai la picior, Parinte? l-am întrebat.

- A cazut o piatra de pe acoperis si m-a lovit, mi-a raspuns.

Atunci m-am gândit sa-l întreb daca nu cumva are vreo camera în plus în care sa stau atunci când ar fi primit sa-l îngrijesc.

- Parinte, ai vreo alta camera?

- Bre, camera? Toata coliba este o darapanatura. Dupa aceea, când am intrat înauntru, ce sa vad?

Coliba era aproape în întregime darâmata si intra apa în ea prin toate partile, numai un colt era putin mai uscat, unde avea niste paturi zdrentuite. Locul unde statea semana mai mult cu un cuib de vultur iar nu cu o chilie de pustnic.

Atunci l-am întrebat pe Batrân:

- Cum poti sa stai aici? Toata chilia este sparta si intra înauntru ploile si vânturile.

- Bre, eu stau în celalalt colt, mi-a raspuns aratându-mi cuibul sau.

Din pricina multei umezeli a chiliei, a vârstei sale înaintate, precum si a obisnuintei lui de a mânca tot felul de buruieni pe care le gasea primprejur, sarmanul batrânel avea probleme de sanatate.

Cu toate acestea atletul lui Hristos, Trifon, întru toate praznuia si astfel simtea bucuria ce o simteau Sfintii Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afara de sufletul sau cel sanatos si stralucitor.

Avea si niste fâsii întinse pe o sârma, pe care le usca si iarasi le lua, deoarece mereu ieseau spume din intestinele lui. Fireste, nu le putea spala, pentru ca mâinile îi tremurau, dar si apa era departe, cam la trei sute de metri. Acolo, într-un butoias vechi, picura putina apa, care îi ajungea si lui si animalelor salbatice, vecinii lui cei cuminti.

Cu toate ca traia cu marime de suflet un continuu martiriu prin acest fel de viata ascetica, nu avea deloc o parere înalta despre sine. Neîncetat se prihanea pe sine spunând ca nu face nimic în comparatie cu cele pe care le faceau Sfintii Parinti. Si când spunea acestea, ochii sai izvorau lacrimi din belsug.

Trecuse mult timp de la venirea mea si trebuia sa plec. De aceea l-am întrebat pe Batrân:

-  Nu vrei sa vorbesc la vreo manastire, ca sa te îngrijeasca acum la batrânete?

Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul “îngrijeasca”, si mi-a spus:

- Bre, “îngrijeasca”? Dumnezeu Se îngrijeste si de viermii din pamânt, îi hraneste si-i încalzeste, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu ma poate îngriji?

Mi-a spus si parintele Xenofont: “Hai sa te îngrijesc!”. Iar eu i-am spus: “Bre, sunt caramida sa ma iei de aici si sa ma pui în coliba ta?” (se referise la faptul ca nu este nesimtitor). Aici este staretul meu, Mihail, care cu rugaciunea sa a facut dintr-un cotor o capatâna mare de varza! Si parintele Xenofont vrea sa ma îngrijeasca?

Este adevarat ca n-am vazut un alt pustnic la aceasta vârsta, nouazeci si trei de ani, sa aiba o atât de mare râvna si sa traiasca în atâta saracie cu noblete duhovniceasca.

Peste putin timp am aflat ca Batrânul Trifon adormise. Am mers îndata la coliba lui si l-am vazut acoperit acolo, în coltul lui, în cuibul lui, nu cu paturile lui zdrentuite, ci cu putin pamânt, cu care se acopera si mai marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu paturi de matase si de catifea.

Batrânul Trifon a plecat la cealalta viata de Schimbarea la Fata a Mântuitorului, în 1978, la nouazeci si patru de ani. S-a nevoit putini ani cu multa marime de suflet iar acum se odihneste vesnic.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Tânarul monah cel foarte credincios si
marinimos, tamaduit de Hristos

In Manastirea Esfigmenu, în vremea egumenului Sofronie, vietuia un monah tânar dar bogat în virtuti, în afara de multa sa evlavie, el se distingea si prin smerenie si multa nevointa.

Dar fiindca firea lui era bolnavicioasa si fusese obisnuit cu un trai bun, caci provenea dintr-o familie nobila, atunci când a început nevointa s-a îmbolnavit de tuberculoza. Egumenul i-a dat binecuvântare sa bea lapte chiar si în Postul Mare. Fratele a primit si a spus: “Sa fie binecuvântat”. Dar fiindca avea multa credinta în Dumnezeu, si-a spus gândul sau egumenului:

- Daca-mi dati binecuvântare voi bea ceai, iar Hristos Care îl poate face lapte, poate chiar si sa ma vindece cu ceai.

Egumenul a fost foarte miscat de marimea de suflet a calugarului si i-a dat binecuvântare sa bea ceai în loc de lapte. Daca aceste cuvinte smerite ale monahului evlavios au miscat pe egumen, cu cât mai mult pe Hristos.

Imi spunea batrânul Dorotei, îngrijitorul de bolnavi, ca ceaiul acela l-a facut Hristos nu numai lapte, ci si medicament tamaduitor, care l-a vindecat pe monah de tuberculoza. A încetat sa mai scuipe sânge, i-a scazut temperatura, i-au disparut durerile de mijloc si s-a facut cu desavârsire bine. Dupa aceea îsi împlinea îndatoririle duhovnicesti si ascultarea cu usurinta si postea ca si ceilalti parinti.

Bolile ne pricinuiesc mare folos si plata
cereasca daca le suferim cu rabdare

Cu câtiva ani în urma un oarecare staret a fost mult chinuit de boli si în cele din urma a murit, fara sa cârteasca deloc. Dupa putin timp s-a îmbolnavit si ucenicul lui si, deoarece nu se mai îmbolnavise vreodata, a intrat în panica si se pregatea sa mearga în lume la medici, ca sa se tamaduiasca. Noaptea însa l-a vazut în somn pe staretul lui, care i-a spus:

- Fiule, daca vrei, asculta-ma si sa nu mergi nicaieri. Fa rabdare! Eu n-am aflat aici nici un folos din faptele mele, ci numai boala m-a folosit. Stai asadar în Gradina Maicii Domnului si fa putina rabdare în dureri, si mult folos va afla sufletul tau.

Atunci ucenicul s-a bucurat, a prins curaj si a facut rabdare. Dupa aceea simtea multa bucurie în dureri, pentru ca mintea lui se afla lânga Sfintii Mucenici si se veselea.