Bătrânul Constantin (Anghelis), cel fără răutate ÅŸi tăcutul nebun pentru Hristos, s-a născut în Kalenti – Dodoni, din Epir, la 10 februarie 1898.

Pe tatăl său îl chema Stavros iar pe mama lui Antula. Nu cunoaştem amănunte din primii ani ai vieţii lui călugăreşti, dar ceea ce ştim este că a început ca frate în Sfânta Mănăstire Dionisiu.

Era văzut mereu în jurul Karyes-ului unde locuia într-o chilie dărâmată a Mănăstirii Kutlumusiu.

Acolo deci, într-un colţ al clădirii celei dărâmate, pe nişte pături zdrenţuite, unde cădea mai putină apă de pe acoperiş şi unde intra mai puţin frig prin ferestrele şi uşile sparte, îşi avea sălaşul Bătrânul Constantin, asemănându-se cu un vultur în cuibul său.

După înfăţişarea exterioară nu-ti dădeai seama dacă Bătrânul Constantin este călugăr sau mirean, căci fesul şi barba îl arătau a fi călugăr, dar vechea manta militară pe care o purta legată strâns la mijloc cu o sfoară, îl arăta a fi mirean.

Pe dinlăuntru, însă, era îmbrăcat cu harul schimei îngereşti, care era zugrăvit pe fata lui.

Cel care îl vedea de departe pe Stareţ, credea că este un om sărac, nefericit sau nebun, dar când vedeai de aproape fata lui luminoasă înţelegeai că o taină se ascunde în acest om binecuvântat şi nu îl mai socoteai nebun, ci nebuni îi considerai pe cei care îl numeau nebun pe Bătrânul Constantin.

Bătrânul Costa (aşa îi spuneau), deşi trăia în condiţiile pe care le-am arătat, cu o desăvârşită lepădare de sine şi deşi nu se spăla, cu toate acestea era curat, pentru că trăia ca vulturul cerului.

Cu oamenii vorbea rar, dar cu Dumnezeu întotdeauna prin rugăciunea neîncetată. De multe ori mintea îi era răpită, iar când îşi revenea, făcea niÅŸte miÅŸcări cu mâinile, “ca să tulbure apele”, după care pleca fără să spună nimic.

Fireşte, pentru mireni acest comportament era de sminteală. Chiar şi atunci când le spunea anumite cuvinte prooroceşti, acestea li se păreau a fi o prostie.

Câteodată, când unii vorbeau cu el, iar Bătrânul Constantin nu era atent la ei, pentru că se ruga şi mintea lui era la Dumnezeu, iarăşi îl credeau aiurit.

Trebuia să-l întrebi pe Bătrân de mai multe ori şi să insişti ca să primeşti un răspuns. Dar şi atunci auzeai numai două-trei cuvinte mormăite, însă prooroceşti.

Odată l-a vizitat un tânăr care voia să se facă monah, dar peste tot întâlnea piedici, căci îl pizmuia cel viclean.

Îndată ce Bătrânul Constantin l-a văzut de departe, i-a spus:
- Ioane, să citeşti viata Sfântului Ioan Damaschin, ca să vezi câte a suferit.

Când Ioan a auzit aceasta s-a minunat. Iar când a citit după aceea despre Sfântul Ioan Damaschin şi a văzut câte a pătimit de la stareţul lui cel capricios şi aspru, dar şi marea răbdare pe care a făcut-o Sfântul până când a vorbit Dumnezeu, a făcut şi el răbdare, s-a întărit şi a sporit în călugărie.

Odată, trei părinţi l-au întâlnit cu totul întâmplător pe Bătrânul Constantin şi l-au întrebat dacă este bine să meargă la o anume mănăstire. Acela, însă, nu le răspundea.

Unul dintre ei a insistat, ÅŸi atunci Bătrânul Constantin a mormăit câteva cuvinte. Atunci acele cuvinte ale Bătrânului Constantin, li s-au părut a fi fără noimă, dar mai târziu, după câţiva ani, s-a împlinit proorocia lui…

Bătrânul Constantin avea curăţie lăuntrică, de aceea vedea limpede foarte departe.

Din păcate, însă, unii dintre noi, cei vrednici de milă, pe omul lui Dumnezeu îl consideram un netrebnic, pentru că locuia în dărâmături, dar el, în acele dărâmături, îşi zidea neîncetat sufletul său, suflet care este mai scump decât toată lumea, precum ne-a spus Hristos.

Precum am spus, într-un colt al dărâmăturilor Bătrânul Constantin îşi făcuse cuibul său din nişte pături zdrenţuite, iar alături avea o Psaltire şi un Ceaslov.

Bucătăria lui consta dintr-o cutie de conserve cu o sârmă legată drept mâner. Aceasta era toată averea sa.

În fiecare sâmbătă trecea pe la două chilii din Karyes, iar părinţii de acolo îi puneau în tinichea câte ceva din cele ce le prisoseau.

Mergea tot timpul tăcând, fără să ceară ceva, căci avea nobleţe. Dacă părinţii erau ocupaţi, pleca fără să ia nimic.

Din când în când trecea pe la magazinele din Karyes şi lua singur, ca o vrabie, cinci-şase măsline în mână şi pleca, negustorii considerau aceasta o binecuvântare, deoarece îl iubeau pe Bătrânul Costa. Dacă cineva îi punea pe ascuns bani în buzunar, îi lăsa şi el pe ascuns în magazine şi pleca.

Astfel trăia Bătrânul Costa în Grădina Maicii Domnului, ca un miel fără răutate.

Din păcate, însă, cu unsprezece ani în urmă, în 1969, autorităţile l-au trimis la spitalul de nebuni pe omul lui Dumnezeu, deoarece europenii care începuseră să vină în Sfântul Munte, văzându-l cum se comportă în Karyes îl credeau nebun.

Acolo, la clinică, medicii l-au consultat, dar nu i-au aflat nimic. Cu adevărat era un om foarte înţelept, dar noi, oamenii contemporani, superficiali cum suntem, l-am nedreptăţit în continuare, prin judecata noastră făcută după aparente.

Căci, deÅŸi l-au aflat foarte sănătos, de la spitalul de nebuni l-au trimis la azil. Acolo, aflându-se pe neaÅŸteptate într-un mediu lumesc – în Tesalonic – se aÅŸeza într-un colt ÅŸi rostea neîncetat rugăciunea, iar din ochi îi curgeau mereu lacrimi, ca perlele.

Când am aflat că Bătrânul Costa a trecut prin această încercare şi se află la azil, am spus surorii care era la secretariat să aibă grijă de el. Fireşte, era mai bine la azil decât la spitalul de nebuni, dar oricât de bine ar fi fost acolo pentru monahul Constantin cel iubitor de linişte, totuşi Grădina Maicii Domnului era mai bună decât toate palatele lumii.

Sărmanul bătrânel se mira şi spunea surorii:
- De ce m-au adus aici?

Åži astfel, acolo ÅŸi-a petrecut cealaltă vreme a vieÅ£ii lui “cel nebun pentru Hristos”, care a fost chinuit de noi cei deÅŸtepÅ£i în cele ale lumii.

Nu are importantă unde a adormit, dacă a adormit la azil ÅŸi nu în Sfântul Munte. Ceea ce este important e că Bătrânul Constantin cel prea înÅ£elept, “nebunul pentru Hristos”, se va trezi în rai.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.