Bătrânul Petru s-a născut în Limnos în 1891. Se vedea că era dintr-o familie săracă, dar era de neam nobil. Carte nu ştia aproape deloc, dar a dobândit iluminarea dumnezeiască prin nevointele sale aspre, făcute cu mărime de suflet.

ÃŽncă din tinereÅ£e Gheorghe – numele lui de mirean – trăia călugăreÅŸte, dar marea schimă a luat-o după cel de-al treizecelea an al vârstei sale de la un stareÅ£ de la Sihăstria Sfântul Nil, primind numele Cuviosului Petru Athonitul.

Părintele Petru avea o simplitate firească şi o credinţă mare, care s-au putut vedea încă din primii ani ai călătoriei lui duhovniceşti. Mi-a povestit odată că atunci când s-a făcut monah, stareţul său s-a îmbolnăvit grav.

S-a mâhnit mult, deoarece se simţea ca pruncul cel mic, care se primejduia să-şi piardă mama şi încă mai trebuia să sugă.

Însă n-a pierdut vremea, şi a mers în biserică şi cu toată simplitatea sa copilărească şi evlavia i-a spus Cuviosului Nil:
- Cuvioase Părinte Nil, să ştii că dacă nu-l faci bine îndată pe stareţul meu, nu-ţi voi mai aprinde candela!

Şi, o, minune! Stareţul s-a făcut îndată bine, s-a ridicat şi mergând în biserică să mulţumească Sfântului a aprins el însuşi candelele. Stareţul său a mai trăit destui ani în care l-a ajutat duhovniceşte.

Mai târziu, când a rămas singur, la început s-a chinuit puÅ£in, pentru că a fost influenÅ£at de unii monahi care aveau râvnă fără discernământ ÅŸi a aruncat steagurile de la Marea Lavră ca protest împotriva regelui Gheorghe al II-lea – pentru că spuneau că este francmason.

Pentru aceasta a fost condamnat de autorităţile statului la trei ani de exil în insula Spinaloga, ca sa slujească la leproşi. S-a căit însă pentru această faptă a sa, precum mi-a spus mai târziu:
-   Am procedat ca un mirean, părinte Paisie, şi nu ca un monah. Mult m-am vătămat duhovniceşte în perioada exilului, pentru că nu-mi puteam îndeplini îndatoririle călugăreşti.

La întoarcerea sa din exil a călătorit împreună cu un alt monah, care mi-a spus după aceea că Părintele Petru propovăduia lumii pocăinţa spunând:
- Trebuie să vă pocăiţi, căci altfel Dumnezeu ne va pedepsi. Va lăsa pe comuniştii atei să ne omoare.

Primise înştiinţare de la Dumnezeu cu mulţi ani înainte că din pricina păcatelor noastre, ne aştepta un mare rău, războiul civil.

După acei trei ani de surghiun, când Părintele Petru s-a întors în Sfântul Munte, n-a mai locuit la Sfântul Nil, pentru că era mult zgomot.

Treceau pe acolo mulÅ£i oameni ÅŸi de aceea nu afla liniÅŸte. A mers la Katunakia ÅŸi s-a stabilit la o chilie aflată la marginea Sihăstriei “Sfânta Ana Mică”.

Coliba sa nu se vedea deloc din cărare şi nu avea nici uşă, ci un lemn lung pus de-a curmezişul. Părinţii din împrejurime îl aveau la evlavie, pentru că era foarte cuvios.

Åži fiindcă era mic ÅŸi slab ÅŸi avea simplitate copilărească ÅŸi sensibilitate duhovnicească, îl strigau “Petrache” (diminutivul de la Petru). Văzându-l cum îşi pleacă în jos faÅ£a sa mică ÅŸi luminoasă atunci când vorbea, credeai că ai în fata ta un copil mic.

Această nevinovăţie copilărească şi-a păstrat-o până la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, când a adormit.

Când părinţii se apropiau de el ca să se folosească, el fugea pentru că se ruşina de ei. Când nu putea scăpa, răspundea cu câteva cuvinte, dar foarte ziditoare. Evita să aibă legături cu oamenii şi de aceea se închidea în chilia sa şi vorbea mereu cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată.

Când mergeau părinţii la el şi băteau în uşă, nu deschidea. Iar când îi lăsau alimente, le lăsa şi el acolo afară, iar aceia văzându-le că se strică, nu-i mai aduceau altă dată nimic, ci le dădeau altor părinţi.

Fraţii de la chiliile vecine îi spuneau bătrânului Petru:
- Nu faci bine că nu primeşti milostenie.

Iar el le răspundea:
-  Iubitul meu, slavă lui Dumnezeu, eu am din destul. De ce să-i lipsesc de ele pe alţi bătrâni care au nevoie?

Prin multa sa nevoinţă bătrânul tăiase aproape toate nevoile omeneşti şi trăia ca un înger în trup şi nu doar formal în schima îngerească. Postea mereu până la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază).

Adică mânca după vecernie un posmag şi se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu metaniile zi şi noapte. Chiar şi în somn şoptea rugăciunea, iar când se scula continua restul rugăciunii.

Când se culca puţin, trupul dormea, dar sufletul lui priveghea şi se ruga. Rugăciunea îi devenise de-sineşi-lucrătoare, şi de multe ori îmi spunea:
- Aud psalmodii îngereşti atât de dulci, încât nu pot şi sar în picioare din pricina acelei dulci cântări cereşti.

Toate acestea îl hrăneau sufleteşte şi trupeşte, şi de aceea nu-i trebuiau multe lucruri ca să se întreţină. Putinele lucruri de care avea trebuinţă le dobândea din lucrul său de mână, căci împletea metanii, sau aduna plante de ceai de pe Athon, pe care le dădea pe posmag.

Dacă cineva insista să-i dea ceva de binecuvântare îi răsplătea îndoit dându-i ceai de munte sau metanii.

Cu toate că nu se îngrijea de sine şi pielea i se lipise de oase, totuşi continua să facă mari nevointe duhovniceşti. Oricine putea vedea desluşit harul lui Dumnezeu care îl întărea, nu vedeai pântece la Bătrânul Petru, ci o adâncitură.

Când se întâmpla să se descheie la piept, îi puteai număra coastele, care semănau cu nuielele de la coşul împletit.

Am cunoscut mulţi pustnici, dar la Bătrânul Petru se putea vedea ceva deosebit. Pe fata sa se vedea zugrăvită o dulceaţă dumnezeiască. Stupul său duhovnicesc se umpluse şi de aceea revărsa miere duhovnicească.

Când îl întrebau: “Cum petreci, Părinte, în chilie?”, răspundea:
- Slavă lui Dumnezeu, cuibul meu cel dulce nu-l dau în schimb nici pentru toate palatele lumii.

De obicei ieÅŸea din “cuibul lui cel dulce” (Katunakia) odată la ÅŸase luni ÅŸi mergea la mănăstirile Sfântului Munte, ca să-ÅŸi dea lucrul de mână ÅŸi să-ÅŸi iconomisească posmag pentru o jumătate de an.

Cred că vă daÅ£i seama cât de mare era traista pe care o avea Bătrânul Petru ÅŸi cât posmag – care era mâncarea lui obiÅŸnuită – mânca în ÅŸase luni.

La fiecare şase luni trecea şi pe la mănăstirea unde mă aflam, ca să mă vadă. Ultima dată când a venit, din păcate eram plecat, şi a aşteptat în afara mănăstirii, într-un colt, căci se ruşina să intre înăuntru.

După-amiază, când m-am întors, am aflat că mă aştepta de patru ore şi, de îndată ce m-a văzut a alergat spre mine vesel ca un copil mic, cu toate că avea dublul anilor mei.

După aceea am mers la mine în chilie şi, vrând să-l tratez puţin ca să-l odihnesc, nu a primit, ci m-a refuzat într-un mod care să nu mă rănească. Mi-a cerut putină apă caldă în care a pus două crenguţe de ceai, pe care îl avea la el şi a băut.

Când am insistat să mănânce ceva, mi-a spus:
- Părinte Paisie, iartă-mă, dar vreau să mă pregătesc ca să mă împărtăşesc de Sfântul Petru Athonitul, pe 12 iunie. Eu am venit ca să-mi iau rămas bun şi să ne iertăm, pentru că voi muri, şi de aceea nu te pot lua ucenic. Iartă-mă, căci voi muri.

Toate acestea mie mi s-au părut ciudate. Să spună că va muri aşa deodată, fiind sănătos? Dar după toată discuţia şi sfaturile sale ce au durat două ore şi jumătate, am început să cred.

Fiindcă-l vedeam stând mereu în picioare sfătuindu-mă, l-am rugat să stea jos. Acela însă n-a vrut ÅŸi mi-a spus: “Nu trebuie să rostim cuvântul lui Dumnezeu ÅŸezând“, deÅŸi era frânt de oboseală, căci mersese pe jos nouă ore ÅŸi cu greutate în spate.

De această dată rucodelia sa voia s-o dea ca să-şi economisească cele necesare pentru înmormântare şi sa facă ultima Sfântă Liturghie la metania lui, la Sfântul Nil, după care să-şi ceară iertare şi să-şi ia rămas bun de la puţinii săi prieteni, pe care îi avea împrăştiaţi prin Sfântul Munte.

Deoarece era ultima lui vizită mi-a spus mai multe lucruri decât în celelalte dăţi, poate ca sa-mi facă mai multă bucurie şi să alineze oarecum marea mea mâhnire că îl voi pierde.

Înainte de a începe a mă sfătui îl întrebasem despre greutăţile ascultării, căci aproape toată ziua mă aflam cu mirenii şi auzeam, fără să vreau, istoriile murdare ale lumii. Atunci Bătrânul Petru mi-a spus:

- Părinte Paisie, noi să le vedem pe toate cu gând bun.

Stareţul se curătise lăuntric şi de aceea pe toate le vedea curate, deoarece nu mai exista păcat în el, ci locuia Hristos.

Îl întrebasem despre un anume lucru, dacă fusese de la Dumnezeu sau de la cel viclean, ca să mă înşele, iar el mi-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus:

- Părinte Paisie, eu mereu trăiesc astfel de stări duhovniceşti, în vremea când mă cercetează harul dumnezeiesc, inima mi se înfierbântă de dragoste pentru Dumnezeu şi o lumină minunată mă luminează lăuntric şi pe dinafară, luminând şi chilia mea.

ÃŽmi scot atunci fesul ÅŸi îmi plec capul cu smerenie ÅŸi-I spun lui Hristos: “Hristoase al meu, loveÅŸte-mă în inimă cu suliÅ£a milostivirii Tale“. Ochii mei atunci slobzesc necontenit lacrimi dulci de recunoÅŸtinţă ÅŸi slavoslovesc pe Dumnezeu, iar fata mi-o simt că se luminează.

În clipele acelea, părinte Paisie, toate încetează, pentru că simt foarte aproape pe Hristos şi nu mai pot cere nimic, căci şi rugăciunea se opreşte; metania nu se mai poate mişca.

Ca să nu-l înţeleg greşit şi să las metania, deşi nu ajunsesem la măsura lui duhovnicească, mi-a spus o întâmplare:
- Părinte Paisie, metania nu trebuie s-o lăsăm niciodată din mână, pentru că ea este arma monahului şi are mare putere. Odată, la Karyes am făcut cu metania semnul Crucii peste un demonizat şi îndată omul acela a fost izbăvit de demon.

Întâmplarea aceasta am auzit-o şi de la părintele Eumenie, care era de fată. Bătrânul Petru, având metaniile şi ceaiul întinse spre vânzare la Karyes, a văzut pe acel om care era chinuit de duhul necurat.

Văzând că oamenii ce erau în jurul lui nu-l puteau ajuta, Bătrânul Petru s-a sculat încet, şi-a adunat rucodelia, s-a apropiat de acela fără zgomot, l-a însemnat cu metania în semnul Crucii şi a fugit ca să nu fie văzut.

Aproape toţi oamenii au văzut numai că cel demonizat s-a vindecat dintr-odată, Iar când au aflat cum a fost tămăduit, au slăvit pe Dumnezeu, Care arată sfinţi şi în vremea noastră.

Pe Cuviosul Petru, însă, n-au apucat să-l vadă decât vreo doi-trei. Stareţul, fireşte, era necunoscut multora, pentru că nu avea legături cu nimeni.

Şi deşi se străduia să nu fie cunoscut, însă toţi auzeau de el. Dacă se întâmpla să-l întâlnească cineva care îl cunoştea şi să-l întrebe ceva, el îi răspundea la problemele lui cu pilde înţelepte, de parcă ar fi tâlcuit Patericul. (Dădea pilde diferite, dar cu acelaşi sens).

FireÅŸte că cel care nu avea profunzime patristică îl putea cu uÅŸurinţă interpreta greÅŸit. De pildă spunea: “Rugăciunea celui smerit îl «răstoarnă» pe Dumnezeu“. Iar prin aceasta înÅ£elegea: “Rugăciunea celui smerit îl înduplecă pe Dumnezeu”.

Precum, de asemenea, despre post spunea: “Când nu pică apă în sternă (bazin mic de apă), se usucă ÅŸi mor broaÅŸtele“. Adică se usucă stomacul ÅŸi mor patimile. Precum am spus avea Patericul său propriu.

Părintele Petru era înzestrat cu multe virtuÅ£i, dar se distingea prin deosebitul dar al discernământului. Deoarece se “oÅ£etiseră” oarecum problemele bisericeÅŸti -
mai ales cea a calendarului – a renunÅ£at la fanatismul care îl stăpânea ÅŸi a început să vină la mănăstiri.

Când venea să mă vadă, urmărea slujbele din pridvor. Odată l-am întrebat:
- De ce nu intri în biserică?
-  Ca să nu smintesc pe nimeni, binecuvântatule, mi-a răspuns acela. Căci de mă vor vedea zelotiÅŸtii în pridvor, vor spune: “Părintele Petru aÅŸteaptă pe cineva”, ÅŸi nu se vor sminti. De asemenea nici părinÅ£ii mănăstirii nu se vor sminti, pentru că vor vedea că am traista alături.

Depăşise micimile omeneşti, fanatismul etc, pentru că era iluminat de Dumnezeu. Era zelotist în înţelesul cel bun al cuvântului. Se împărtăşea de obicei odată pe săptămână, şi de două ori dacă se întâmpla vreo sărbătoare în cursul ei.

Participa la Sfintele Liturghii ce se săvârşeau la chiliile învecinate şi lua numai anafura ca să ia parte şi la alta şi numai după aceea lua şi aghiazmă. Fireşte aceasta o făcea numai atunci când nu se împărtăşea, deşi se afla într-o stare duhovnicească înaltă şi se putea împărtăşi mai des.

Precum am spus, postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea, iar în Postul Mare mânca o dată la trei zile. Numai sâmbăta şi duminica mânca de două ori şi dezlega la untdelemn.

Pravila ÅŸi-o făcea cu “Doamne Iisuse…” timp de ÅŸapte ore, afară de canonul care consta din ÅŸapte sute de metanii ÅŸi treizeci ÅŸi trei de aÅ£e de o sută de închinăciuni (trei mii trei sute de închinăciuni).

Din toate acestea doar o treime era pentru el, iar celelalte două treimi erau una pentru vii şi cealaltă pentru morţi. Dacă afla că cineva trece printr-o încercare, făcea rugăciune separată cu metanii pentru el.

De asemenea Ceasurile, Vecernia ÅŸi Pavecernita le făcea ÅŸi pe acestea cu “Doamne Iisuse…”. Cu alte cuvinte “lucrul lui de mână” era rugăciunea.

Deşi Bătrânul Petru ajunsese la măsura sfinţeniei, avea multă smerenie, considerându-se pe sine foarte păcătos. Când preotul citea Evanghelia, îşi scotea fesul şi apropiindu-se de Sfintele Uşi îşi pleca capul sub Evanghelie ca să-i fugă duhurile rele, precum spunea.

Deoarece se considera pe sine nimic, de aceea nici nu primea vreun ucenic. Odată când l-am rugat mult, a primit să mă ia ucenic, dar atunci nu mi-a dat binecuvântare mănăstirea mea.

Când a venit pentru ultima dată, Bătrânul Petru mi-a spus că se pregăteşte să plece în cealaltă viată şi mi-a cerut iertare pentru faptul că nu mă poate lua ucenic.

Atunci am înţeles voia lui Dumnezeu, care se ascundea în piedica ce mi-o puseseră părinţii mănăstirii, căci pe Părintele Petru trebuia să-l ia Dumnezeu.

Se vede că n-am fost vrednic să stau cu acest sfânt, ci mi-a îngăduit Dumnezeu numai să-l cunosc, ca să mă folosesc, iar aceasta a însemnat mult pentru mine, păcătosul.

Dacă m-ar învrednici Dumnezeu ca în cealaltă viată să-l văd, fie şi numai de departe, aceasta ar fi pentru mine una din marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Neuitate îmi vor rămâne ultimele sale sfaturi împreună cu ultimul rămas bun. Aici se poate vedea măreÅ£ia lui Dumnezeu întru sfinÅ£ii Săi, precum ÅŸi în Cuviosul Petru, pe care prietenii lui nu l-au sărutat mort, ci el însuÅŸi a trecut pe la toÅ£i, ca ei să-l sărute viu cu “sărutarea cea de pe urmă”.

În continuare a trecut pe la Karyes, de unde a luat cele necesare pentru înmormântarea sa şi de acolo a mers la metania lui, la Sfântul Nil.

În ziua următoare, pe 12 iunie, de sărbătoare numelui său (pomenirea Cuviosului Petru Athonitul) s-a făcut Sfânta Liturghie. S-au adunat şi părinţii (pustnicii) din jur.

La Sfânta Liturghie, Bătrânul Petru s-a împărtăşit, iar după sfârşitul acesteia a ieşit afară, a pregătit pentru părinţi apă şi rahat, iar el, de îndată ce s-a aşezat lângă ei, şi-a închis ochii dându-şi sufletul cel sfânt lui Hristos.

PărinÅ£ii au crezut că motăie ÅŸi aÅŸteptau să-ÅŸi deschidă ochii ca să-l felicite. Când l-au miÅŸcat, au înÅ£eles că a plecase la cer ÅŸi i-au urat: “Dumnezeu să te odihnească”.

A adormit la 12 iulie, de ziua Cuviosului Petru Athonitul, în 1958.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.