Părintele Antim era din Sofia, capitala Bulgariei, unde slujea ca preot de mir într-o parohie. După moartea preotesei sale, cam prin 1841, a venit in Grădina Maicii Domnului şi s-a sădit ca un răsad bun, precum vom vedea mai jos, care apoi a înflorit, răspândind bună mireasmă.

Prima lui metanie a fost la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde a fost tuns monah.

După aceea însă, când a început să facă pe nebunul pentru Hristos, ca să-şi ascundă bogăţia lăuntrică, şi-a ales ca loc de nevointă întreg Sfântul Munte, umblând mereu prin pustie, locuind uneori în peşteri, alteori în scorburile copacilor.

Din când în când apărea la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Rusicon), pentru că acolo înţelegea slujbele, care se făceau în slavonă. De obicei se ascundea în pridvorul bisericii şi de acolo urmărea slujba.

Însă când vedea pe vreun părinte că se uită la el arătându-i evlavie, începea să facă neghiobii sau să vorbească singur, făcând de multe ori şi glume şi astfel îi strica gândul.

Stătea în mănăstire uneori puţine zile, alteori mai multe, după care dispărea iarăşi pe Athon, stând două-trei luni cu desăvârşire singur. Apoi apărea din nou la Sfântul Pantelimon.

La începutul sfintei sale nebunii, timp de cinci ani, a purtat o rasă veche ÅŸi cârpită. Mai târziu a ajuns să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-ÅŸi scoată capul ÅŸi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta a fost poreclit “săcarul”.

Dar chiar şi acest sac îl scotea când umbla prin pădure, ca să nu se rupă, sfâşiindu-i-se astfel trupul de rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob.

Dar Părintele Antim le dădea de gândit acelora atunci când le descoperea gândurile, însă totodată îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau intenţie bună.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii, au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, a cărui inimă curată era acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci mânca la masa argaţilor mănăstirii. Egumenul mănăstirii se vede că primise înştiinţare de la Dumnezeu despre nevointa lui şi de aceea i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim.

De atunci monahul care pregătea masa argaţilor îl avea la evlavie şi-l ajuta. Câştigând astfel încrederea Stareţului, a putut să-şi dea seama de unele virtuţi ascunse ale aceluia.

Una din marile lui virtuÅ£i era harisma postirii îndelungate. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească – înainte de postul SfinÅ£ilor Apostoli – iar acel trapezar l-a primit cu multă bucurie ÅŸi i-a pregătit să mănânce.

StareÅ£ul a început să mănânce, în timp ce trapezarul intra ÅŸi ieÅŸea. Privindu-l cum mănâncă continuu, l-a judecat în sinea sa: “Un astfel de monah uscat ÅŸi slab a putut mânca atât de mult?!”.

Şi astfel trapezarul, tulburat fiind de aceste gânduri de judecată, a plecat la chilia sa. Părintele Atitim după ce a terminat de mâncat, a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui.

Văzând pe prietenul său cât era de tulburat de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca sa-l ajute, a fost nevoit să-i descopere din ce pricină mâncase atât de mult.
Iar aceasta a făcut-o ca trapezarul să fie mai atent şi să nu-i judece pe ceilalţi, dar şi pentru ca noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecarea aproapelui.

Luându-l, aşadar, de mână pe frate, l-a întrebat:
- Ştii oare ce înseamnă smerenia?
- Şiu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială.
-  Smerenia constă în aceasta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic, îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

- Îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat, iar de atunci nu te-am mai văzut.

-  Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică nu mâncase de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor Apostoli, aproape şapte săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat puterea de a suferi frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Poţi să te smereşti, să-ti scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Athonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Åži StareÅ£ul ÅŸi-a ridicat mâinile spre cer ÅŸi cu un suspin adânc a cântat “Aliluia”, vărsând multe lacrimi. Atunci trapezarul s-a fâstâcit, simÅ£ind o mare zdrobire lăuntrică. După aceea StareÅ£ul i-a spus monahului:
- Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni, deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult la tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Stareţului şi i-a cerut iertare minunându-se de înainte-vederea lui. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Altă dată un frate oarecare, înÅŸelat de aparenÅ£e, a gândit în sinea sa despre Părintele Antim: “Ce fel de înainte-văzător este acesta? Oare toÅ£i înainte-văzătorii mănâncă atât de mult?”. StareÅ£ul înÅ£elegând gândurile lui l-a chemat lângă el ÅŸi i-a spus:
- Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă mereu în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ti împlineşti dorinţa, şi abia după ce te vei întoarce, te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Stareţului s-au împlinit întocmai, într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors în Sfântul Munte şi a fost tuns monah în aceeaşi mănăstire.

Fratele Victor, trapezarul, avea multă evlavie la părintele Antim, îl considera sfânt, dar se temea să-şi exprime admiraţia, ştiind că acestuia nu-i plac laudele.

ÃŽntr-o zi, când a venit iarăşi StareÅ£ul, trapezarul s-a bucurat ÅŸi i-a pregătit să mănânce, dar din evlavie n-a vrut să stea lângă el. ÃŽnsă ca să nu dea de bănuit -lucru ce nu i-a scăpat StareÅ£ului – a început să umble de colo până colo prin trapeză.

De îndată ce a terminat de mâncat, Părintele Antim s-a ridicat de la masă spunându-i:
- Bine, Bine! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruÅŸi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de dor pentru patria sa, a hotărât să plece din Sfântul Munte ÅŸi să se întoarcă în Rusia. Åži în timp ce se gândea la aceasta, deodată a intrat în chilia sa Părintele Antim – care nu a venit de multă vreme în mănăstire – ÅŸi i-a spus:
- Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Într-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Athonului pentru mai multă vreme. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-l folosească duhovniceşte.

ÃŽi spunea gândul: “Poate StareÅ£ul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aÅŸ iconomisi cu putină hrană, i-aÅŸ face ÅŸi un ceai”.

A doua zi dimineaţă. Stareţul a venit în mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:
- Iată, potrivit dorinţei tale am venit de pe Athon foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele s-a minunat de darul înainte-vederii pe care îl avea Stareţul şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de acedie şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-l mângâie. Iar după câteva ore Părintele Antim a apărut înaintea lui.

Fratele mâhnit s-a bucurat mult văzându-l şi l-a întrebat:
- Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?
- Tu ai vrut să mă vezi, i-a răspuns Stareţul zâmbind, şi L-ai rugat pe Dumnezeu pentru aceasta, iar eu am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelimon în ajunul zilei de 1 octombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul.

Când l-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:
- În noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. În vremea rugăciunii am văzut-o pe Maica Domnului cum coboară din cer în mănăstirea voastră.

Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de îndată ce am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu manie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însă că piedica aceasta a fost din invidia urâtorului de bine şi n-am dat importantă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul stareţului şi într-adevăr, rana pricinuită de muşcătură era gravă, însă marea dragoste a Stareţului fată de Dumnezeu îl făcuse să nu mai simtă pătimirile trupeşti.

În anul 1862, în Sfântul Munte iarna a fost geroasă si cu multă zăpadă, în vremea aceea Părintele Antim se afla pe înălţimile Athonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac.

A căzut atât de multă zăpadă, încât l-a izolat complet şi nu mai putea ieşi de acolo. Şi astfel a petrecut patruzeci şi şase de zile fără hrană. Aproape în fiecare an înainte de a începe iarna, Stareţul venea mai aproape de mănăstire.

Bătrânii din Rusicon aflând că Părintele Antim pe o vreme atât de friguroasă şi cu atât de multă zăpadă nu se află în preajma mănăstirii, au început să se neliniştească pentru el.

Dar după patruzeci şi şase de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet istovit şi înţepenit de frig. Fratele, când l-a văzut, a strigat de bucurie:
- Ah, Părinte, Sfinţia Ta eşti? Noi nu mai nădăjduiam să te revedem. Dar unde ai fost în tot acest timp?
-  Ei, am stat într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.
- Şi ce ai mâncat acolo, Părinte?
- Frate Victor, câte am pătimit de la diavoli şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

ÃŽntr-o vreme StareÅ£ul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni, iar monahii din mănăstire nu cunoÅŸteau pricina. Se neliniÅŸteau ÅŸi aveau multe gânduri: ‘Nu cumva l-a mâhnit cineva? etc”. Duhovnicul mănăstirii cunoÅŸtea un pustnic în care Părintele Antim avea încredere ÅŸi l-a rugat să afle pricina.

Pustnicul l-a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:
- Cât timp mă vor lăuda acolo ÅŸi mă vor cinsti ca pe un sfânt, nu voi mai merge. Ultima dată când am fost acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele ÅŸi mi-a spus: “Părinte sfinte, rugaÅ£i-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile SfinÅ£iei Voastre…”. Vezi? Cum să mai merg acolo, dacă ei mă cinstesc ca pe un sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea în mănăstire mai mult pe ascuns şi îi încredinţa părintelui Victor în timpul discuţiilor lor unele taine din viata sa.

Altă dată când a fost vizitat de Stareţ, părintele Victor i-a pregătit masa. Iar acela i-a spus:
- Ieri v-a cercetat mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv.

În ziua aceea fusese duminică şi ca de obicei au venit pustnici, schitioti şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi milostenie.

Părintele Antim nu avea o locuinţă stabilă, ci întreg Sfântul Munte era locuinţa sa. În ultimii ani ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidit, la reparaţiile mănăstirii cărând pietre şi argilă.

În august 1867 acest mare ascet a vizitat pentru ultima dată iubita sa mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său, părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-l cum să biruiască gândurile viclene şi patimile.

La sfârşit i-a spus de-a dreptul:
- De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

Într-adevăr, aşa s-a şi petrecut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an Stareţul a mers la Mănăstirea Zografu. Acolo s-a îmbolnăvit, iar părinţii l-au dus la bolniţa mănăstirii, unde a stat douăsprezece zile.

Pe 9 decembrie 1867 părintele Antim a părăsit grădina Maicii Domnului, în care s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.