Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări amănunţite despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani şi despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; dar şi pentru marea mea nepăsare de a nu păstra nici măcar în memorie experienţele dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi aveau putină învăţătură de carte. Dar fiindcă aveau smerenie şi râvnă pentru nevointă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască.

Pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneÅŸte pe omul contemporan, care ÅŸi-a întors toată străduinÅ£a spre a trăi mai bine, cu mai mult confort ÅŸi mai putină osteneală, din păcate a influenÅ£at ÅŸi pe cei mai mulÅ£i oameni duhovniceÅŸti, care vor să se sfinÅ£ească cu mai putină osteneală, lucru ce nu este cu putinţă, pentru că “sfinÅ£ii au dat sânge ÅŸi au luat Duh”.

Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem că acest material bun nu va găsi aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească nu va creşte, ci va ajunge ca pâinea necrescută.

Chiar până acum douăzeci de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului. Iar acea mireasmă a simplităţii părinţilor îi aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrănea. Aceştia la rândul lor duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi şi aceia. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se într-un mod foarte simplu, minuni şi fapte cereşti, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut prin minte gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu însuti vedeai ceva din acestea. Dar nici nu te-ai fi gândit să însemnezi, sau să păstrezi în amintire pentru urmaşi acele fapte dumnezeieşti, deoarece credeai că acea atmosferă de pateric va continua.

De unde să ÅŸtii că după câţiva ani cei mai mulÅ£i oameni se vor desfigura din pricina multei culturi – deoarece învaţă în duhul ateismului ÅŸi nu în Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinÅ£ească ÅŸi cultura cea din afară – ÅŸi necredinÅ£a va ajunge până acolo încât minunile vor fi considerate basme ale vremii de demult?

Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc.), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să aduc, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai acelei vremi.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea ÅŸi ajuta un bătrânel care avea atâta simplitate, încât credea că InălÅ£area – care este hramul mănăstirii – era o mare sfântă, ca Sfânta Varvara ÅŸi, când se ruga cu metaniile, zicea: “Sfântă InălÅ£are, roagă-te pentru noi!”

ÃŽntr-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav ÅŸi deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede scările la subsol ÅŸi întinzându-ÅŸi mâinile prin fereastra ce dădea spre mare, a spus: “Sfânta mea InălÅ£are, dă-mi un peÅŸtiÅŸor pentru fratele!” Åži, o, minune!, îndată un peÅŸte mare a sărit în mâinile lui. Bătrânelul l-a luat ÅŸi, ca ÅŸi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, l-a pregătit bucuros, ca să întărească pe acel frate.

Acelaşi bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă nevoinţă şi care a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Într-o zi, un părinte din aceeaşi mănăstire a păstrat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la părintele Pahomie, ca să-i dea de binecuvântare. În timp ce îi pregătea, un corb i-a luat pe neaşteptate un peşte şi l-a dus la părintele Pahomie în Kapsala (distantă de cinci ore şi jumătate).

Părintele Pahomie a primit vestire de la Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-l ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Apoi, când a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlumusiu, cu putini ani înainte, trăia părintele Haralambie, un bătrân foarte simplu, dar ÅŸi foarte “silitor”, nu numai în cele duhovniceÅŸti, ci ÅŸi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârÅŸea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani rămăseseră în mănăstire putini părinÅ£i ÅŸi aceia bătrâni.

Avea în grijă ÅŸi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uÅŸa. ObiÅŸnuia să spună: “LăsaÅ£i pe oameni să citească cărÅ£ile”. Nici prin gând nu îi trecea că există oameni care fură cărÅ£i. Avea multă curăţie ÅŸi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea ÅŸi pomi pentru urmaÅŸi, deoarece credea că Mănăstirea Kutlumusiu iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalÅ£i, iar mintea ÅŸi inima lui se nevoiau în cele duhovniceÅŸti rostind neîncetat rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă!”.

La slujbe era totdeauna primul. Conducea ÅŸi o strană, fiind cântăreÅ£. In timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să îşi oÅŸtească stihira, părintele Haralambie rostea repede-repede “Doamne Iisuse…”, ca să nu-ÅŸi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Deşi toată viata lui a muncit din greu şi s-a nevoit foarte mult în cele duhovniceşti, nu a fost doborât de boală. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică l-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie auzind acestea de sub pături, a spus:
- Ce spui? Eu nu mor, până ce nu vor veni Pastile ca să spun: “Hristos a înviat!” ÃŽntr-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit PaÅŸtile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit ÅŸi apoi a adormit. Acest bătrânel simplu ÅŸi plin de mărinimie devenise un adevărat fiu al lui Dumnezeu ÅŸi de aceea a putut hotărî împreună cu El ziua morÅ£ii lui.

La Schitul Ivirului, bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească. Odată, când secase fântâna lor, acesta a legat icoana Sfântului Nicolae cu o funie si a coborât-o în fântână, spunând:
- Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ti aprind candela, căci poţi face aceasta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem putină apă rece să le dăm.

Şi, o, minune!, apa urca încet-încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra. Când aceasta a ajuns sus, a luat-o în mâini, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în biserică. (Aceasta s-a petrecut cu vreo cincizeci de ani în urmă).

La acelaÅŸi schit, puÅ£in mai sus de această chilie, se afla chilia „SfinÅ£ii Apostoli”, unde locuiesc acum doi părinÅ£i, care sunt ÅŸi fraÅ£i după trup. ÃŽn obÅŸtea aceasta era ÅŸi bătrânul Pahomie, pe a cărui faţă era zugrăvită sfinÅ£enia.

Bătrânelul acesta era foarte simplu ÅŸi cu desăvârÅŸire fără carte, dar plin de daruri duhovniceÅŸti. Atunci când venea de sărbători la biserica schitului, nu se aÅŸeza niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar ÅŸi la privegherile de toată noaptea. Rostea neîncetat rugăciunea: ‘Doamne Iisuse…”, iar atunci când se întâmpla ca cineva să îl întrebe: “Unde a ajuns slujba?”, răspundea:
- Psalmi… PărinÅ£ii cântă psalmi.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ÅŸtia nimic, afară de “Hristos a înviat”, pe care îl cânta la PaÅŸti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă deloc voie proprie.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi îl iubeau, chiar şi şerpii. Aceştia aveau încredere în el şi nu fugeau atunci când îl vedeau, în împrejurimile chiliei erau mulţi şerpi, pentru că acolo se găsea apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Într-o zi, în timp ce mergea grăbit la chilia Marchianilor, a găsit pe drum un şarpe mare, pe care l-a înfăşurat în jurul mijlocului său ca pe o curea, voind să termine mai întâi treaba pe care o începuse, şi după aceea să-l ducă undeva mai departe de chilia lor. Când părintele lacov l-a văzut, s-a cutremurat, dar părintele Pahomie s-a mirat de aceasta. După aceea mi-a spus:
- Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu adun în pumn scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.
-  Pe tine de ce nu te muşcă şerpii, părinte Pahomie? l-am întrebat.
- Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poÅ£i apuca ÅŸi ÅŸerpii ÅŸi scorpionii, ÅŸi nu te vor vătăma”.

Acest bătrânel sfânt, părintele Pahomie, a adormit pe 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de stareţul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curata Fecioară.

AceÅŸti “ostaÅŸi de elită ai Bisericii noastre” ÅŸi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaÅŸul diavol ÅŸi au fost încununaÅ£i de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să ma pomenească şi pe mine, sărmanul Paisie, în rugăciunile lor. Amin.