O dată, doi tineri care aveau mare prietenie între ei încă din lume au venit în Sfântul Munte şi s-au făcut monahi.

Din păcate, însă, nu mergeau să ceară sfatul celor mai mari şi nici nu-l primeau atunci când li se dădea, ci ascultau de mintea lor copilărească fiind întotdeauna de acord unul cu celălalt în problemele duhovniceşti.

Uneori ţineau posturi lungi până se istoveau, după care mâncau fără măsură. Alteori mânaţi de egoismul lor copilăresc făceau pe sihastrii zăvorâţi, după care alergau să afle oameni ca să vorbească şi să pălăvrăgească.

Cu alte cuvinte, diavolul îi arunca din cele de-a dreapta în cele de-a stânga, şi iarăşi din cele de-a stânga în cele de-a dreapta, precum şi ei se jucau cu călugăria potrivit mintii lor copilăreşti.

Între ei aveau dragoste frăţească, dar ce folos? Egoismul lor le-a vătămat minţile deoarece nu ascultau de cei mai mari şi unul îl odihnea pe celălalt în voia sa.

Făgăduiseră să nu se despartă niciodată, nici în viata aceasta, nici în cealaltă, însă cel viclean s-a folosit de aceasta şi, din nefericire, le-a dat de lucru.

ÃŽntr-o zi unul a spus celuilalt:
- Fratele meu, mi-a venit gândul că ceea ce am făgăduit, adică să murim amândoi în aceeaşi zi, nu este sigur că se va întâmpla. Cel mai sigur pentru a putea tine făgăduinţa noastră este să ne coasem amândoi împreună într-un sac, precum se cos morţii şi să ne aruncăm în mare.

Din nefericire, şi celălalt a primit aceasta cu bucurie. Aşadar au luat o pătură, ac şi sfoară şi au mers bucuroşi spre mare. După ce s-au cusut bine, pe o stâncă, s-au aruncat în mare.

Era firesc ca aşa cum erau înfăşuraţi şi cusuţi să se înece amândoi deodată. După o oarecare vreme trupurile lor s-au aflat pe ţărmul Voiosului (aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1912).

Faptul acesta înfricoşător ne cutremură, ne avertizează ca să fim atenţi, şi în acelaşi timp ne şi obligă să rugăm pe Dumnezeu să nu considere sinucidere această moarte a fraţilor noştri, ci s-o treacă cu vederea ca pe o mare neorânduială copilărească. Amin.