Părintele măreţ,
egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu

Părinţii Sfintei Mănăstiri Konstamonitu au multe de scris despre Stareţul lor cel sfânt, deoarece au trăit alături de el mulţi ani.

Eu, însă, care am trăit departe de el, am cunoscut puţine, dar ar fi nedrept să nu spun nimic despre sfântul stareţ, deoarece se distingea de ceilalţi părinţi şi egumeni ai vremii sale prin virtuţile lui.

Odată, prin 1950, a vizitat Mănăstirea Konstamonitu un ofiţer în rezervă. Părintele Filaret l-a strigat de departe pe nume şi i-a spus şi o întâmplare prin care trecuse, după care l-a sfătuit şi l-a mângâiat.

Auzind acestea ofiţerul s-a pierdut. A fost cutremurat de harisma străvederii Stareţului.
- Gheronda, i-a spus după aceea, de îndată ce mă voi elibera, mă voi face monah.
-  Să te faci, fiule, dar nu în această mănăstire, deoarece după trei ani vei avea ispite cu secretarul.

Stareţul a prevăzut o ispită ce avea s-o întâmpine peste trei ani.
Şi astfel când ofiţerul s-a eliberat din armată, Părintele Filaret l-a sfătuit şi l-a trimis la altă mănăstire, unde a şi devenit monah.

Dar în fiecare lună mergea şi se sfătuia cu Stareţul, într-o zi, mergând să-l cerceteze, l-a aflat pe Părintele Filaret şezând într-un colt al chiliei sale cu capul între mâini.

Părintele Anania (fostul ofiţer) l-a îmbrăţişat şi l-a întrebat cu durere în suflet:
- Ce aveţi Părinte? Ce aţi păţit?
-  Fiul meu, Anania, n-am avut nici o ispită astăzi. M-a părăsit Dumnezeu! a răspuns Stareţul mâhnit.

Atletul lui Hristos, Părintele Filaret, voia ca în fiecare zi să se lupte cu ispitele, ca să fie încununat de Hristos.

Altă dată Stareţul a văzut un mirean căruia i-a spus:
- Sărmanule, tu nu suferi de o boală trupească, în zadar ar cheltuieşti cu medicii. Pe tine te chinuie sarsailă.
- Roagă-te, Părinte, să mă uşurez, i-a spus acela.
- Voi face rugăciune, fiul meu, dar şi tu să posteşti, pentru că numai aşa fuge diavolul, cu postul şi rugăciunea. Hristos a spus asta.

Acel om chinuit a făcut ascultare şi s-a făcut bine cu postul pe care l-a ţinut el însuşi, precum şi cu postul şi rugăciunea sfântului Stareţ.

Spre sfârşitul său, Părintele Filaret a sporit atât de mult duhovniceşte încât cunoştea nu numai inimile şi gândurile oamenilor, dar şi ce aveau în buzunare.

Într-o zi a trecut pe la Mănăstirea Konstamonitu un cleric ca să ia binecuvântare de la Stareţ şi să-i ceară sfatul. Voia să rămână în Sfântul Munte.

Părintele Filaret, după ce i-a răspuns la problemele ce îl preocupau, mai înainte ca acel cleric să-i vorbească despre ele, i-a spus exact şi câţi bani avea în buzunar, precum şi ce sa facă cu ei. Atunci clericul s-a pierdut cu firea, dar a slăvit pe Dumnezeu, că l-a învrednicit să cunoască în vremea noastră un Stareţ asemenea celor de demult.

Când a îmbătrânit, părintele Filaret s-a îmbolnăvit puţin, pentru că puterile trupeşti îl părăsiseră. Din dragoste, părinţii mănăstirii l-au silit să meargă la spital la Tesalonic, ca să facă consultaţii.

Stareţul n-a priceput cum a ajuns la spital, pentru că era ameţit din pricina călătoriei, pe lângă faptul că era istovit. Când Părintele Filaret şi-a revenit şi a văzut lângă el pe surorile medicale îmbrăcate în alb şi cu bonete, a crezut că sunt îngeri cu aureole şi, din evlavie, şi-a acoperit faţa cu cearşaful.

Toţi din jurul lui s-au minunat de curăţia sufletească a Stareţului. Părintele Simeon, fostul stareţ al Mănăstirii Filoteu, care era atunci alături de el mi-a povestit această întâmplare.

După aceea l-au dus la mănăstirea sa şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.