Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Părintii lui, Pavel ÅŸi Elena, erau oameni evlavioÅŸi, de aceea era firesc ca ÅŸi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moÅŸtenească evlavia ÅŸi dragostea pentru Dumnezeu ÅŸi să dorească de mic copil să se afierosească Lui.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a mearge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze şi în gândire şi după aceea să hotărască. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Intr-o provincie, însă, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Aşadar s-a dus la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea putină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însă, văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit ÅŸi epuizat, tânărul s-a retras într-un colt ÅŸi cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: “Maica Domnului, vreau să mă ajuÅ£i, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine”. M-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă ÅŸi apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-ÅŸi putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului ÅŸi i s-a făcut milă de el ÅŸi a spus tatălui ei să-i dea putină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulÅ£umească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el ÅŸi l-a ocărât cu mânie.

-    Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată ÅŸi s-a întărit ÅŸi duhovniceÅŸte, ÅŸi-a continuat pelerinajul său ÅŸi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, ÅŸi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoÅŸtinţă ÅŸi a spus: “Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Åži de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuşi n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însă, având experienţă de mii de ani, înţelegând că acest tânăr evlavios va spori în viata duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, precum odinioară losif, păstrându-şi astfel curăţia. După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniÅŸtea din pricina multor închinători ruÅŸi, a luat binecuvântare ÅŸi a plecat la Karulia(Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia ÅŸi Sfânta Ana.), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinÅ£e aspre. Singurele lui ocupaÅ£ii erau metaniile ÅŸi închinăciunile făcute cu rugăciunea “Doamne Iisuse…” ÅŸi studiul duhovnicesc, împrumuta cărÅ£i de la mănăstiri, iar părinÅ£ii de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca ÅŸi lăuntric să devină înger ÅŸi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei- Kaliagra, portul Mănăstirii Kutlumusiu situat între Mănăstirile Iviron şi Stavronikita.), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul şi a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit. Şi pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie, a primit din belşug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care sălăşluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor şi mulţi îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să fie mângâiaţi de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute şi mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel şi iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simţeau mulţi creştini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.

La chilia(Termenul “chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserică) sa, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesară, ÅŸi nici bani nu avea, dar avea multă credinţă în Dumnezeu. AÅŸadar a făcut rugăciune ÅŸi a pornit spre Karyes(Capitala Sfântului Munte), având credinţă că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Karyes, stareÅ£ul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon ÅŸi l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:
-    Un creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să şi-l zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, aşadar ia-i şi construieşte-o.

Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoÅ£ie ÅŸi recunoÅŸtinţă fată de Dumnezeu. A mulÅ£umit stareÅ£ului ÅŸi a spus: ‘Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. AÅŸadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce ÅŸi Părintele Tihon de mic copil îl asculta, păzea poruncile Lui dumnezeieÅŸti, pentru care primea adeseori binecuvântări cereÅŸti.

După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind In acelaÅŸi timp ÅŸi rugăciunea, aÅŸa cum îşi dorea. Când a terminat bisericuÅ£a, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar ÅŸi ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălÅ£area Sfintei Cruci se posteÅŸte ÅŸi ziua este de doliu. StareÅ£ului nu-i plăceau praznicele deoarece creează neliniÅŸte ÅŸi răspândire. El prăznuia duhovniceÅŸte în fiecare zi, cu multă nevointă ÅŸi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisi-ace împreună cu îngerii ÅŸi cu sfinÅ£ii. Când cineva îl întreba: ‘LocuieÅŸti singur aici în pustie?’. Bătrânul răspundea: “Nu, locuiesc împreună cu îngerii ÅŸi arhanghelii, cu toÅ£i sfinÅ£ii, cu Maica Domnului ÅŸi cu Hristos”.

Intr-adevăr simţea prezenta îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: “Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aÅŸ fi fost eu?”, m-a privit mirat ÅŸi mi-a răspuns cu fermitate: “îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.

DeÅŸi se afla singur într-un loc pustiu, ÅŸi chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate ca să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e ÅŸi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreună cu  alţi  părinţi.  Când  Stareţul  s-a întors în  Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

- Cum vi s-a părut oraşul şi oamenii, după atâţia ani în care n-ati mai ieşit în lume?
- N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.

StareÅ£ul ajunsese la această măsură duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia ÅŸi sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia StareÅ£ului nu vedeai nici un lucru de pricopseală, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceÅŸti orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinÅ£it. Chiar ÅŸi zdrenÅ£ele lui erau privite cu evlavie ÅŸi erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtăşea din frumuseÅ£ea lui lăuntrică,  în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăţi de rasă cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât preÅ£ioasele mitre arhiereÅŸti (fireÅŸte, atunci când în inima arhiereului nu există “Mărgăritarul cel de mult preÅ£”).

Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Chiar şi acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îl odihneau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici măcar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi astfel făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar această nevointa şi-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viata cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a tinut-o până la bătrâneţile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea şi-l hrănea cu hrană cerească.

In discuţiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce şi din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-şi lase lucrarea duhovnicească şi să se ocupe de lucruri deşarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte puţine lucruri care îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-şase sute de drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat încât ÅŸi o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. îmi spunea: “Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

La fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până Ia Bobotează. Şira spinării heringului n-o arunca, ci o agăţa undeva cu o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea el dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Acea spinare o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis niÅŸte bani. Atunci când StareÅ£ul i-a luat de la poÅŸtă, l-a văzut un mirean ÅŸi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia StareÅ£ului ca să-l prade, gândind că va afla ÅŸi alÅ£i bani, fără să ÅŸtie însă că ÅŸi aceia pe care îi primise, StareÅ£ul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe StareÅ£ – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că în-tr-adevăr nu avea bani ÅŸi a plecat. Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus:
-    Dumnezeu să te ierte, fiule!

Acest om rău a mers şi la un alt bătrân cu acelaşi scop, dar acolo l-a prins poliţia şi singur a mărturisit că fusese şi la Părintele Tihon. Atunci un poliţist a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul avea să fie dat în judecată, însă Stareţul s-a mâhnit pentru aceasta şi a spus poliţistului:
-    Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvintelor

Stareţului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareţ, şi l-a lăsat să se întoarcă de la Ieriso, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca şi el să se facă pricină ca hoţul să fie pedepsit.

Când îşi aducea aminte de această întâmplare se minuna şi spunea:
- Măi, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Piu au pe ‘iartă” ÅŸi ‘Dumnezeu să te ierte’.

StareÅ£ul folosea cuvântul „binecuvântează” (termenul grecesc “evloghison” înseamnă deopotrivă binecu-vintează ÅŸi iartă-mă – n. ed.) ÅŸi atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea ÅŸi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: “Domnul să te binecuvinteze’.

După salutul obiÅŸnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună “MântuieÅŸte, Doamne, poporul tău” ÅŸi “Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieÅŸeau afară, sub măslin ÅŸi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
- Ei, acum să vă cinstesc!

Scotea apă din cisternă ÅŸi umplea o cană pentru vizitator, punea ÅŸi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea ÅŸi ca ibric) ÅŸi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, StareÅ£ul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa ÅŸi zicea: “Mai întâi eu. BinecuvântaÅ£i!”. Åži aÅŸtepta ca vizitatorul să-i spună: “Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea ÅŸi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alÅ£ii o simÅ£ea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinÅ£iÅ£i sau a monahilor, ci chiar ÅŸi pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
- Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.

Dar dacă acela nu voia să plece, Stareţul îl lăsa, intra în biserică şi se ruga, şi astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înţelegea aceasta şi-i spunea:
- Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineşi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Iar atunci când plecau, Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.

Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii, binecuvântân-du-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului şi l-a văzut pe Stareţ că îl binecuvânta, i-a fost milă de el şl l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, şi să-l binecuvinteze. în timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde nişte vânători pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului l-au izbăvit pe diacon de la moarte iar pe vânător de închisoare. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
- Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunşi pândind fiarele, care ies în timpul nopţii.

Chiar ÅŸi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strană, să vină dimineaÅ£a, după ce se lumina de ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuÅ£ul hol, aflat afară de biserică, ÅŸi de acolo să spună “Doamne miluieÅŸte”, ca el să se simtă complet singur ÅŸi astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute ÅŸi de aceea cântăreÅ£ul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paÅŸii lui la Vohodul Mare. La sfârÅŸit, când îl întrebam:
- Ce vezi Părinte în acele clipe?
-  Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu, îmi răspundea acela.
Şi continua spunând:
- Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră şi abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Rindea uşa chiliei Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, deoarece credea că se cântă chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puţin s-a deschis uşa şi a ieşit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareţ. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau părinţii iviriti, Maxim şi Agatanghel, care locuiau aproape de el şi îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca ÅŸi cele ale Săptămânii Luminate ÅŸi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: “Slavă Å¢ie, Dumnezeule, slavă Å¢ie, Dumnezeule!”. Åži îi îndemna pe toÅ£i să spună: “Slavă Å¢ie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar ÅŸi când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
- Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

StareÅ£ul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască ÅŸi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă ÅŸi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta ÅŸi se pregătea pentru ea? Åži-a săpat încă ÅŸi mormântul el singur, ca să fie pregătit, ÅŸi-a pus ÅŸi crucea, pe care ÅŸi-a făcut-o el însuÅŸi, după ce ÅŸi-a presimÅ£it moartea, scriind următoarele: “Păcătosul Tihon, ieromonah, ÅŸaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Å¢ie, Dumnezeule!”.

întotdeauna începea cu “Slavă Å¢ie, Dumnezeule!” ÅŸi încheia cu “Slavă Å¢ie, Dumnezeule!’. Se împrietenise cu Dumnezeu ÅŸi de aceea folosea mai mult pe “Slavă Å¢ie, Dumnezeule!”, decât pe “Doamne Iisuse Hristoase, miluieÅŸte-mă!”. Se miÅŸca, precum am văzut, m spaÅ£iul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreună cu SfinÅ£ii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i se aprinsese în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi cătuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit în afară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importantă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi şi folosea ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu se mai simţea deranjat de muşte, ţânţari şi purici, din care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:
- Părinte, vrei să-ti aduc o pisică?
- Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă sălbatică, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Stareţul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea:
-  Băieţi, pe aici nu există mistreţi mari. Mergeţi sănătoşi!

Vânătorii credeau că nu există mistreţi împrejurul chiliei lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovniceşte, animalele sălbatice niari le hrănea trupeşte din putina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea un trup viguros, dar din multa nevo-intă se epuizase. Când îl întreba cineva:
- Ce faceţi, Părinte? Sunteţi bine?
- Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Mu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunân-du-i:
-  Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
- Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieÅŸte-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine ÅŸi apă, iar sâmbăta ÅŸi duminica să mănânci mâncare cu puÅ£in undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citeÅŸti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie ÅŸi viata Sfântului zilei.
După şase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareţ, acesta nu l-a mai putut recunoaşte deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor pe uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:
- Cum o duci acum, fiule?
- Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice povătuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experienţă ce o dobândise, primise şi iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevointe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simţeau cu tărie atunci când se despărţeau de el.

Epitrahilul nu şi-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi astfel îi vedea buni pe toţi oamenii şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i se curătiseră mintea şi inima. Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:
- Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:
- Părinte stareţ, toţi fraţii sunt curaţi.

Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
- Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii care se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie ÅŸi spunea:
-  Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni, în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi!

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri.

“Celui care se făleÅŸte că este feciorelnic, spunea StareÅ£ul, Hristos îi va spune: «Fiindcă nu ai ÅŸi smerenie, să mergi în iad». Iar celui ce a fost păcătos ÅŸi s-a pocăit ÅŸi trăieÅŸte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: «Vino aici, fiule, în raiul cel dulce»”.

In afară de smerenie ÅŸi pocăinţă, StareÅ£ul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arăta însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi ÅŸi a SfinÅ£ilor PărinÅ£i: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie ÅŸi Avva Isaac. “Studiul duhovnicesc”, spunea StareÅ£ul, “încălzeÅŸte sufletul, curăţă mintea ÅŸi astfel omul se nevoieÅŸte cu râvnă ÅŸi dobândeÅŸte virtuÅ£i. Iar dacă nu se nevoieÅŸte dobândeÅŸte patimi”.
într-o zi m-a întrebat:
- Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
- Avva Isaac, i-am răspuns.
-  Măi, măi, măi, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.

Prin aceasta Stareţul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci şi nobleţea sa duhovnicească, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii şi morţi. De asemenea să şi lucreze puţin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:
- Faraon dădea mult de muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
înainte de a-ÅŸi începe sfătuirile sale, StareÅ£ul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-l lumineze, lucru ce îl recomanda ÅŸi altora. Spunea: “Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea ÅŸi Biserica noastră începe cu: «împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…»”. Åži în timp ce spunea acestea faÅ£a i se schimba ÅŸi mulÅ£i oameni evlavioÅŸi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o ţinea înnodată şi care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când devenise alb, atât lăuntric cât şi pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfăţişare de copil mic. Se maturizase duhovniceşte şi devenise fără de răutate ca un copil, aşa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrâneţile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, şi-l întrebau:
- Părinte, nu cumva vreti să vă tăiem lemne? Şi acela răspundea:
- Aveţi putină răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru iarnă.

In 1968 şi-a presimţit moartea, căci mereu vorbea despre ea. ÎI părăsiseră şi putinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puţin împreună înainte de a pleca la viata cea adevărată. Chiar şi în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuta alăturată să mă rog şi eu. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonada. De îndată ce a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu mirare.
- Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonada sau făcuse aceasta când era foarte mic, şi îi uitase gustul.

Era ţintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat şi o ramură de busuioc de cruce şi l-am întrebat:
- Miroase frumos, Părinte?
-  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

într-una din cele de pe urmă zile ale sale, am ieşit afară să-i aduc putină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi m-a
întrebat:
- Tu eşti Sfântul Serghie?
- nu, Părinte, sunt Paisie.
- Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Atunci am înţeles că se întâmplase ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
- Ce v-a spus Maica Domnului?
- Că va trece praznicul şi după aceea mă va lua. Era după amiază, în ajunul naşterii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu,  7  septembrie  1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul, în penultima zi Stareţul mi-a spus:
-  Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te
binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinta pentru putina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
- Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, ÅŸi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în ÅŸaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: “Doamne Iisuse Hris-toase, miluieÅŸte-mă!”.
Şi a adăugat:
- Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lăsat şi hrana, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături şase cutii mici cu sardele şi alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).

Şi din nou Stareţul repetă:
-  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevărat că acele zece zile de pe urmă ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea
pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, în care îi ruga să-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos(în Sfântul Munte şi în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie dezgropaţi).

Intre timp am înştiinţat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, şi a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareţ cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termină untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele
sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinÅ£it ÅŸi ne-a lăsat trupul său ÅŸi un mare gol. L-am pregătit amândoi ÅŸi dimineaÅ£a am înÅŸtiinÅ£at ÅŸi pe ceilalÅ£i părinÅ£i. PreoÅ£ii care îl cunoscuseră i-au săvârÅŸit slujba de înmormântare cu evlavie. FireÅŸte, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezenta lui aduna durerea ÅŸi răspândea mângâiere. Acum însă, StareÅ£ul ne va cerceta din cer ÅŸi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuÅŸi a făgăduit: “Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate ÅŸi asta m-a pus pe gânduri: “Nu cumva am greÅŸit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă StareÅ£ul a înÅ£eles că “…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aÅŸ fi fost eu pricina.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareţ că intră în chilie. Atunci am sărit şi l-am apucat de picioare, sărutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Mici nu le-ar putea explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se şi numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul. Când am văzut că era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sinemi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie şi obosit cum eram am uitat cu desăvârşire ce zi era. Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut ceva ca să mă ajut pe sinemi şi să-i dau putină bucurie şi Stareţului, cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însă, i-a apărut şi unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu) în felul următor:

Acela venise la chilia mea ÅŸi deÅŸi nu mă cunoÅŸtea, voia să-l ajut într-o problemă. AÅŸtepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însă, eram înăuntru în atelier ÅŸi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam niÅŸte iconiÅ£e. Când am terminat, am cântat “Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieÅŸit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit ÅŸi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

în timp ce aşteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi mă întreabă:
- Pe cine aştepţi?
- Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.
- Este aici, mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânÅ£i “Sfinte Dumnezeule” ÅŸi apoi ai ieÅŸit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinÅ£i îi cunosc. Am văzut ÅŸi altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales că Stareţul îmi dăduse poruncă să nu-l dezgrop.

Cred că din cele puÅ£ine pe care le-am scris despre viata Cuviosului StareÅ£, multe vor înÅ£elege cei ce au trăire lăuntrică. FireÅŸte, cei ce trăiesc smerit ÅŸi în ascuns, pot înÅ£elege cât de nedreptăţiÅ£i sunt sfinÅ£ii, atunci când vedem numai virtuÅ£ile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – ÅŸi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puÅ£ine lucruri ce le cunoaÅŸtem despre sfinÅ£i, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie că marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece sfinţii şi-au socotit numai păcatele. Având în vedere, aşadar, această lucrare a sfinţilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viata Stareţului, care să-l facă cunoscut.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, aşa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viata. Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
- Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aş fi vrut aceasta.

De aceea au şi ajuns sfinţi, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slavă Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos prin pocăinţa şi lacrimile lor şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului?
O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi ii miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine îţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească?
Păcătoşilor, veniţi degrab! Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi sărutaţi-l picioarele cele sfinte!
Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-l spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Hsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon РSf̢ntul Munte

S-a scris viata StareÅ£ului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia “Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.

Slavă Ţie, Dumnezeule!
Monahul Paisie