Un monah tânăr din Sfânta Mănăstire Esfigmenu se ruga singur în chilia sa şi nu cobora la biserică deoarece avea multă umilinţă în timpul rugăciunii şi aceasta îl trăda în timpul slujbei prin suspinele şi plânsul ce îl stăpâneau.

Când stareţul a văzut că lipseşte o dată şi a doua oară de la slujbă a intrat la gânduri şi chemându-l pe monah la egumenie l-a întrebat:

- Fiule, de ce nu vii la slujbă, ca ceilalţi părinţi?

Fratele a răspuns:

- Gheronda, în biserică nu mă simt în largul meu, în timp ce în chilie mă pot ruga cu mai multă umilinţă şi mai multe ore, fără să mă vadă nimeni.

Atunci egumenul Sofronie care avea mult discernământ, i-a spus:

- Ai dreptate, fiule, dar ca să nu se facă sminteală, să cobori în biserică la slujbă.

Fratele a primit cu bucurie şi cobora primul în biserică la slujbă.

Dar după putină vreme egumenul a iconomisit pe fratele la o ascultare liniştită, afară de mănăstire, şi astfel a odihnit pe acel frate care, fiind astfel ajutat duhovniceşte a dobândit mai multă evlavie şi rugăciunea inimii.