Prefaţă

Spunea Sfântul Vasile cel Mare: „ Una este fapta bună a bărbatului şi a femeii, deoarece i alcătuirea lor este de aceeaşi vrednicie, precum si răsplata asemenea pentru amândoi”. Iar Cuvioasa Domnina învăţa: „Fapta bună nu se deosebeşte în bărbătească şi femeiască, nici înţelepciunea nu se împarte în două, fără asemănare una cu alta; căci deosebirea stă în trupuri, nu în suflete, întru Iisus Hristos, după dumnezeiescul Apostol, nu este bărbat şi femeie” (Gal. 3, 28).

Cu atât mai mult în viaţa monahală legământul fecioriei şterge deosebirile între partea bărbătească şi cea femeiască, monahii şi monahiile fiind deopotrivă „îngeri în trup”. Aşadar, trăirea celor ce fug de lume trebuie să fie aceeaşi şi poveţele după care îşi petrec nevoinţa la fel. În scrierile Sfinţilor Părinţi nu aflăm alcătuiri anume pentru femei sau pentru bărbaţi.

Chiar când sfaturile sunt date unei ucenice, ca în tratatul „Despre feciorie” al Sfântului Atanasie cel Mare sau în „Cuvântul către monahia Xenia” al Sfântului Grigorie Palama, chiar când cuvintele folositoare de suflet au fost rostite de pustnice vestite, ele sunt pentru toţi, fără deosebire, bărbaţi sau femei, în Pateric cuvintele Sarrei sau Singlitichiei au acelaşi loc si autoritate ca şi cele ale lui Antonie, Macarie şi Pimen. Avva sau amma sunt sfătuitori la fel de ascultaţi. Pe tărâm duhovnicesc, femeile puteau adesea întrece pe bărbaţi în înţelepciune, fapte bune şi tărie. Este chiar învăţătura Patericului: „Au venit la dânsa (la amma Sarra, u.n.) pustnici mari din părţile Pilusiului. Şi când mergeau ei, ziceau între sine: “Să smerim pe bătrâna aceasta.» Şi i-au zis ei: -Vezi, să nu se înalţe cugetul tău şi să zici că, iată, pustnicii vin la mine, care sunt o muiere.» Le-a zis lor maica Sarra: «Adevărat, cu firea sunt o muiere, dar nu cu mintea»”.

Există totuşi partea proprie femeilor în trăirea creştină. Este ştiut rolul lor în apărarea cinstirii icoanelor.” Cu mult timp înainte de lupta lor antiiconoclastă, avva Visarion povestea despre un frate ce trăia într-o peşteră, împletind funii în deplină tăcere: „Am aflat că a fost muiere cu firea” şi minunându-se, a adăugat: „Iată cum şi muierile biruiesc pe Satana, iar noi prin cetăţi petrecem cu neorânduială”. Că în ţara noastră şi pretutindeni în lumea creştină se vădeşte o mai mare chemare a femeilor spre monahism este un fapt atestat statistic. Despre trăirea lor pilduitoare citim de curând în „Convorbirile duhovniceşti” publicate de P.C. Ieromonah loanichie Bălan.” Mărturisirile, sfaturile, „cuvintele” maicilor cuprinse în această carte se disting prin note de umilinţă si bucurie care le dau o mare putere ziditoare. Ea vine, poate, şi din faptul că monahia nu are, ca monahul, vocaţia studiilor teologice înalte, a preoţiei şi arhieriei, nici primejdia călătoriilor dese. Trăirea duhovnicească, viaţa liturgică şi, îndeosebi, ascultarea ocupă principalul loc în sporirea lor. ,.Puterea multă” a „graiurilor” lor, învăluite în modestie şi discreţie, vine dintr-o experienţă lăuntrică dobândită prin rănduiala cea mai aspră a vieţii călugăreşti.

Vrednicia vieţuirii monahale feminine era, fireşte, cunoscută şi în Bizanţul veacului al Xlll-lea, dar nu atât întru lauda cuvioaselor maici de altădată, cât pentru încurajarea şi povăţuirea ucenicei sale Teodora, monahie de viţă împărătească, iată că un duhovnic cunoscut azi numai prin alcătuirea despre care este vorba aici, avva Isaia, a adunat într-o carte cuvinte şi învăţături ale pustnicelor, carte mai cunoscută apoi, după pilda „Patericului”, sub titlul de „Materic”.

„Matericul” s-a bucurat de primirea şi răspândirea cuvenită în obştile de monahii, dar şi de monahi, judecând după faptul că mai toate manuscrisele pe care le cunoaştem au fost păstrate în mănăstiri de bărbaţi. Dar între ediţiile moderne de scrieri ascetice cartea a fost uitată. Abia în 1585 ea a fost tălmăcită în greaca nouă de Nichifor din Chios şi publicată la Ermoupole de arhimandritul Hristofor.” Marele duhovnic rus Teofan Zăvorâtul (Gheorghe Govorov, episcop de Tambov, apoi de Vladimir) a făcut apoi traducerea rusească, apărută la Moscova în 1891 cu cheltuiala Mănăstirii Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos, încredinţat că „nu există (încă) la noi cărţi destinate anurne monahiilor”‘. O mai veche tălmăcire românească, de acum două veacuri, n-a fost publicată niciodată.

Pentru soarta vitregă a cărţii în vremurile mai aproape de noi, o explicaţie s-ar putea afla în studiile celor doi cărturari catolici Jean Gouillard şi Irenee Hausherr care au descurajat interesul pentru o alcătuire al cărei autor cutezase să pună pe seama unor vestite pustnice, intre cuvintele lor autentice, „graiurile” altor, nu mai puţin vestiţi, părinţi ai pustiei egiptene. Amândoi autorii amintiţi dau  exemple  de  asemenea  „împrumuturi”, întrerupându-şi apoi exerciţiul critic, convinşi de inutilitatea de a prelungi demonstraţia despre lipsa de originalitate a compilaţiei avvei Isaia care, arată Hausherr, „prescurtează, glosează, interpolează, comentează fără scrupule (…) pretinsele apoftegme ale maicilor (..J. S-ar putea chiar (dar e puţin probabil) ca Isaia să fi alcătuit unele din ele în întregime”.

Şi totuşi, după aceiaşi învăţaţi, „Matericul” este mai mult decât o pildă a modului în care se alcătuia o carte în faza târzie a literaturii bizantine. „Scrierile acestui Isaia – mărturiseşte Hausherr, dincolo de interesul lor filologic, ne-ar putea aduce puţină lumină asupra perioadei de trecere de la şcoala lui Simion Noul Teolog la palamism”. Tot Hausherr văzuse mai înainte în Materie „o etapă între Simion Noul Teolog şi isihasmul secolului al XlV-lea “. La fel, Gouillard arăta că „prin lecturile sale preferate (Isaac, Scărarul, Maxim, Thalasie etc.), prin întâietatea isihiei şi rolul fundamental al rugăciunii inimii, Isaia ne face să ne gândim la isihasmul veacului următor. El îl anunţă.”

Într-adevăr, multe „cuvinte” citate de avva Isaia sunt comentate de el cu adaosuri despre linişte (sychia) şi tăcere (siope) care îngăduie cititorului “o mai adâncă înţelegere a textelor. Avva este un dascăl al păzirii minţii, al nevoinţelor, al citirii Scripturilor, al dobândirii lacrimilor şi rugăciunii lui Iisus, povăţuitor după propria sa trăire, iar nu un simplu compilator.

Aceste calităţi ale Matericului răscumpără cu prisosinţă „lipsa de originalitate a lui Isaia” în care Gouillard vedea „mai degrabă un nevoitor ale cărui preocupări, toate, sunt centrate pe gândul la moarte, la judecată, la mântuire şi la activitatea ce trebuie desfăşurată în acest scop”. Pentru că, dincolo de aceste preocupări care nu au de ce să fie reproşate unui monah, avva Isaia era încredinţat că „isihia hotărăşte viaţa călugărului: ea este calea strâmtă, singura care duce la viaţă, cea mai mare lucrare, mai grea decât oricare alta în cântarul faptelor bune”. Şi, adăugăm, problema „originalităţii” nu se punea, pe vremea avvei Isaia, în termenii criticii de texte moderne.

Până la cercetarea atentă care să pună în lumină ceea ce duhovnicul maicii Teodora aduce nou faţă de scrierile de până la el, Matericul a rămas un povăţuitor de nevoinţă creştină mereu răspândit prin copii manuscrise, iar în zilele noastre a îndemnat la alcătuiri asemănătoare. P.B. Paschou a publicat în 1990 un Nou Materic, cuprinzând „izvoare necunoscute şi inedite, patristice şi ascetice, despre cinstitele şi sfintele femei”, iar D.G. Tsami, în 1990-l992, sub titlul „Materic”, o amplă culegere de „povestiri, cuvinte şi vieţi ale sfintelor maici ale Pustiei, ale femeilor nevoitoare şi cuvioase ale Bisericii Ortodoxe”.

Am semnalat recent un manuscris care, după aspect şi limbă, pare a fi o copie făcută în Moldova, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, a celei mai vechi tălmăciri româneşti a Matericului. Este singurul text complet, tradus după originalul grecesc, ajuns până la noi. A doua versiune, păstrată la Mănăstirea Dealu într-o copie dactilografiată, fără indicaţii despre traducător şi dată, dar într-o limbă românească mai limpede, a încurajat publicarea Matericului la noi, pentru folos în primul rând duhovnicesc, dar şi ca început al cercetărilor viitoare despre această veche scriere isihastă.
Virgil Cândea

Prolog

Viaţa creştină cuprinde stări şi experienţe diverse, potrivit darurilor Duhului Sfânt, care „suflă unde vrea”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Una din stările vieţii creştine este monahismul, cu trăirile şi nevoinţele lui. Mentalitatea generală este aceea că monahismul reprezintă o realitate instituţionalizată, dar care este şi rămâne la marginea Bisericii, oferind unei anumite categorii de creştini posibilitatea trăirii unei credinţe radicalizate, care nu ar privi şi pe ceilalţi creştini.

O analiză mai atentă a lucrurilor ar favoriza o înţelegere mai luminoasă şi mai optimistă a monahismului, ar arăta că monahismul, depane de a fi la periferia Bisericii, este de fapt în inima ei. Este locul unde se încearcă trăirea fără risipă a vocaţiei pe care omul o primeşte în Sfântul Botez, cu un anumit ritm, cu un anumit duh în ambianţa eclesială, care fac monahismul foarte repede remarcat.

De îndată ce vom înţelege acest fenomen, înţelegem, aşadar, că monahismul, trăit potrivit unei norme proprii de cei care au această vocaţie, descoperă una din funcţiile esenţiale ale Bisericii.

Că este bărbătesc sau feminin, monahismul corespunde funcţiei veghetoare a Bisericii. Privegherea, caracteristică monahului, păstrează, împotriva oricărei uitări, conştiinţa singurei finalităţi care are valoare: aceea de a duce o viată care se dăruieşte deplin lui Dumnezeu, cu Hristos Însuşi, pentru slava lui Dumnezeu si mântuirea lumii. El este semnul a ceea ce este unic si folositor pentru orice creştin — viaţa în totală credincioşie faţă de Dumnezeu.

Apărut şi organizat aproape în aceeaşi perioadă cu monahismul masculin, monahismul feminin are rolul său si importanţa sa, deloc insignifiante în Biserică. De altfel, în Biserică nu este nimic neglijabil, orice nevointă îşi are rostul ei, dacă este după rânduială. De neglijat, de ocolit, de evitat este numai păcatul, de care să ne ferească bunul Dumnezeu pe toţi! Chiar dacă prin rânduială lui Dumnezeu femeia nu are misiuni sacerdotale, răspunderile şi slujirile sale sunt multiple şi necesare în ansamblul vieţii Bisericii.

Dacă în identitatea ei cea mai profundă Biserica se găseşte într-o relaţie de tip feminin faţă de Dumnezeu — ea este mireasa Mirelui Hristos sau Trupul mistic al Capului, Hristos — călugăriţele, în cadrul Bisericii, au sensul chemării lor speciale şi conştiinţa importanţei vocaţiei lor. Monahia trăieşte viaţa sa în Biserică fără a avea sentimentul că i s-ar fi răpit ceva. Calitatea ei nu se defineşte prin vreo reacţie inversă faţă de alte structuri ale Bisericii, aşa cum monahismul nu este o stare de reacţie inversă faţă de lume. Călugăria feminină nu este o formă defensivă sau una care s-ar căzni să smulgă bărbaţilor (chiar şi pentru mediul ei restrâns) anumite privilegii care i-ar lipsi. Monahismul feminin nu este o competiţie sau o alternativă a celui masculin, sau a darurilor bărbatului în Biserică. Ceea ce interesează călugăriţa este mântuirea în cadrul aceleiaşi Biserici, alături de ceilalţi, călugări sau mireni. De aceea mănăstirile ortodoxe, fie că sunt de maici sau de călugări, nu sunt închise mirenilor. Aceştia vin în mănăstiri unde capătă alinare, sfat şi putere.

Se spune că la noi monahismul este în criză, si în parte este adevărat. Monahismul a apărut, de altfel, într-o stare de criză a Bisericii. Cum „criţă” în greceşte înseamnă „judecată”, monahismul este una din formele prin care creştinul îşi trăieşte cu judecată, critic, cu luciditate, calitatea de creştin. Şi a apărut când comunitatea eclesială a simţit nevoia de a vedea şi a trăi viaţa în Hristos şi în acest fel. Uneori, monahismul pare în impas. Este aşa dacă îl privim dintr-o perspectivă nostalgic triumfalistă, dacă am vrea să facem din el altceva decât este: viaţă creştină dusă în renunţare. Dacă va fi văzut, dacă va fi înţeles aşa, „performanţele” de alt ordin care s-ar putea atinge cu concursul monahilor, nu vor fi monahale.

Nesacerdotal dar consacrat, monahismul feminin a avut parte de aceleaşi nevoinţe (de cele mai multe ori eroice) si de aceleaşi daruri ca si cel al bărbaţilor. Despre el s-a scris mai puţin în spaţiul creştin-ortodox. Şi un lucru caracteristic: nu găsim în monahismul feminin ortodox autobiografii de sfinte aşa cum există în Biserica romano-catolică. De altfel, este destul de delicat ca un sfânt să-şi scrie viaţa. „Apoftegmele” Părinţilor pustiei au fost cartea de căpătâi a monahului ortodox, bărbat sau femeie.

În spaţiul românesc, de multă vreme circulă un fel de „cuvinte” ale maicilor. Nu cunoaştem însă cine le-a scris. Dar ştim că în ele găsim sfaturi de la maicile Sara, Theodora, Singlitichia, Matroana, Melania ele., sau sfaturi ale avvei Isaia către maici. De aceea nu este exclusiv un „Matericon”, ci o colecţie de apoftegme alcătuită în mănăstirile de maici, unde duhovnicul avea rolul său bine determinat. Sfaturi privind viata monahului, isihasmul feminin, înfrânarea limbii, ispitele Satanei, autocunoasterea, liniştea, tăcerea, smerenia, paza gândurilor ele. sunt câteva din sfaturile şi învăţăturile date de maici maicilor. Departe de a fi o colecţie paralelă apoftegmelor Părinţilor pustiei (Patericul egiptean), această culegere de „Apoftegme” surprinde uneori prin analize mult mai profunde. Dacă, spre exemplu, pentru Sfântul Macarie Egipteanul gândurile care vin peste monah se aseamănă ciorilor care se pun pe pom, acesta rămânând curat după alungarea lor, după cum va rămâne şi mintea omului, alungând de la ea gândurile, în „Apoftegmele” maicilor analiza este mult mai adâncă. Iată ce spune Cuvioasa Teodora despre gânduri: „Şezând înăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi, şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune… Orice gând, însoţit de o împreună îndulcire şi învoire, cade sub judecată… Aşadar, să nu socotiţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, pentru că şi numai unirea cu ele este judecată, ca şi fapta “.

Este un lucru bun tipărirea acestor cuvinte ale maicilor din „Matericon “. Doresc să se folosească de ele spre mântuire cele şi cei ce le vor citi.

Monahia Eufrasia Poiană,
Mănăstirea Dealu

Culegere de îndrumări

 scrise de către Avva Isaia, pentru prea cinstita Teodora

Ţi-am primit scrisoarea de Dumnezeu iubitoare şi, o dată cu ea, am primit şi sufletul tău de Dumnezeu iubitor. În ea ne întrebi pe noi, cei lipsiţi de fapte bune şi nevrednici chiar de numele de monah, despre închinăciuni, cântare de psalmi, despre cinul vieţii monahale şi despre rânduiala privitoare la mâncare. Aşa cum totdeauna te-am ascultat, îţi dau scurt răspuns şi la această rugăminte. Îmi e teamă de cuvântul Domnului care zice: cel ce învaţă şi nu face, ca un făţarnic, se va numi mai mic printre cei ce se nevoiesc a intra în Împărăţia Cerurilor. Întrucât însă, ascultarea nu este fără răsplată, iar credinţa si dragostea Lui de noi este mare, de aceea, nădăjduiesc spre toate acestea şi spre cinstitele tale rugăciuni şi îţi scriu, ca şi cum aş fi povăţuit de ele, după cum mi-ai poruncit.

Părinţii înţelepţiţi de Dumnezeu spun că sufletul nostru are trei părţi: mintea, pe care ei o numesc şi putere cuvântătoare, puterea aţâţătoare şi puterea poftitoare. În aceste puteri, virtuţile se află în chip firesc si lăuntric, iar viciile petrec din afară, prin pierderea faptelor bune. Virtuţile minţii sunt dreapta credinţă, cunoştinţa, înţelegerea bună, smerenia, neîncetata aducere aminte ele Dumnezeu în inimă, pomenirea morţii, gândurile curate, depărtare de lucrurile lumii — depărtare de viaţă şi de deşertăciunile ei, cum sunt: agonisirea, felurite mâncări şi băuturi, legăturile nefolositoare cu oamenii şi celelalte asemenea, cu care se spurcă sufletul celui ce se linişteşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, după cum ei singuri au trăit prin pustietăţi şi munţi, tot astfel au rânduit şi femeilor să se liniştească, îndepărtându-se de legăturile şi de orice fel de relaţii cu bărbaţii, pentru ca în felul acesta să se întărească mai bine în fapte bune, în răbdare, prin desăvârşită linişte şi deplină retragere din cele din afară, să-şi desprindă năravurile şi simţămintele, să-şi păzească mintea şi gândurile curate şi să dobândească pe Dumnezeu cu faptele săvârşite în linişte. Faptele liniştii sunt: postul, privegherea, culcarea pe jos, citirea, metaniile în fiecare ceas.

Trebuie să facem de fiecare dată cel puţin 100 de metanii; apoi să sărutăm cinstita icoană a prea dulcelui lisus Hristos şi Dumnezeului nostru, să citim ceva. Cel mai important lucru însă — Doamna şi sora mea — este să stârpeşti răutatea din inimă, prin moartea faţă de lume, prin orice gând de înfrânare, printr-o răbdătoare petrecere în viaţă liniştită, printr-o adevărată smerenie, prin rugăciuni de zi şi de noapte, şi prin dragoste pentru Dumnezeu. Cu aceste fapte sufleteşti şi trupeşti, răul se dezrădăcinează, iar binele se vădeşte şi creşte. De altfel, să ştii, Doamnă, că nimeni nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum fără dorinţa şi osârdia noastră, nici noi nu putem izbândi ceva.

Cine a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi îşi aduce aminte de bunătăţile făgăduite şi ele binefacerile şi apărările din fiecare zi, cu care Dumnezeu ne izbăveşte din nevoi şi din ispite omeneşti şi de năvălirile demonice, acela nu va şedea în liniştea sa fără o inimă dureroasă. Dacă cei ce iubesc bunurile pământeşti întrebuinţează toate mijloacele, înfruntă orice suferinţă, îşi cheltuiesc puterile şi banii numai ca să nu se lipsească de lucrul dorit, atunci, cu atât mai mult cei ce au îndrăgit bunătăţile cereşti, trebuie să facă orice bine şi să sufere cu bucurie toate necazurile, numai să nu se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Şi tu, buna mea soră, întărită de harul ceresc, ai lăsat lumea şi ai părăsit toate la o vârstă atât de fragedă, crezând în Hristos Dumnezeu Care spune: cel ce nu se va lepăda de toată avuţia sa, nu poate să fie ucenicul Meu şi cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fraţii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; de asemenea: cel ce a lăsat case şi vii pentru Mine, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică; şi încă: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Auzind aceste cuvinte, tu ai crezut — suflet binecuvântat — şi ai săvârşit după credinţa ta, dorind să petreci o viaţă liniştită, slăvită, cinstită şi înaltă. Cu înţelepciune ţi-ai ales această viaţă. De altfel, să ştii că cinstita casă a sfintei linişti e mare şi grea; de aceea are nevoie de temelii puternice şi solide; altminteri, dacă sub cinstita clădire de fapte bune se vor aşeza temelii slabe, ea se va nărui toată, iar căderea acestei bisericuţe va fi mare. Temeliile liniştii sunt: postul cu smerenia, tăcerea, citirea, îndepărtarea de vorbirea cu bărbaţii şi femeile, privegherea, rugăciunea, metaniile multe. Acestea sunt temeliile cinstitei linişti.

În primul rând, Doamna mea, să-ţi cunoşti scopul pentru care ţi-ai lăsat neamul tău şi ai ieşit din casa tatălui tău. Fără îndoială că tu ai ieşit ca să urăşti lumea şi tot ce este în lume, şi nu numai ca să urăşti cele lumeşti, ci ca să te şi nevoieşti împotriva gândurilor pătimaşe şi desfrânate, ca să nu-ţi spurci mintea unindu-te cu ele si să-ţi păzeşti inima curată si înfrântă, în care locuieşte Duhul Sfânt,prin mijlocirea rugăciunii neâncetate. Pentru aceasta, de vor năvăli asupra ta demonii cu pofte urâte, înarmează-te cu postul, cu privegherea, cu reaua pătimire, cu liniştea şi tăcerea, cu smerenia şi rugăciunea stăruitoare şi luptă-te împotriva ei ca o credincioasă roabă a adevăratului Dumnezeu, ca să poţi spune cu David: întru smerenia noastră Şi-a adus aminte Domnul de noi.

Să ştii, Doamna mea, că dacă Domnul nu va zidi casa, în zadar se vor trudi ziditorii; cu adevărat, buna mea soră, chiar şi cele ce ni se par bune din cele ce facem, dacă ne gândim bine, se vor dovedi a fi rele, vrednice de ocară şi de osândă. Căci cine poate să-şi ţie curăţia ca losif ? Să iubească pe Dumnezeu ca Avraam? Să postească precum Moisi, Ilie si Daniil ? Să moară în fiecare zi, ca Apostolul Pavel, ca mucenicii si cuvioasele femei, care pentru Hristos şi-au vărsat sângele, sau să-I placă Lui în linişte şi să pătimească rău, chiar până la moarte, pentru Împărăţia Cerurilor ?

Dacă mereu îţi vei aduce aminte în mintea ta de bărbaţii sfinţi, de prea cuvioasele femei si de virtuţile lor, atunci, desigur că vei găsi cu câtă desăvârşire au iubit sfinţii pe Dumnezeu şi te vei mustra pe tine, nu numai pentru că n-ai făcut nimic asemănător, dar nici nu te-ai gândit măcar la una ca aceasta. De asemenea, contemplând bunătatea lui Dumnezeu, după care El a binevoit să Se facă om pentru noi şi să moară, tu îţi vei socoti toate faptele tale ca pe o cârpă lepădată, ca pe un gunoi, ca pe un nimic. Astfel, Doamna mea, cugetând neîncetat la acestea, alungă mândria sufletească şi ele vei face ceva bun în liniştea ta cea bună, să socoteşti acel bun ca pe ceva ce nu preţuieşte nimic si nici să nu te gândeşti că faci o faptă bună; ci dispreţuieşte toată cinstea şi fala lumii, ca pe o cârpă netrebnică.

Ţine minte, suflet iubitor de Hristos, ca o roabă a lui Dumnezeu, tu ai datoria şi să-I lucrezi Lui, îndeplinind cu credincioşie orice poruncă pe care ne-a dat-o Bunul nostru Stăpân. De aceea, când vei împlini toate, atunci cugetă smerită în tine: am împlinit ca o roabă ceea ce ni s-a poruncit, şi socoteşte-te ca o făptură netrebnică. De asemenea, Doamna mea, orice ai face, fă pe ascuns, fă numai pentru Dumnezeu; mustră-te mereu şi spune gândului tău: ce gând tâmpit! De ce te înalţi ? Prima mustrare să-ţi fie că tu îţi faci voia şi că, ceea ce îţi dă tăria şi puterea într-o asemenea nevoinţă, este lauda omenească şi slava cea bună pe care o ai printre ei; iar surorile care se află în supunere, nu fac cele ce voiesc, ci ceea ce porunceşte stareţa, chiar dacă ele n-ar voi să facă cele poruncite. Mustrându-ţi gândul în acest punct, tu vei putea să scapi, măcar în parte, de cursa demonului mândriei. De altfel, atât în aceasta, cât şi în cealaltă, tu nu poţi să izbândeşti altfel decât atunci când vei petrece întotdeauna în linişte. Dacă uneori te vei linişti cu bucurie, iar alteori vei rătăci încolo si încoace, târâtă de demonul iubirii de lume, atunci deşartă va fi osteneala şi tot ce vei face va fi fără nici un rost. În asemenea caz, la ce bun să mai trăieşti?

Dacă însă te vei linişti întotdeauna, vei săvârşi fapte bune, te vei socoti mai rea decât toţi oamenii, te vei mustra ca pe una ce şezi fără rod în chilia ta si vei fugi ele legăturile cu bărbaţii, atunci fericită vei fi tu între femei si fericită va fi calea pe care ai umblat, despărţindu-te de trup.

Vezi, buna mea soră, să nu te osteneşti în zadar! În chilie să nu faci nici mai mult, nici mai puţin din pravila pe care ţi-am dat-o ţie; tot ceea ce este peste măsură, e de la demon. Mergi pe calea împărătească pe care ţi-am arătat-o. Când însă vei voi să faci ceva mai mult, să nu-l faci fără ştirea si sfatul meu. Prin urmare, şezând în chilia ta, să ai o lucrare duhovnicească, adică citirea, cântarea de psalmi, rugăciunea, metanii cât mai multe şi o mică lucrare de mână. Adu-ţi aminte de prea dulcele lisus, adu-ţi aminte de moarte, adu-ţi aminte de păcatele de mai înainte şi de căderile zilnice, cum sunt: neângrijirea de orice faptă bună adusă de cel viclean, alunecarea limbii, mişcările necuvântătoare ale mâniei şi poftei, rătăcirea minţii, gândurile rele.

Caută să simţi toate acestea în tine şi îndată ce vei găsi ceva asemănător, grăbeşte-te să-l îndrepţi şi, tăindu-l din rădăcini, aruncă-l departe de inima ta, pentru că altminteri, neghinele răutăţii vor înăbuşi grâul faptelor bune în sufletul tău şi te vei dovedi fără rod în ziua Judecăţii, asemenea celor cinci fecioare nebune, apoi pentru trezirea zdrobirii şi râvnei după Dumnezeu din nou să dai de lucru gândurilor bune cum sunt: aducerea aminte de veşnicele munci, de bărbăţia mucenicilor, de răbdarea si de minunata tărie a nevoitorilor şi nevoitoarelor femei, .şi de virtuţile tuturor sfinţilor. Sileşte-te spre rugăciunea duhovnicească în care eşti învăţată să te rogi neâncetat, zi şi noapte, adică: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”

Cugetă întotdeauna în inima ta despre pogorârea lui Dumnezeu la noi, despre prea sfintele Lui patimi, despre Cruce şi despre moarte, despre pogorârea în iad, despre tot ce a făcut El pentru noi şi ce a făgăduit celor ce rău pătimesc pentru El. Câte si ce fel de patimi n-a suferit pentru noi, oare, Bunul Dumnezeu ? Iar eu ?

Aşa să-ţi vorbeşti, buna mea soră: n-am împlinit nici una din poruncile lui Dumnezeu! El, după negrăita Sa bunătate şi nemăsurata Sa iubire de oameni, a izbăvit si mă izbăveşte în fiecare zi de înşelările demonice şi de năvălirile din partea oamenilor, iar eu, nenorocita şi mult păcătoasa, îl mânii în fiecare zi neîmplinind voia Lui şi îl amărăsc cu gândurile cele rele, iar diavolului, vrăjmaşul meu, care în fiecare ceas se luptă împotriva mea, îi fac pe plac, făcându-i voia.

Cugetând la toate acestea, în chilia ta, buna mea soră, vei vedea ce umilinţe şi ce plâns îţi vor veni, ce smerenie şi ce zdrobire de inimă vei dobândi!

Pe deasupra, cercetează ce fel de fapte bune faci, ce ai făcut până acum şi care din ele îţi mai lipsesc? Virtuţile liniştii sunt smerenia desăvârşită, ascultarea desăvârşită, castitatea, postul şi privegherea desăvârşită, mulţimea metaniilor, citirea, tăcerea, curăţenia, pacea care întrece toată mintea, aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, dreptatea în toate faptele bune. O dată cu aceste lucrări de folos intră în sufletul monahului fericita smerenie; iar prin smerenie, Se sălăşluieşte Dumnezeu într-însul. Sălăşluiască-Se şi în mintea ta Dumnezeu, iar harul Său să coboare asupra ta, după făgăduinţa Sa.

Spune gândurilor rele: duceţi-vă de la mine toţi cei ce faceţi fărădelegea si faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie! Pune deasupra, gândurilor tale ca pe o strajă şi ca pe un cap, aducerea aminte ele Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte, iar ca învăţător pe prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru, neintroducând nimic în chilia ta, nici din cele curate, nici din cele necurate.

Vorbeşte cu tine însăţi: cum am petrecut ziua de astăzi, sau noaptea, sau chiar fiecare ceas din zi şi din noapte? Dacă ai făcut ceva bun, vorbeşte cu smerenie şi cu mulţumire: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale ele oameni, Stăpâne, slavă bunătăţii Tale sfinte!

Cugetă la toate acestea în fericita-ţi linişte, înlăuntrul chiliei tale, plângi neâncetat, pentru ca diavolul cel de trei ori blestemat să nu te molipsească cu gânduri netrebnice şi rele; să nu-ţi întunece lumina faptelor bune şi să nu-ţi rănească inima cu dorinţe spurcate şi deşarte.

Roagă-te, Doamna mea, pentru pacea a toată lumea, pentru mântuirea creştinilor, pentru toţi oamenii. Roagă-te pentru Domnul — Doamna si sora mea — şi pentru mine sărmanul, pentru că eu niciodată nici un bine nu am făcut, neavând nici cea mai mică urmă de fapte bune, îngreuiat de nenumărate păcate şi patimi, eu, nenorocitul, care scriu şi învăţ pe alţii, iar pe tine să te apere Dumnezeu de orice rău văzut şi nevăzut si să se împlinească spre împlinirea voii Lui, întru toate zilele vieţii tale!

Iată, Doamna mea, monahie Teodora, o dovadă a dragostei duhovniceşti ce o am pentru tine, eu netrebnicul şi săracul, pe care să o păstrezi spre paza şi întărirea binecuvântatului tău suflet si trup, căci altfel nu-ţi pot răsplăti după dreptate dragostea ta curată pe care întotdeauna o ai pentru noi, decât printr-o bună dorinţă, ca să treci fără primejdie viaţa aceasta de scurtă vreme şi cu darul lui Hristos să treci cu bucurie — să intri în viaţa cea viitoare, ca să te bucuri împreună cu prea cuvioasele si sfintele femei, în vecii vecilor. Amin!

Mi-aduc aminte că odată, sufletul tău nobil — doamna şi sora mea — a întrebat sărăcia mea cum trebuie cântaţi psalmii. Atunci ţi-am răspuns şi te-am lămurit prin viu grai cum trebuie să se săvârşească cântarea de psalmi. Acum însă vreau să însemnez acele graiuri şi prin scris, sufletului tău iubitor de Hristos. Ascultă cu luare-aminte, înţelege şi chibzuieşte singură cele ce-ţi scriu.

Toţi oamenii, stând de vorbă cu alţii, ştiu ce vorbesc şi ei înşişi stau de vorbă cu luare-aminte, ascultând cuvintele altora.

Uneori se întâmplă ca în timp ce cei ce vorbesc ştiu ce vorbesc altora, cei ce ascultă, adeseori nu iau aminte bine la cele ce li se vorbesc.

Este oare vreo raţiune în astfel de oameni ? Pentru asemenea neatenţie, la cele ce ne vorbesc nouă alţi oameni, suntem socotiţi neraţionali si netrebnici; atunci, ce fel de nădejde de mântuire putem avea noi, când, începând cântarea de psalmi, aceste cuvinte ale Duhului Sfânt, cu gura le cântăm şi parcă slăvim în cântări pe Dumnezeu, iar cu mintea nu suntem deloc atenţi la cele ce cântăm, când ne predăm mintea domeniului celui viclean şi el, de la începutul cântării, hotărăşte spre grija unor lucruri ce par necesare sau ne umple cu amintiri necurate şi spurcate, şi noi nu simţim nimic din ceea ce cântăm ?

Aşadar, buna mea Doamnă, arată măcar o astfel de luare-aminte în vremea cântării psalmilor, cum o ai în vremea când stai de vorbă cu alţii. Dacă nu-ţi vei depune silinţa în privinţa aceasta, atunci cântarea ta de psalmi şi vorbirea ta cu Dumnezeu îţi vor fi spre distrugere şi spre nimicire.

Această osteneală nu va fi numai zadarnică, ci şi vătămătoare. Cel ce cântă astfel, trebuie să plângă şi să suspine, pentru că vrând să-I placă lui Dumnezeu, ÎI mânie mai mult cu cântarea sa cea fără rânduială.

Rânduiala cântării trebuie să fie la tine astfel: după apusul soarelui, încuie uşa chiliei tale şi fă cele 100 de metanii legiuite, apoi, ridicându-ţi mâinile spre cer, spune de trei ori: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei şi netrebnicei roabei Tale! Spune-o din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu zdrobire, mai departe: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine. Amin! Sfinte Dumnezeule…; Prea Sfântă Treime…; Tatăl nostru…; Doamne, miluieşte (de douăsprezece ori); Veniţi să ne închinăm… (de trei ori) şi începe psalmii, cântând cu toată luarea-aminte două catisme, bate iarăşi 100 de metanii, spune din nou: Dumnezeule, milostiv fii mie… de trei ori; Veniţi să ne închinăm… si iarăşi două catisme. După terminarea lor, iarăşi 100 de metanii; Dumnezeule, milostiv fii mie păcătoasei… şi Veniţi să ne închinăm… de trei ori; şi încă o catismă. După terminarea ei: Sfinte Dumnezeule…, Doamne, miluieşte de 100 de ori şi metanii 100; Dumnezeule, milostiv fii mie…, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie… de trei ori şi Pentru rugăciunile Părinţilor noştri… Apoi închină-te la sfintele icoane şi du-te de te odihneşte. Sileşte-te din toate puterile să fii în biserică o dată cu ultimele bătăi de toacă. Procedând astfel, vei fi fără primejdie din partea săgeţilor vicleanului. De altfel, te rog, pe cât se poate, citeşte mai fără grabă, ca şi mintea să înţeleagă ce citeşti.

Venind în biserică, cântă mijloceasul întâi, apoi aşază-te, citeşte puţin şi dacă ai, apucă-te de lucrul mâinilor. Ceasurile să le săvârşeşti în chilie, astfel: când va fi ceasul trei scoală-te, fă 50 de metanii şi începe să cânţi; după terminarea cântării de psalmi, mai fă 50 de metanii şi aşează-te să citeşti; tot astfel să faci la ceasul al şaselea şi al nouălea. Citeşte de asemenea rânduiala celor scrise şi împlineşte cele 720 de metanii.

Inchină-te Domnului până la pământ, zi Tatăl nostru şi gustă pâinea cea de toate zilele, apoi aşază-te şi citeşte în felul acesta. Întotdeauna după cântarea de psalmi trebuie să urmeze citirea şi după citire, iar rucodelia. Procedând astfel, tu nu vei cădea niciodată în trândăvie.

Când îţi mănânci pâinea în chilia ta, femeia care îţi slujeşte nu trebuie să fie de faţă; ea, punându-ţi în faţă pâinea, apa şi puţine verdeţuri, să iasă. Când vei termina, cheam-o din nou, căci nu trebuie ca cineva să se uite la cel ce se linişteşte, nici chiar când doarme.

Iată, eu ţi-am arătat rânduiala celui ce se linişteşte pentru Domnul şi celui ce doreşte să-şi plângă păcatele sale.

Roagă-te şi pentru mine şi pomeneşte-mă întotdeauna în rugăciunile tale.Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău. Amin!

Cât despre cele 720 ele metanii, cum erau aceste metanii se ştie cu adevărat din obiceiul de obşte, se fac 10 închinăciuni, şi apoi o metanie.

În mănăstirea Sfântul Sava, fiecare e îndatorat să bată 1500 de metanii din care 150 cu fruntea la pământ, care se bat la fiecare 10 închinăciuni. Se bat înainte de utrenie, pentru care se loveşte în toacă, cu o oră înainte ele utrenie.

Aceste metanii tu trebuie să le împlineşti în tot anul, până la ultima suflare, afară de cazul când eşti bolnavă. În Cincizecime până la Duminica tuturor Sfinţilor, nu trebuie să le baţi, precum nici în cele 12 zile ale Naşterii Domnului, îndeplineşte-le 5 zile din fiecare săptămână, în tot anul, fără excepţie, dacă vrei să duci o viaţă neprimejduită de cursele diavolului. Roagă-te şi pentru mine, după cuvântul Apostolului care zice: rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.

Adună-ţi, Doamna mea, mintea, întăreşte-ţi evlaviosul tău gând şi fii cu luare-aminte la cele ce vreau să-ţi scriu acum.

Din timpul când omul, căzând de la Dumnezeu prin călcarea poruncii, a fost alungat din rai, diavolul şi demonii lui au dobândit o intrare spre gândul lui ca să-l clatine, să-l tulbure şi să-l risipească ziua şi noaptea, la unul mai mult, la altul mai puţin. Isihastul smerit nu se poate izbăvi altfel de această înşelăciune a vicleanului, decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Astfel, el întotdeauna trebuie să repete cu luare-aminte sfântul nume al prea dulcelui lisus, ziua şi noaptea şi în orice ceas şi în orice clipă, până când se va întări în mintea lui acest cuvânt dumnezeiesc: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă! Căci această pomenire dumnezeiască alungă, din mintea celui ce se linişteşte pentru Dumnezeu, pe prea răul diavol.

Ţi-am amintit de multe ori, buna mea soră, despre aducerea aminte de Dumnezeu şi acum din nou îţi spun că dacă nu te vei osteni şi dacă nu vei asuda ca să se întipărească în mintea ta şi în inima ta acest Nume înfricoşat, în zadar te linişteşti, în zadar cânţi, în zadar posteşti, în zadar priveghezi. Într-un cuvânt, toată osteneala monahului va fi deşartă fără o asemenea lucrare, fără aducerea aminte de Dumnezeu. Acesta este începutul liniştii pentru Domnul, acesta este sfârşitul. Acest – nume mult dorit este sufletul liniştii şi al tăcerii, în aducerea aminte de El se cuprinde bucurie şi veselie, lăsarea păcatelor şi bogăţia faptelor bune. Acest Nume prea slăvit şi înfricoşat prea puţini au putut să-L dobândească în linişte şi în tăcere. Altfel, nici nu poate omul să-L primească, chiar de se va sili mult. De aceea, ştiind puterea acestui cuvânt, eu întotdeauna mă bizui pe dragostea ta întru Hristos, ca să te linişteşti şi să taci; căci prin mijlocirea acestor fapte bune se îmbogăţeşte în noi aducerea aminte de Dumnezeu.

Cine nu pătimeşte rău ca să aplece mila lui Dumnezeu spre dânsul, mai ales când el însuşi vrea să întoarcă din nou vrednicia de mai înainte a celui ce se linişteşte, care bate şi caută întotdeauna? Cine nu se va îngriji să dobândească iarăşi, prin luare-aminte şi credinţă, prin linişte, prin tăcere şi osteneală, ceea ce a avut la început Adam, spre odihna şi mângâierea lui şi ceea ce a pierdut din pricina neluării-aminte şi necredinţei ?

Strâmtorările şi osteneala, adică postul, tăcerea, privegherea si orice altă osteneală a sihastrului sunt date omului după întocmirea lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, pentru ca el să nu piardă din nou acel bine pe care cu multă greutate l-a dobândit sufletul său raţional în timpul liniştii sale după Dumnezeu. Pentru aceasta îţi scriu aceste lucruri în chip amănunţit şi-ţi spun aşa, fir cu fir, pentru ca osteneala ta să nu fie fără rost şi deşartă. Tu, buna mea soră şi Doamnă, ai cunoscut că toată lumea zace întru cel viclean şi — cu voia lui Dumnezeu, ai părăsit-o, uşor lepădându-te de toate pentru Domnul. Să nu fie deci osteneala ta deşartă şi nefolositoare!

Râvneşte să placi Bunului Dumnezeu ca o aleasă roabă a Lui, ca în ziua Judecăţii Sale să primeşti din dreapta Lui o cunună neveştejită, înaintea feţei îngerilor şi a sfinţilor. Eu, Doamna mea, mi-am împlinit datoria şi ceea ce ţi-am spus o dată cu cuvântul, acum am îndeplinit cu scrisul. Pentru toate acestea vei da socoteală în ziua Judecăţii, căci ceea ce foarte mulţi monahi nu cunosc, tu ai învăţat în amănunt, adevărat si fără înşelare. Pentru aceea, trebuie să iei aminte cu frică şi cu cutremur şi să îndeplineşti toate acestea cu grijă şi cu osârdie, pentru ca, petrecând zilele scurte ale vieţii tale în toată curăţia şi cinstea, în ceasul morţii să ieşi din trupul tău înconjurată de bucuriile îngerilor şi sfinţilor.

Rugăciunile tuturor sfinţilor să fie cu tine, păzindu-te de orice rău!

La acest cuvânt am vrut să mă opresc, dar mi-a venit în minte un alt lucru, pe care m-am hotărât să ţi-l expun acum, cu de-amănuntul:

Ascultă, păzeşte şi împlineşte cele scrise de mine, Doamna mea; Dumnezeu dă celui ce se linişteşte şi celui ce-L caută mari daruri, pe care nimeni altul nu le poate primi de la El. Ele sunt următoarele: inimă smerită de umilinţă, în care este înrădăcinată aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de Judecata viitoare, de moarte; de asemenea, osârdia pentru citit, puterea şi tăria de a nu te depărta niciodată de Dumnezeu, puterea de a sta înaintea Lui întotdeauna cu frică şi cu cutremur, curăţia, blândeţea, răbdarea, bunătatea sufletului.

Curând, cel ce se linişteşte va primi aceste daruri — Slavă Ţie, Mântuitorule, Hristoase! — căci după toate acestea, mult doritul Hristos îi dă acum isihastului, pentru El, sfinţirea şi sănătatea, iar sănătatea constă în faptul că nu doreşti nici cu gândul poftele păcatelor lumeşti, adică: bogăţia, pofta trupească, slava, cinstea deşartă de la oamenii pământeşti.

Dumnezeu nu-l poate tămădui pe acela care mai înainte n-a căutat si n-a dobândit darurile arătate mai sus, pentru ca, primind sănătatea fără de nici o osteneală în mare linişte, fără posturi şi, în general, fără nici o nevoinţă în ale liniştii, să nu se întoarcă spre cinstea omenească, să nu se laude că e sănătos şi că nu e luptat de patimi şi să nu cadă în cursa diavolească, adică în mândrie; căci atunci, cele mai de pe urmă vor fi mai rele ca cele dintâi, pentru că mândria e mai mare decât toate păcatele şi toate celelalte păcate vin deja în urma ei. Începutul păcatului — zice înţeleptul — este mândria. În felul acesta, mintea celui ce se linişteşte devine îndumnezeită, pentru că el are întotdeauna pe Dumnezeu în inima sa, prin mijlocirea faptelor bune.

O astfel de minte nu poate avea omul cu propriile sale puteri, dar cu aducerea aminte de lisus Hristos şi de moarte, Se sălăşluieşte lisus în inima sihastrului şi mintea lui devine îndumnezeită. Din luare-aminte şi din învăţătură vin Legea lui Hristos, ea se face împlinitoare poruncilor Lui; prin împlinirea poruncilor se înrădăcinează pururea aducerea aminte de lisus în inima lui, iar din aceasta, mintea lui devine îndumnezeită.

Ea se face atunci toată a lui Hristos şi nu cugetă nimic altceva decât să împlinească poruncile Lui, cu frică şi cu dragoste.

Eu îl slăvesc, îl cinstesc cu evlavie şi îl laud şi mulţumesc lui Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor Care dă celor vrednici Duhul Sfânt şi Care descoperă cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi întru lisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin!

Cuvintele sfintelor femei nevoitoare

 cele vrednice de pomenire,
culese de Avva Isaia, pentru
cinstita monahie Teodora

Aşa cum este priveliştea câmpiilor, care sunt pline de tot felul de flori, tot astfel este şi cartea mea de faţă, sfinţită şi cinstită fiică, într-însa vei găsi toate florile faptelor bune — atenţia minţii şi învăţătura inimii spre înţelepţirea ta şi spre mântuirea sufletului tău, dacă vrei.

Adunând cele mai bune flori duhovniceşti din câmpia nemuritoare sau din rai, buna mea soră şi credincioasă fiică, îţi trimit o cunună împletită pentru ca, simţind bunul ei miros, să alergi pe calea faptelor bune şi să-ţi îmbogăţeşti sufletul cu bogăţia cea nefurată. Domnul Slavei să fie cu tine.

1. Fericita Teodora spunea: dacă vrem să trecem fără de poticnire calea acestei vieţi ce ne stă înainte, dacă vrem să înfăţişăm lui Hristos sufletul şi trupul curăţite de ranele ruşinoase şi dacă vrem să primim o cunună de biruinţă, atunci noi trebuie să luăm aminte de toate cu veghere si considerând plăcerile deşarte ca pe ceva ce nu este nimic, să le trecem repede cu vederea. Nu trebuie să îngăduim minţii să se înşele.

2. Fericita Sara zicea: de trei lucruri mi-e teamă: când sufletul va fi să iasă din trup, când va sta înaintea lui Dumnezeu şi când se va da cea din urmă hotărâre, în ziua Judecăţii.

3. Fericita Singlitichia a spus: la început, nevoinţa şi osteneala celor ce se apropie de Dumnezeu în linişte şi în tăcere e mare, iar mai târziu e o bucurie negrăită.

Aşa cum cei ce vor să aprindă focul, la început se umplu de fum şi lăcrimează şi nu-şi ating altfel Scopul, tot astfel cei ce vor să aprindă în sine focul dumnezeiesc trebuie să-l aprindă cu lacrimi şi osteneală, linişte si tăcere.

4. Iarăşi a zis ea: monahul veghetor se osteneşte zi şi noapte, în mare linişte şi cu blândeţe, făcând rugăciuni şi zdrobindu-şi inima până la lacrimi, ca să primească milă din cer.

5. Întrebat-au surorile pe fericita Singlitichia: Cum putem să ne mântuim? Şi ea, oftând din adâncuri şi vărsând multe lacrimi, a răspuns: Copii! Noi toţi ştim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate şi mai mult decât toate, trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi; iată unde este mântuirea: într-o îndoită iubire.

6. Spunea, de asemenea: şi femeile din lume, în aparenţa, trăiesc în curăţie, dar ele au totodată şi o neruşinare, întrucât ele greşesc cu toate celelalte simţuri: privesc necuviincios, râd fără măsură — iar noi trebuie să fim mai presus în fapte bune şi pentru noi nu este îngăduită privirea deşartă,

Zice Scriptura: ochii tăi să privească drept. Noi trebuie să ne păzim şi limba de asemenea păcate, deoarece nu e după lege ca organul cântărilor dumnezeieşti să rostească cuvinte spurcate. Noi trebuie să ne reţinem nu numai de a vorbi acestea, dar şi de a le auzi.

7. Zis-a iarăşi: e bine să ne ridicăm de la cele mici la cele mari, căci e primejdios să ne coborâm de la cele mari la cele mici; aceasta o învaţă Apostolul, când spune: „Cele din urmă uitându-le, întindeţi-vă spre cele dinainte”.

8. Fericita Melania povestea că un frate, care voia să se lepede de lume, era împiedicat de propria lui mamă, dar el nu şi-a părăsit dorinţa şi nu înceta să-i facă supărare, zicând: vreau să-mi mântuiesc sufletul. Neputând să-l împiedice, în ciuda tuturor stăruinţelor, mama i-a dat, în sfârşit, voie; dar îndepărtându-se de la ea şi făcându-se monah, el începu să-şi trăiască viaţa cu negrijă. S-a întâmplat că mama i-a murit; peste un an s-a îmbolnăvit şi el de o boală grea, aşa încât medicii s-au temut pentru viaţa lui. Atunci a avut o vedenie, a fost răpit de judecată şi şi-a văzut mama printre cei osândiţi; observându-l, ea i-a spus cu multă mirare: Fiul meu, ce-i asta? Unde sunt, dar, cuvintele tale pe care le spuneai, că vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ruşinat de cele auzite, el stătea necăjit, neştiind ce să răspundă. Deodată, s-a auzit un glas care spunea: „Luaţi-l de aici, Eu v-am trimis după un alt monah cu acelaşi nume, care vieţuieşte în cutare mănăstire”. Cu aceasta s-a terminat vedenia şi fratele, venindu-şi în fire, a povestit celor ce erau de faţă tot ce i s-a întâmplat. Ca o încredinţare de adevărul celor grăite, I-a rugat pe un frate să se ducă la mănăstirea despre care auzise şi să vadă dacă a răposat acel frate care purta acelaşi nume ca şi el.

Cel trimis a găsit întocmai, căci acel monah răposase. Bolnavul, îndreptânclu-se şi întărindu-se, s-a închis într-o chilie şi şedea în linişte, îngrijindu-se numai de mântuirea sufletului său, căindu-se şi plângând că mai înainte a trăit în neângrijire. Ajunsese la atâta zdrobire, încât mulţi îl rugau să se cruţe puţin, temându-se să nu i se întâmple vreun rău de atâta plâns peste măsură, dar el n-a vrut să se mângâie, spunând: dacă eu n-am putut suferi dojana mamei mele, cum voi putea suferi în ziua Judecăţii ruşinea înaintea lui Hristos şi a sfinţilor îngeri?

9. Odată, fericita Sara, văzând pe o tânără monahie că râde, i-a spus: nu râde, soră, căci prin aceasta alungi de la tine frica de Dumnezeu şi te faci de râsul diavolului.

10. Fericita Teodora povestea că a întrebat o fecioară, bătrână cu anii şi sporită în frica lui Dumnezeu, de pricina îndepărtării sale de lume, iar ea, suspinând, i-a vorbit astfel: tatăl meu era blând si liniştit, dar neputincios cu trupul, aşa încât toată viaţa a zăcut în pat. De altfel, când era sănătos, lucra smerit pe câmp şi strângea cele necesare pentru casă. El a dus o viaţă aşa de liniştită, încât numai rar de tot stătea ele vorbă cu cineva în satul nostru şi iubea atât de mult tăcerea, încât cei ce nu-l cunoşteau îl socoteau mut. Mama era o fire cu totul contrară. Ea se interesa de toate, chiar de cele ce se petreceau dincolo de patria noastră. Când vorbea, părea că tot trupul ei e numai o limbă. Ea se certa aproape cu toată lumea. Îi plăcea să bea vin, se îmbăta cu desfrânatele şi distrugea casa. Printre altele, nu era niciodată bolnavă. În sfârşit, tatăl meu a slăbit de atâtea boli îndelungate şi a murit. Îndată după aceasta, văzduhul s-a tulburat, au început tunete şi trăsnete înfricoşate, furtuni şi ploi aşa de mari încât timp de trei zile trupul lui n-a putut fi înmormântat. Atunci, toţi oamenii din sat, clătinând din capete, ziceau: „Ce răutate neştiută s-a ascuns printre noi! Cu adevărat că acesta este vrăjmaşul lui Dumnezeu dacă nici natura nu ne lasă să-l înmormântăm”. Mama mea, după aceasta, devenind liberă, s-a dedat şi mai mult desfrânării. Mai târziu, când a murit, timpul era frumos, cerul senin şi se parea că toate ajută spre a-i face o înmormântare cât mai luminoasă.

Când am trecut de vârsta copilăriei şi patimile au început să se trezească şi să-mi tulbure inima neâncercată, m-am aşezat într-o seară şi am început să mă gândesc ce fel de cale să-mi aleg în viaţă. Să merg oare pe calea tatălui, cu blândeţea, cu evlavia ŞI cu curăţenia lui? Dar mă gândeam: ce i-a folosit lui acest fel de viaţă? Toată viaţa lui n-a avut decât boala şi necazuri, iar după moarte, pământul parcă nu-i primea trupul. Dacă o astfel de viaţă i-ar fi fost plăcută lui Dumnezeu, n-ar fi suferit el atâtea rele. Viaţa mamei se pare că a fost mai adevărată. Ea a trăit după toate dorinţele inimii, a fost întotdeauna sănatoasă şi s-a învrednicit de o înmormântare luminoasă, aşa că viata mamei e mai bună, E mai bine să cred ochilor mei şi să urmez celor ce sunt adevărate. Astfel, mi s-a părut că e mai bine să merg pe calea mamei. Între timp, se înnoptase şi am adormit. Iată că în vis îmi apare cineva înalt de statură, înfricoşat la vedere, care mă întreba ameninţător: Spune-mi — îmi zise — ce gânduri nutreşti în inima ta? Tremurând de frică, eu nici nu puteam să mă uit la el, iar el, cu un glas mai înfricoşat, îmi cerea să-i spun despre ce cugetam. Înnegurată de groază, eu am uitat la ce mă gândeam şi i-am spus: De nimic nu-mi mai aduc minte. Atunci, el însuşi mi-a amintit de toate.

Descoperită, am recunoscut toate şi i-am cerut înduplecare, aducându-i, ca pe o dezvinovăţire, pricina care m-a îndemnat să gândesc astfel. După aceasta, el mi-a zis: Du-te de te uită care este soarta tatălui tău şi care este a mamei tale şi apoi alegeţi-o pe care vrei şi, luându-mă de mână, m-a condus. M-a dus întâi într-o grădină plină de tot felul de pomi cu roade, cu frumuseţi care întrec orice povestire. Când am intrat noi înăuntru, ne-a întâmpinat tatăl meu şi m-a îmbrăţişat, numindu-mă copil iubit. Eu îl rugam să rămân cu dânsul, dar el mi-a zis: Acum, acest lucru este cu neputinţă dar, dacă vei păşi pe urmele mele, atunci vei veni aici în scurtă vreme.

Eu am început din nou să-l rog pe tata, dar îngerul care m-a adus acolo mi-a zis: Du-te acum şi te uită unde este mama ta. M-a dus apoi într-o locuinţă plină de întuneric şi de putoare. Acolo mi-a arătat el un cuptor care ardea cu foc şi cu smoală clocotită. Nişte feţe înfricoşate şedeau în jurul cuptorului. Eu mă uitam în jos şi am văzut pe mama în foc, scufundată până în gât. Ea scrâşnea din dinţi, arsă de foc şi mâncată de viermi. Văzându-mă, a strigat: Vai mie, copila mea, vai mie pentru păcatele mele cele rele. Cinstita ta curăţie mi se părea vrednică de râs şi nu mă gândeam să fiu pedepsită pentru desfrânare şi neânfrânare; iată ce sufăr acuma pentru o dulceaţă de scurtă vreme. Ajută-mi, copilul meu ! Adu-ţi aminte de durerile naşterii şi de grijile creşterii şi ajută pe mama ta. Cuprinsă de milă, eu întinsesem mâinile spre ea, dar focul  mi-a fript mâna aşa de rău, încât de durerea cea  nesuferită am ţipat tare şi m-am deşteptat. Din cauza strigătului meu s-au trezit şi cei ce erau cu.mine  în casă şi alergând la mine, întrebau din ce pricină m-am speriat. Eu le-am povestit vedenia şi mulţumită lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, am ales calea vieţii tatălui meu.

Iată ce mi-a povestit cinstita soră. Ştiind, prin urmare, ce munci înfricoşate îi aşteaptă pe păcătoşi şi cât de pline de bucurie sunt locuinţele celor ce merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu, să ne hotărâm în inimile noastre ca să ne îndepărtăm de rău şi sa facem binele, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să moştenim viaţa veşnică.

11. Prea cuvioasa Pelaghia vorbea despre voia sau îndrăzneala neruşinată care este născătoarea tuturor relelor: voia proprie mistuie ca o flacără de foc toate roadele sufletului. Ascultaţi acum şi ceva despre râs.

Râsul alungă plânsul fericit; râsul nu zideşte, ci distruge şi pierde cele zidite; râsul întristează şi alungă Duhul Sfânt şi atrage în suflet duhul cel rău; râsul, aruncând în curvie, descompune trupul, râsul alungă faptele bune, nu-şi aduce aminte de moarte şi nu cugetă la munci.

12. Tot ea spunea: începutul căderii unui monah este râsul şi voia proprie.

13.  Prea cuvioasa Pelaghia mai învăţa: de se va întâmpla să cădem sub stăpânirea patimilor trupeşti, să nu pierdem din vedere că trebuie să ne pocăim şi să plângem, înainte de a ne prinde plânsul judecăţii.

14. O monahie a venit la prea cuvioasa Pelaghia şi i-a zis: ce să fac cu păcatele mele ? Prea cuvioasa a zis: cel ce doreşte să se izbăvească de păcate, soră, cu liniştea, cu tăcerea şi cu plânsul se izbăveşte de ele.

15. Iarăşi a zis: plânsul, tăcerea şi liniştea sunt calea pe care mi-au arătat-o Părinţii şi Scriptura. Prin urmare, în linişte plângeţi-vă păcatele, căci nu există altă cale în afară de aceasta.

16. Fericita Teodora a spus: iubeşte tăcerea mai mult decât vorbirea, căci tăcerea este comoara monahilor, iar vorbirea cheltuieşte bogăţia lor.

17. Fericita Sara a spus: ştiu că puţinătatea pâinii şi postul subţiază trupul, dar privegherea sleieşte trupul mai mult decât postul.

18.  Fericita Sara a spus: prin nimic nu se smereşte aşa de mult sufletul ca prin puţinătatea pâinii şi a apei. Când duşmanul vrea să cucerească un oraş, atunci opreşte dinainte proviziile de hrană şi apă şi cetăţenii se predau fără să vrea. Tot astfel şi monahul, dacă nu-şi va strâmtora pântecele cu foamea şi cu setea, nu se poate izbăvi de gândurile rele.

19. A zis iarăşi: dacă omul va ţine minte cuvântul Scripturii, care zice că din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi, atunci va alege mai bine tăcerea.

20. A zis, de asemenea: aşa cum furul izgoneşte albinele şi atunci le ia dulceaţa lucrării lor, tot astfel şi odihna trupească izgoneşte frica lui Dumnezeu din suflet şi pierde toată lucrarea lui cea bună.

21. Sfânta Singlitichia spunea de prea cuvioasa Teodora că toate cele 40 de zile ea s-a mulţumit numai cu şapte litre de mazăre şi cu o cană de apă.

22. Tot ea spunea: să umblăm cu înţelepciune, în simţurile noastre intră tâlharii împotriva voinţei noastre.

Cum se poate să nu se afume înlăuntrul unei case înconjurate de fum, când ferestrele ei sunt deschise?

De aceea noi trebuie să ne reţinem de a ieşi în locurile publice. Dacă socotim că e o ruşine să ne uităm la fraţi sau la părinţi, atunci când ei sunt goi, dar nu este mult mai ruşinos şi vrednic de osândă să ne uităm la oamenii de pe stradă dezgoliţi cu neruşinare, care, pe deasupra, rostesc cuvinte pline de îndrăzneală? Din acestea, de obicei, se nasc închipuiri neliniştitoare şi vătămătoare, dar şi şezâncl în casă, nu trebuie să dormim, ci să veghem, cum este scris: „vegheaţi”.

23. A zis, de asemenea: tu ai biruit dragostea materială şi grosolană de plăceri, dar vrăjmaşul seamănă iubirea de plăceri în simţurile tale. Când te vei înfrâna şi de la această iubire de plăceri, atunci vei pune în mişcare războiul nematerial, aducându-ţi în minte feţe plăcute, îmbrăcăminte necuviincioasă, vorbiri urâte.

24. Mai zicea: lucrul vrăjmaşului este să se îmbrace în haine străine si armele sale să le ţină sub acoperământ. El arată grăunţe de grâu iar sub ele se ascund boabe de mătrăgună. Prin urmare, trebuie să urmărim şiretlicurile lui, trebuie sa veghem în toală vremea, întrucât el ne luptă şi cu lucrurile dinafară şi cu gândurile dinlăuntru şi mai mult cu cele din urmă. Ziua şi noaptea nu se apropie de tine în chip nematerial.

25.  Mai zicea Fericita:Teodora: noi, cei ce am primit această chemare, trebuie să păzim cea mai curată curăţenie, căci şi unii dintre mireni par că păstrează curăţenia, dar aceasta nu le foloseşte la nimic pentru că la ei nu-şi ţin curăţenia alte simţuri.

26. Iarăşi a zis: aşa cum vieţuitoarele veninoase sunt izgonite de otrăvurile cele mai puternice, tot astfel şi gândurile necurate sunt izgonite de rugăciunea cea săvârşită în linişte şi cu post.

27. Fericita Teodora a spus: aşa cum este leul, pentru măgarii sălbatici, tot astfel este monahul care petrece în linişte şi tăcere, este înfricoşat pentru gândurile iubitoare de plăceri.

28. Iarăşi a zis: postul, la călugări, este o zăbală împotriva păcatului. Cine l-a aruncat, devine un cal ce nu se satură de femei.

29. A zis iarăşi: trupul uscat de post al monahului scoate sufletul din adâncul patimilor şi alungă râurile iubirii de plăceri.

30.  A spus iarăşi: monahul cast va fi cinstit pe pământ şi în cer şi va fi încununat de slavă înaintea Feţei Celui Prea Înalt.

31. Tot ea a zis: monahul ce nu-şi ţine limba, în vremea morţii îşi va cunoaşte ruşinea sa.

32.  Iarăşi a zis: lăcomia pântecelui este mama desfrânării, iar cel ce-şi stăpâneşte pântecele îşi poate stăpâni şi patima desfrânării şi limba, şi toate celelalte patimi.

33. Fericita Teodora se nevoia să nu bea apă 40 de zile şi dacă se întâmpla arşiţă mare, ea îşi spăla căniţa, şi umplând-o cu apă, o atârna în faţa ei.

Când am întrebat-o, spune Melania: pentru ce faci aşa?, ea mi-a răspuns: pentru ca în vremea setei să mă ostenesc mai mult şi pentru aceasta să primesc de la Dumnezeu o plată mai mare.

34. Iarăşi a zis: bogăţia sufletului o alcătuiesc liniştea, tăcerea şi înfrânarea. Să dobândim aceste trei virtuţi, ca să ne mântuim sufletele noastre.

35. Fericita Singlitichia a spus: dacă în gândurile tale se naşte închipuirea unei feţe frumoase, atunci scoate-i ochii acelui chip, dă la o parte plinătatea obrajilor, taie-i buzele apoi uită-te la respingătoarea alcătuire a oaselor goale. Fii încredinţată că o dată cu aceasta va fugi toată înşelăciunea. E bine iarăşi să ne înfăţişăm trupul omului iubit cu răni puturoase şi cu puroi sau asemenea unui trup mort.

Mai mult decât orice, trebuie să îmblânzim pântecele.

36. Fericita Sara a zis: cel ce se satură şi vorbeşte cu copiii a şi preacurvit cu gândul său. Dacă e aşa, atunci cum noi, monahiile, să îndrăznim să vorbim, să mâncăm şi să şedem cu feţele bărbăteşti?

Hristos, spune: „De n-aş fi venit şi nu v-aş fi spus, păcat n-aţi avea, acum, însă, nu aveţi nici o îndreptăţire pentru păcatele voastre”. Aşa şi noi, cele ce suntem încercate în multe dintre acestea, vă îndemnăm pe voi, monahiile tinere, să vă păziţi cu orice chip de feţele bărbăteşti, chiar de v-ar fi şi fraţi.

Cele ce nu vor asculta, în vremea ieşirii vor cunoaşte osânda desfrânării lor şi în ziua Judecăţii ne vor avea ca pe nişte acuzatoare.

37.  Iarăşi a zis: omul nu trebuie să primească următoarele două gânduri: al desfrânării şi al osândirii aproapelui. Când vrăjmaşul vă aduce înainte vreunul dintre ele, atunci trebuie să vă sculaţi la rugăciune şi Dumnezeu vă va izbăvi.

38.  Se spune despre fericita Sara că timp de 15 ani a fost luptată tare de demonul curviei şi niciodată nu se ruga să i se ia acest război, ci numai zicea: Dumnezeule, întăreşte-mă!

Se spune aşijderea despre ea că, atunci când duhul curviei se năpustea mai tare asupra ei, oferindu-i deşertăciunile lumeşti, ea a început să se nevoiască mai mult cu postul, cu privegherea, cu culcarea pe jos şi cu rugăciunea, în timpul acestui război, ea s-a suit pe acoperiş şi duhul curviei i s-a înfăţişat trupeşte şi i-a spus: m-ai biruit, Sara. Ea însă i-a răspuns: nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu, Hristos.

40.  Pe Fericita Teodora a luptat-o duhul curviei şi a durat războiul ca o pară de foc, zi şi noapte, timp de 7 ani. Fericita s-a nevoit luptând împotriva lui, luptându-se cu postul şi cu privegherea, cu liniştea şi cu tăcerea şi cu rugăciunea. Când s-au împlinit 7 ani, duhul curviei a fugit de la ea, cu darul lui Hristos, şi mai mult n-a mai tulburat-o niciodată.

41.  Cu privire la gândul curviei, Sfânta Singlitichia a spus: nu cumva vrei să te mântuieşti culcată în pat? Nu, linişteşte-te, taci, priveghează, posteşte, plângi şi poate Dumnezeu te va milui, căci cel ce nu se osteneşte aici, acela va suferi dincolo, în focul cel nestins, împreună cu demonii.

42. Fericita Teodora a spus: grija, liniştea, tăcerea şi învăţătura tainică nasc frica de Dumnezeu şi curăţenia. Învăţătura tainică este rugăciunea neîncetată săvârşită cu mintea: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă! Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă !

43. O soră a venit la fericita Matroana şi a întrebat-o: ce să fac? Mă tulbură duhul curviei. Fericita i-a răspuns: lartă-mă, eu niciodată n-am fost luptată de duhul curviei. Sora s-a smintit de acest cuvânt, deoarece răspunsul îi era peste fire şi a ieşit fără să-şi ia rămas bun. Apoi s-a dus la Fericita Teodora i-a spus cele întâmplate, adăugând: tare m-am smintit de acest cuvânt, căci ea a spus ceea ce este mai presus de fire. Fericita i-a răspuns: toate acestea ţi le-a spus roaba lui Dumnezeu cu tâlc. Du-te dar, pune-i metanie şi roagă-te să-ţi lămurească puterea cuvântului. Monahia s-a sculat şi s-a dus la fericita Matroana. Făcându-i metanie, i-a spus: iartă-mă că am făcut o faptă nechibzuită, când am ieşit în mod necuviincios. Te rog, Doamna mea, lămureşte-mă cum de n-ai fost luptată niciodată de demonul curviei. Fericita Matroana, zâmbind, i-a    spus: iartă-mă! De când m-am călugărit, nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn şi grija de aceste trei gânduri îngreuindu-mă, nu-mi îngăduie să simt războiul curviei. Monahia s-a dus, mai întărită în sufletul ei.

44.  Fericita Matroana spunea: Domnul meu mi-a zis: „Fă lucrul Meu si Eu te voi hrăni; de unde, nu Mă întreba”. Lucrul lui Dumnezeu este mai întâi liniştea, al doilea tăcerea, al treilea rugăciunea, cântarea de psalmi şi îngenunchierea, al patrulea citirea, al cincilea lacrimile, al şaselea aducerile aminte de Dumnezeu şi moarte, al şaptelea fericita smerenie. Aceste fapte bune însă, tu nu le poţi dobândi dacă nu te vei linişti, împotriva tuturor grijilor lumeşti, chiar de vei învia şi morţii.

45. Tot ea a spus: răbdarea monahiei se face arătată în linişte şi tăcere. Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui, a spus Domnul.

46.  Spunea, de asemenea: cei ce săvârşesc călcări de lege în lume, sunt aruncaţi fără voie în temniţă, în fiare şi în lanţuri. Să ne închidem si pe noi înşine în temniţă. Să ne legăm pe noi înşine, pentru ca prin această pedeapsă de bună voie să scăpăm de pedepsele viitoare. Temniţa pentru monah este chilia lui, în care el se linişteşte pentru Domnul.

47.  Tot ea mai spunea: începe lucrul cel bun al liniştii si nu asculta de vrăjmaşul care îţi şopteşte să ieşi din chilia ta, în afară de o mare nevoie şi de o trebuinţă. Prin răbdarea ta, tu vei birui pe diavol.

48.  Fericita Matroana spunea despre maica noastră, Sara, că ea a dat dovadă de o atât de minunată şi slăvită răbdare, încât se cutremurau de dânsa demonii şi îngerii o slăveau. Căci în tot timpul cât chilia fericitei, în care ea se liniştea, se afla pe malul râului, ea, în toţi cei 60 de ani ai vieţii sale acolo, nu s-a aplecat niciodată spre pârâu ca să se uite.

49.  Fericita Teodora spunea unei surori: să ştii, fiica mea că o călugăriţă care face prietenie cu mirenii sau cu călugării, se lipseşte de prietenia cu Dumnezeu şi se află de partea demonilor. De aceea şi numeşte monahie, pentru că are dragoste şi năzuinţă spre Dumnezeu.

50.  Odată, o monahie a venit la cuvioasa Teodora şi a întrebat-o despre linişte. Fericita, oftând din adânc şi lăcrimând, i-a spus ei: o, sora mea! m-ai întrebat despre o viaţă îngerească!

A te linişti înseamnă să şezi în chilia ta cu o inimă înfrântă şi cu frică de Dumnezeu, înfrânându-te de la pomenirea de rău şi de la slava deşartă.

O astfel de linişte naşte toate faptele bune şi păzeşte pe cel ce o iubeşte de înfocatele săgeţi ale vrăjmaşului. Apoi, oftând iarăşi, a continuat: o, linişte şi tăcere, mama inimii zdrobite, născătoarea pocăinţei, oglinda păcatelor! Libertatea pentru lacrimi şi suspine!

O, linişte şi tăcere, împreună-vieţuitoare cu smerenia, iluminarea sufletului!, născătoarea blândeţii cea împreună-vorbitoare cu îngerii, care ne introduci într-o stare de linişte!, călăuză luminoasă a minţii!, văzătoarea gândurilor şi împreună-lucrătoarea chibzuinţei, însoţitoarea fricii de Dumnezeu.

O, linişte şi tăcere, tăria postului, înfrânarea limbii şi frâul lăcomiei pântecului! Mama rugăciunii, şcoala citirii, liman neînviforat!

O, linişte şi tăcere, stăruitoare înaintea lui Dumnezeu, ograda celor mai tineri, dătătoarea înţelepciunii celor nepocăiţi, păzitoarea din faţa tulburării a tuturor celor ce te iubesc pe tine! Jugul cel bun şi sarcina cea uşoară care odihneşti şi porţi pe cei ce te poartă pe tine! Bucuria sufletului şi veselia inimii care numai pe tine te îngrijeşte, aceea ce vorbeşti zi şi noapte cu Hristos şi care ai neîncetat moartea înaintea ochilor! O, linişte şi tăcere, care zi şi noapte aştepţi pe Hristos şi îţi păzeşti neatinsă nădejdea ta! Dorindu-L pe El, tu cânţi neîncetat: gata este inima mea, Dumnezeul meu, gata este inima mea!

O, linişte si tăcere — nimicitoare a iubirii de plăceri, care schimbi râsul în plâns la cei ce te dobândesc ! O, linişte si tăcere — vrăjmaşa neruşinării şi urâtoarea cutezanţei! O, linişte şi tăcere — prietena de totdeauna a lui Hristos! O, linişte şi tăcere — legătura patimilor! O, linişte şi tăcere, câmpia lui Dumnezeu şi pomul vieţii, care aduci roade bune! Vezi acum, sora mea, cât de mari şi cât de minunate sunt bucuriile cinstitei linişti şi tăceri?

Sora, plină de lacrimi, i-a căzut la picioare şi i-a spus: văd şi mă minunez de înţelepciunea dată ţie de Dumnezeu şi de puterea limbii tale. Prin tine,
sufletul meu este acum mântuit, căci a văzut calea cea dreaptă ce duce spre Dumnezeu. Fericita iarăşi i-a spus: aşa, sora mea! Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, dobândeşte aceste două fapte bune şi cred că — cu îndurările lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, Care pentru noi S-a răstignit — de folos vor fi ele întru mântuirea ta. Fără aceste fapte bune, de-abia se vor putea mântui cei ce au primit făgăduinţa noastră, chiar dacă cineva, cu rugăciunea, ar opri soarele de pe cer.

51. Avva Antonie îi spunea fericitei Teodora: având frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, ne vom aduce aminte totdeauna de moarte, vom urî lumea şi tot ce este în lume, vom urî orice odihnă trupească, ne vom lepăda de viaţa aceasta ca să trăim după Dumnezeu, căci acestea ni le va cere El în ziua Judecăţii. Vom căuta să ne liniştim, să tăcem, să flămânzim, să însetăm, să priveghem, să fim goi, să plângem, să postim, să suspinăm din inimă, să ne încercăm pe noi înşine dacă ne-am făcut vrednici de Dumnezeu, dacă am iubit necazul ca să-L dobândim pe Dumnezeu, dacă am dispreţuit trupul ca să ne mântuim sufletul.

52. Fericita Teodora a întrebat pe Marele Antonie: spune-mi, părinte, cum mă pot mântui eu, o femeie?

Bătrânul i-a răspuns: singur Dumnezeu ştie cum trebuie să se mântuiască fiecare. De altfel, îţi spun ţie, că nu numai femeile ci şi bărbaţii, de nu se vor linişti din partea tuturor poftelor lumeşti, şi nu se vor nevoi spre tăcere, nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici să se mântuiască. Du-te dar, dacă vrei să mă asculţi şi şezi în chilia ta, adună-ţi mintea, adu-ţi aminte de ziua morţii, priveşte-ţi mortăciunea trupului de atunci, primeşte osteneala, dispreţuieşte deşertăciunea lumească, stăruie în post, în priveghere şi în rugăciune, ca să poţi întâmpina pe Hristos cu tot felul de fapte bune. Ţine minte iarăşi şi de aruncarea în iad şi cugetă la soarta pe care o au acolo sufletele! În ce fel de viaţă amară şi fără de răspuns, în ce suspinuri grozave, în ce fel de osteneală şi de frică, în ce aşteptare fără de nici o bucurie! Ţine minte şi cugetă la înfricoşata şi cumplita judecată şi poartă în gândul tău relele pătimiri care aşteaptă pe cei păcătoşi — ruşinea dinaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a tuturor oamenilor, acele chinuri — focul cel veşnic, viermele neadormit, întunericul de deasupra tuturor, tartarul, scrâşnirea dinţilor, înfricoşările şi chinurile.

Cugetă şi la bunătăţile puse de o parte pentru cei drepţi, îndrăzneala faţă de Dumnezeu, convieţuirea cu îngerii, arhanghelii, cu stăpâniile şi cu toţi sfinţii, Împărăţia cu darurile Ei, pacea negrăită şi desăvârşita odihnă. Şi despre una şi despre alta poartă o aducere aminte în inima ta şi pentru soarta păcătoşilor suspină, plângi, fii cu inima îndurerată, fiindu-ţi frică pentru sufletul tău, pentru ca nu cumva ţi tu însăţi să te numeri printre ei. Pentru fericirea drepţilor bucură-te şi te veseleşte, în felul acesta, încălzeşte râvna de cele bune şi dorinţa de a scăpa de cele rele. Caută să nu uiţi niciodată de toate acestea. Ori de şezi în chilie, ori de stai în biserică, ori de te duci undeva după o mare trebuinţă, să ai întotdeauna în inima ta aducerea aminte de toate acestea şi nu-ţi abate mintea de la ele pentru ca, măcar în chipul acesta, să scapi de gândurile cele necurate şi vătămătoare.

53. Sfânta Singlitichia a spus: aşa cum o comoară descoperită este furată de tâlhari, astfel îşi bat joc diavolii de o monahie care iese din chilia sa, luând-o încoace şi încolo, până când o vor scufunda în vreo patimă oarecare; iar cea care petrece în chilia sa, ca o comoară acoperită, nu se teme de răpire, căci un astfel de suflet este păzit de prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru.

Dacă faci ceva bun în chilia ta, să nu crezi că a plăcut lui Dumnezeu — şi nu vei îndrăzni să osândeşti pe aproapele tău.

54. Tot ea spune: aşa cum nu poate creşte iarba pe nisip, tot astfel cel ce se îndeletniceşte cu distracţiile şi vorbirile, nu poate săvârşi roade cereşti. Domnul spune: Nimeni nu poate sluji la doi domni.

55. Tot ea mai spune: mirenii, cu cât agonisesc mai mult, cu atât mai mult ascund acea agoniseală, încredinţându-i pe alţii că sunt săraci, iar noi, de îndată ce vom dobândi vreo sporire în fapte bune, ne înălţăm, le lăudăm şi le trâmbiţăm. De aceea, vrăjmaşul duce ca vântul şi acea scânteie pe care noi o socotim că este a noastră. Aşadar e bine ca, făcând fapte bune, să nu le spunem nimănui. Cei ce fac dimpotrivă suferă o mare pagubă, căci de la ei se ia şi ce li se pare că au.

56. Şi mai spunea: aşa cum ceara se topeşte în faţa focului, tot astfel şi sufletul se topeşte din pricina laudelor şi se lipseşte de tăria lui. Dacă ceara a fost topită de căldură, atunci răceala o va întări. Dacă lauda răpeşte tăria sufletului, atunci ceara şi liniştea aduc virtutea lui într-o stare de mare tărie.

57. O monahie a venit la fericita Sara şi i-a spus: roagă-te pentru mine, Doamna mea. Îi spune fericita: nici eu nu te voi milui, nici Dumnezeu, dacă tu singură nu te vei milui făcând fapte bune. După cum ne-au învăţat Părinţii.

58. O monahie a întrebat pe fericita Sara: spune-mi, Doamna mea, cum să mă mântuiesc? Sfânta i-a spus: fii ca o moartă, neîngrijindu-te nici de cinstea lumească, ci linişteşte-te în chilia ta, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi de moarte şi te vei mântui.

59. A venit odată o soră la fericita Sara şi şi-a adus cu sine, din lume, mâncare şi vin; făcându-i metanie, ea i-a dat tot ce avea spre hrană, precum i-a dat şi vinul. Fericita a luat toate, afară de vin, adăugând: ia moartea de la mine. Apoi, uitându-se la aceea ce i le-a adus, i-a zis: cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să te atingi de vin sau chiar să-l miroşi ? Nu ştii ce au suferit Noe şi Lot, din pricina vinului ? Monahia i-a zis: Doamna mea, dacă nu beau vin, se îngreunează pântecele meu. Fericita i-a răspuns: dacă nu se va îngreuna pântecele; dacă nu te va durea, dacă nu se va subţia trupul tău şi nu va deveni ca un lemn uscat, atunci cum se va sălăşlui în sufletul tău darul Duhului? Teme-te de Dumnezeu; cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să bei vin ? Iată, sunt 59 de ani de când mă aflu în chilia aceasta cu harul lui Hristos; eu niciodată nu am gustat vinul, deşi la început diavolul, vrând să-mi taie gândul cel bun, atât de mult m-a apăsat ca să mă încline spre băutura vinului, încât nu sunt în stare să-ţi povestesc lupta pe care am avut-o. Mi-a dat o boală care a ţinut trei ani de zile şi a întrebuinţat alte curse ca să mă abată de la gândul cel bun, dar în ciuda ostenelilor şi a bolii, eu am biruit gândul meu prin sprijinul Domnului meu. Cine nu va pătimi rău aici, pentru Dumnezeu, cum va fi miluit în ziua Judecăţii de Bunul Stăpân? Atunci, monahia, închinându-i-se, i-a spus: iată, Doamna mea, de azi înainte îmi dau cuvântul meu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta, că niciodată nu voi mai bea vin, chiar de ar fi să mor, numai să mă pomeneşti în rugăciunile tale.

Fericita s-a sculat şi făcând o rugăciune, a lăsat-o să se ducă.

60.  A venit odată o soră la fericita Sara şi i-a spus: Doamna mea, pentru ce nu pleacă de la mine gândurile şi patimile? Fericita i-a răspuns: pentru că vasele lor sunt înlăuntrul tău; dă-le un zălog şi ele vor pleca.

61. Odată, doi dintre stareţii cei mari şi sfinţi, pustnici de prin ţările Pelusiului, au venit la fericita Sara. Înainte să plece de la ea, au spus unul către altul: s-o smerim pe această bătrână; şi i-au spus: vezi, maică, să nu te înalţi cu gândul şi să nu spui în gândul tău: iată, au venit pustnicii la mine, care sunt o femeie.

La aceasta, fericita, cu smerenie şi cu lacrimi, Ie-a zis lor: Părinţilor, eu sunt femeie cu firea, dar cu gândul sunt bărbat.

62.  O monahie lucra în ziua pomenirii unui mucenic; văzând-o altă soră, i-a zis: se poate să lucrezi acuma? Ea i-a răspuns: acum robul lui Dumnezeu s-a topit în chinuri şi suferinţe, oare nu se cuvine şi eu să mă ostenesc puţin pentru Dumnezeu pentru ca, având cu ce să mă hrănesc, să nu-i îngreuiez pe alţii sau, dând ceva celor ce nu au, să uşurez necazul lor?

63. Au întrebat pe fericita Sara: ce este calea cea strâmtă şi plină de scârbe ? Ea a răspuns: calea cea strâmtă şi plină de scârbe este aceasta: să şezi în linişte, să posteşti, să taci, să priveghezi, să te ocupi cu citirea, să baţi multe metanii, dacă ai putere, să nu ieşi nicăieri din chilie, afară de biserică, să-ţi tai voia pentru Dumnezeu, căci acestea din urmă înseamnă cuvintele Apostolului către Domnul: iată, noi am lăsat totul şi am urmat Ţie.

64.  Sfânta Singlitichia a spus: nu da, nu lua, să nu ai legătură cu mirenii, nu sta de vorbă cu bărbaţii, nu glumi cu copiii şi patimile tale curând se vor smeri.

65.  Zicea aşijderea: trebuie să ne păzim limba şi auzul, ca să nu vorbim cuvinte goale şi vrednice de osândă. Nu asculta deşertăciuni şi nu vei fi o locuinţă de patimi străine. Dacă vei primi în tine necurăţia cuvintelor putrede, atunci, prin gândul tău, vei pune pete pe rugăciunea ta. Ascultând mereu pe cei ce te ocărăsc fără milă, la toţi te vei uita chiorâş, asemenea ochiului care, după ce s-a uitat mai înainte la o lumină orbitoare, se uită pe urmă cu ochii micşoraţi ca la o viespe.

66. Fericita Teodora a întrebat pe fericita Sara: ce să fac? Mă luptă o mulţime de gânduri. Sfânta a răspuns: nu te lupta cu toate, ci numai cu unul, căci toate gândurile au deasupra lor un singur gând care e capul lor; luptă-te împotriva acestui cap şi toate celelalte se vor smeri, iar lupta cu capul gândurilor o alcătuiesc: liniştea, postul, culcarea pe jos, setea, vegherea, biruirea somnului, lacrimile din inimă, mulţimea metaniilor, lovirea în piept, smerenia. Iată lupta şi armele pe care trebuie să le întrebuinţezi împotriva căpeteniei gândurilor. Cu acestea vei birui gândurile, cu darul lui Hristos; altfel nu se poate.

67.  Iarăşi a zis: atâta timp cât sufletul îşi iubeşte trupul, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, căci Domnul a zis: cel ce Mă iubeşte pe Mine, îşi va pierde sufletul pentru Mine.

68. A venit o monahie la Fericita Matroana şi a întrebat-o: dacă mi se va întâmpla să mă îngreuiez cu somnul şi va trece ceasul pravilei de rugăciune, atunci sufletul, de ruşine, nu va mai vrea să împlinească pravila. Fericita i-a zis: de ţi se va întâmpla să dormi până dimineaţa, sculându-te, închide-ţi chilia şi împlineşte-ţi pravila fără tulburare şi fără grabă, căci scris este: a Ta este noaptea şi a Ta este ziua.

69. Fericita Sara a spus: cu toate că s-au ostenit aici sfinţii, ei au primit şi partea lor de odihnă, zicea ea, pentru că ei erau slobozi de gândurile lumeşti.

70. Iarăşi a zis: Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni Se va arăta şi dacă vom petrece în linişte, El va petrece cu noi.

71. Tot fericita Sara spunea: cele care izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu din suflet sunt următoarele: multa vorbire, îndulcirea de ceva, rătăcirea în afară de chilie, legăturile cu bărbaţii, mânia, lăsarea cititului şi cugetării, îngrijirea de deşertăciunea lumească, neaducerea aminte de moarte. Toate acestea izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu. Monahia înţeleaptă, observând în sine vreuna din aceste răutăţi, se grăbeşte să se îndrepte, ca o roabă a lui Dumnezeu, plină de osârdie şi fuge în felul acesta de toate cursele celui viclean.

72. Spunea, de asemenea: atâta vreme cât trăieşti în trup, nu te înălţa în inima ta ca şi cum ai fi ceva bun, ca nu cumva vrăjmaşul, găsind prin aceasta vreo intrare în inima ta, să te arunce în patima cea fără de cinste.

73. A mai spus iarăşi: să cinstim pe Cel ce este Unul si toţi ne vor cinsti pe noi. Dacă vom dispreţui pe Cel ce este Unul, adică pe Dumnezeu, atunci toţi ne vor dispreţui pe noi şi ne vom duce în focul cel mai din afară.

74. Iarăşi zicea: cuvintele Domnului: „În temniţă am fost şi ai venit la Mine” — însemnează să şezi în chilia ta cu trezvie şi să-ţi aduci aminte de Dumnezeu până la ultima suflare.

75. O soră a rugat-o pe Fericita Matroana să-i spună cum să se mântuiască. Dânsa i-a spus cu lacrimi: acum, soro, e foarte greu să te mântuieşti, pentru că noi lăsăm chiliile noastre şi rătăcim pe acolo pe unde ne porunceşte diavolul. Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, ascultă-mă: du-te, şezi în chilia ta cu tăcere şi în rugăciune cu multe lacrimi, predându-ţi trupul şi sufletul lui Dumnezeu şi El, Care învaţă pe om minte, te va învăţa şi pe tine cum să te mântuieşti.

76.  Sfânta Melania a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: vreau să-mi păstrez inima şi nu pot. Prea cuvioasa i-a zis: mă mir de cuvintele tale: vreau şi nu pot. Oare nu ştii că cel ce nu se linişteşte nu poate dobândi o faptă bună? Cum poţi să păzeşti inima, când sunt deschise uşile limbii, ale auzului şi ale ochilor? Dacă vrei să-ţi păzeşti inima, să sporeşti în fapte bune, şezi, linişteşte-te în chilia ta şi ea de toate te va învăţa.

77.  Sfânta Singlitichia a spus: noi toţi ştim cum să ne mântuim, dar din pricina negrijirii noastre, mergem spre pierzare. Diavolul a născocit pentru monahi felurite înşelări: îi ademeneşte să iasă din  chilie şi-i face să umble de colo până colo, până când îi va aduce ori să smintească pe cineva, ori singuri să se smintească de ceva, ori să cadă în curvie. Nu numai cu monahii se întâmplă acest lucru, ci şi cu noi, sărmanele. Ce folos dar, fiica mea, ai tu, când rătăceşti afară din chilie, dacă aceasta se întâmplă să fie pricina multor păcate, pentru care va urma o veşnică muncă?

78.  Tot ea spunea: să-ţi aduci aminte întotdeauna de Împărăţia cea cerească şi în curând o vei moşteni.

79.  Zicea iarăşi: viaţa unui monah e asemenea raiului, trebuie îngrădită cu sabia de foc a rugăciunii şi a aducerii aminte de Dumnezeu.

80.  O monahie a întrebat-o pe Fericita Teodora: ce să fac, Doamna mea? Mă necăjeşte limba şi nu o pot reţine când mă aflu în mijlocul oamenilor. Prea cuvioasa i-a răspuns: dacă nu-ţi poţi înfrâna limba, fugi într-un loc singuratic şi — petrecând în linişte — păzeşte-ţi mintea în frica lui Dumnezeu şi în tăcere slavosloveşte pe Domnul tău. Făcând astfel, îţi vei înfrâna nu numai limba, ci şi toate patimile şi, cu darul lui Dumnezeu, te vei mântui.

81. Fericita Teodora a spus: adu-ţi aminte de bine şi vei fi gata să-l săvârşeşti. Gândul omului nu-i ascuns din faţa lui Dumnezeu, de aceea să-ţi fie gândul întotdeauna curat de orice rău.

82. Tot ea spunea: monahul trebuie să postească, să cânte cu înţelegere, să se roage cu trezvie, să roage pe Dumnezeu cu frică, să nu facă nimic din tot ce e pământesc, ci toate cele duhovniceşti, iar mai mult decât orice, să se liniştească totdeauna, căci în acestea se cunoaşte un monah.

83. Iarăşi a zis: monahul, în fiecare dimineaţă şi seară trebuie să-şi facă socoteala de tot ceea ce n-a făcut din cele ce vrea Dumnezeu şi de tot ceea ce a făcut din cele ce vrea El. Dacă în felul acesta el va şedea în linişte şi se va trudi, atunci Dumnezeu, văzând gândul lui cel bun, îi va da putere şi tărie ca să biruiască patimile şi întotdeauna va fi cu el, dacă şi el întotdeauna se va linişti.

84. Spunea Fericita Teodora: dacă cineva va pierde aurul sau argintul, poate să dobândească altul în locul lui, dar cine îşi va pierde vremea în deşertăciunile acestei vieţi, acela nu o va mai putea afla. În ceasul morţii, un astfel de om se va căi pentru că partea lui va fi cu demonii.

85. Tot ea a zis iarăşi: după cum nimeni nu-l poate ocărî pe cel ce stă alături de împărat, tot astfel şi satana nu ne poate face nimic dacă aducerea aminte de Dumnezeu va fi pururea în inima noastră.

Dumnezeu zice: „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi”.

Deoarece noi părăsim adesea chiliile noastre, ne risipim în vorbiri deşarte şi în felurite întâlniri, atunci vrăjmaşul găseşte o portiţă deschisă ca să răpească sufletele şi gândurile noastre cu care izbuteşte chiar să ne piardă, prea ticălosul. Cine nu crede şi nu primeşte şoaptele lui şi, liniştindu-se întotdeauna în chilia lui, tace şi se roagă, acela se izbăveşte de cursele vrăjmaşului cu darul lui Hristos.

86. Mai spunea, asemenea: satana este un împletitor de funii şi în măsura în care îi procuri materialul, în aceeaşi măsură el împleteşte. Aceasta o spunea ea despre gânduri, înseamnă că dacă noi încetăm de a ne aduce aminte despre lucrurile lumeşti, atunci diavolul nu ne mai vatămă într-o măsură atât de mare.

87. Fericita Teodora mai spunea: dacă pentru Dumnezeu te-ai lepădat de rudele tale, pentru ce mai ai legături atât de strânse cu ele, săvârşind o călcare de jurământ? Oare n-auzi ce zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe tată, pe mamă sau altceva în afară de Mine, nu este vrednic de Mine”? Iar cine se va dovedi a nu fi vrednic de Hristos, partea aceluia va fi in iad, cu demonii Vai de unul ca acela!

88. Tot ea mai spunea: sunt doua lucruri de bază – mari şi puternice – şi cel ce Ie păzeşte, se va izbăvi, cu harul lui Dumnezeu, de toate patimile. Acestea le spunea ea despre linişte şi rugăciune.

89. Sfânta Teodora a mtrebat-o pe Sfânta Singlitichia: în ce constă curăţirea sufletului? Ea i-a răspuns: după părerea mea, sufletul se curăţeşte cu liniştea, tăcerea, şi postul. Cine va păstra neîncetat aceste trei nevoinţe cu frică de Dumnezeu, acela, cu harul lui Hristos, în curând se va îmbogăţi de toate faptele bune.

90.  Fericita Teodora spunea: liniştea, tăcerea şi rugăciunea duc repede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputinţă să-ţi vezi faţa într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoasă, tot astfel şi sufletul, fără tăcere, linişte şi multă înfrânare, nu-şi poate vedea păcatele şi nu se poate mântui.

91.  A zis, de asemenea: aşa cum nu se poate construi o corabie fără cuie, tot astfel nu te poţi mântui fără linişte, tăcere şi smerenie.

92.  Fericita Teodora a întrebat pe Sfânta Singlitichia: pentru ce ne luptă demonii cu atâta putere? Pentru că, răspunse sfânta, noi alungăm mama faptelor bune, adică liniştea, tăcerea şi răbdarea.

93. Sfânta Singlitichia spunea dacă în orice cădere, vei spune cu smerenie: iartă-mă, ţi se va ierta.

94. Tot ea spunea: de vei dobândi unele fapte bune – cu harul lui Hristos – să nu te înalţi cu inima şi să nu zici: eu am săvârşit astfel de fapte bune. Chiar şi de vei săvârşi toate, spune: ca o roabă am îndeplinit ce mi s-a poruncit. Dacă vei cugeta totdeauna astfel în inima ta, atunci Domnul îţi va trimite ajutor din Sfântul Său lăcaş şi te va izbăvi de cursele vrăjmaşului.

95. Una dintre surori a întrebat-o pe fericita Singlitichia: sărăcia de bună voie este oare o virtute desăvârşită? I-a răspuns fericita: este, dar numai pentru oamenii tari. Aşa cum o haină aspră, dacă o speli şi o storci, devine curată şi albă, tot astfel şi un suflet tare se întăreşte din ce în ce mai mult în sărăcia cea de bună voie. Însă cei ce sunt slabi cu duhul, asemenea unei haine vechi, se sfâşie în inimă, nemaiavând apoi putere să. suporte greutatea acestei virtuţi.

Este de trebuinţă ca mai întâi să lepădăm unealta unei vieţi pline de plăceri trupeşti, adică iubirea de desfătări, orice odihnă trupească şi să ne întărim în virtuţile cele începătoare, cum sunt: postul, culcarea pe jos, osteneala trupească, răbdarea şi altele, si apoi să ne hotărâm şi pentru această virtute.

Nici Mântuitorul nu i-a poruncit dintr-o dată bogatului să-şi lase averea, ci mai întâi l-a întrebat: „Ai făcut cele poruncite de lege?” E ca şi cum i-ar fi zis: dacă tu ai învăţat alfabetul, dacă ai învăţat să aşezi literele, dacă te-ai deprins să alcătuieşti cuvintele, atunci, la sfârşitul tuturor acestora, să te apropii de citirea desăvârşită, adică: du-te, vinde-ţi averea ta şi o dă săracilor şi apoi vino de-Mi urmează Mie.

96.  Fericita Teodora a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: arată-mi o astfel de nevoinţă şi faptă bună prin care eu aş putea să îndeplinesc toate faptele bune şi să-mi mântuiesc sufletul. Prea cuvioasa i-a răspuns: de te vei linişti, de vei tăcea, de nu vei sta niciodată de vorbă cu bărbaţii şi de vei petrece în acestea cu răbdare şi cu înfrânare, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, atunci, în ceasul Judecăţii, partea ta va fi cu cei mântuiţi. Fericita Teodora a mai întrebat: de voi înceta să mănânc mâncările dorite de mine şi să mai beau vin, va fi oare bine? Aceasta i-a răspuns: e foarte bine. Oare n-ai auzit tu, fiica mea, că părinţii cei slăviţi şi mari gustau numai pâine şi beau numai apă, şi cu acestea au biruit patimile şi au devenit sfinţi?

Tu, fiind tânără, cum de îndrăzneşti să bei vin şi să-ţi saturi pântecele? Du-te, fiică, şi fă cum ai auzit.

97.  Fericita Teodora a spus: citim despre crucea lui Hristos şi despre patimile Lui, dar cu toate acestea, noi, nenorocitele, nu suferim nici măcar o mică ocară.

98.  Fericita Singlitichia spunea: semnul nostru de biruinţă este crucea, căci chemarea noastră nu este nimic altceva decât lepădarea de viaţă şi juruinţa noastră spre moarte. După cum morţii nu lucrează, tot astfel trebuie să ne ţinem şi pe noi; vom începe să trăim cu sufletul şi într-însul să ne arătăm faptele bune.

99. Tot ea a spus: trebuie sa ne silim spre înnoirea sufletului, dar nu spre cea din afară – înţelegătoare, ci să dăm o deosebită luare-aminte la cele lăuntrice. Noi ne-am tuns părul, să luăm şi mătreaţa de pe cap; părul înseamnă frumuseţea lumească, cinstea, mâncăruri dulci şi alte mângâieri, iar mătreaţa – gândurile rele, simţămintele şi înclinările păcătoase, iar capul este sufletul nostru. Să dăm jos de pe el această mătreaţă, ca să fie curat şi cu chip bun.

100.  Zicea, de asemenea: trebuie să curăţim neîncetat casa sufletului, sa băgăm de seamă dacă nu se ascunde vreo vieţuitoare veninoasă, vreo înclinare sau vreun gând păcătos în cămările lăuntrice ale sufletului şi să le înmiresmăm cu tămâia rugăciunii.

101. A mai zis: am cunoscut pe un rob al lui Dumnezeu care, şezând în chilia sa, lua aminte cum vin gândurile şi număra care e primul, care este al doilea, câtă vreme a zăbovit fiecare dintre ele, dacă a venit mai târziu sau mai devreme decât în ziua cea trecută şi dacă a avut, de asemenea, o lucrare ca mai înainte, în felul acesta, el distingea lămurit în sinea sa şi cele bune şi cele rele, şi ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la vrăjmaşul — şi cu harul lui Dumnezeu a sporit în curăţia inimii care deschide ochiul minţii spre vederea lui Dumnezeu.

102. O soră a întrebat pe Fericita Teodora: vreau să-mi mântuiesc sufletul, cum pot să fac aceasta? I-a spus ei sfânta: cum am putea sa ne mântuim sufletul, buna mea soră, dacă uşa limbii noaslre este deschisă? De nu ne vom sili sufletul spre linişte, rugăciune şi tăcere, nu ne vom putea mântui.

103.  Tot ea a spus iarăşi: o deprindere rea se distruge cu mare osteneală, îndeosebi o deprindere învechită. De se va trudi cineva să o dezrădăcineze, iubind liniştea şi tăcerea, se va mântui, iar dacă va rămâne cu ea, va pieri. Vai de un asemenea suflet!

104.  Tot ea mai povestea: cineva dintre Părinţi zicea că era un frate care, trăind în linişte şi tăcere, se ruga neîncetat,  nefăcând nimic, dar în fiecare seară găsea pe masă o pâine pe care o mânca după rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu. Odată, a venit la el un frate şi sălăşluindu-se lângă el, îşi făcea lucrul de mână. Cel ce se liniştea, a luat şi el ceva de lucru şi a început să lucreze împreună cu acel frate. Mai târziu, când a venit seara, el n-a mai găsit pâinea pe masă, cum o găsea de obicei şi s-a întristat şi a rămas fără hrană. Noaptea a auzit un glas care i-a zis: atâta vreme cât ai fost ocupat în întregime numai cu Mine, Eu te hrăneam, iar acum, când tu te-ai apucat de lucru, caută-ţi cu acest lucru de trebuinţele tale.

Ştiind acestea, surori, maici si fiice, să ne dăm liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ca să ne mântuim sufletele de săgeţile vicleanului.

105. O soră i-a spus prea cuvioasei Teodora: Doamna mea, sufletul meu doreşte moartea. li spune prea cuvioasa: aceasta vine la tine pentru că tu fugi de greul cinstitei linişti şi nu ştii că muncile viitoare şi scârbele sunt fără asemănare mai grozave. Rabdă în tăcere, în linişte, în înfrânare şi în osteneală, pentru orice altă faptă bună căci aproape este mântuirea dulcelui Iisus. De aceea şi demonii năvălesc asupra ta, pentru ca tu, deznădăjduind de atâtea osteneli, să-ţi pierzi toată lucrarea şi vai de tine, sărmana, dacă vei ieşi din această viaţă cuprinsă de slăbire şi de trândăvie măcar în cele neînsemnate.

De aceste cuvinte monahia s-a folosit foarte mult şi a ieşit slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind cuvioasei.

106.  Spunea iarăşi: vai de tine, trupule, căci cunoscând ceea ce te spurcă si te face vinovat de focul veşnic, tu totuşi o cauţi totdeauna, adică săturarea pântecului şi niciodată nu-ţi stăpâneşti limba! Vai de tine, suflete, căci făcând păcatul  – şi prin aceasta scârbind pe Dumnezeu — ţi se cuvine plânsul neîncetat, şi zdrobirea inimii, iar tu, greşind atât de mult înaintea lui Dumnezeu, mai vrei să trăieşti vesel şi fără grijă!

Vai de tine, suflete, că de atâtea ori Dumnezeu a vrut să te întoarcă şi să te miluiască, iar întotdeauna tu te-ai împotrivit. De atâtea ori te-a mângâiat în linişte, iar tu te-ai îngreuiat! De atâtea ori te-a întărit, iar tu din nou te-ai lenevit. De atâtea ori te-a învăţat, iar tu n-ai ascultat! Aşa, suflete sărman, dacă până la sfârşit nu te vei pocăi deloc, nici măcar de acum înainte, te încredinţez că focul cel veşnic va fi locuinţa ta.

Astfel, fericita Teodora îşi lovea si zdrobea sufletul său.

107.  Mai spunea: dacă vrei în trup să-I slujeşti lui Dumnezeu, asemenea celor fără de trup, să ai o neîncetată rugăciune în inimă. Iubeşte cu toată puterea liniştea şi tăcerea şi sufletul tău va fi înainte de moarte ca un înger al lui Dumnezeu. Dacă vei rătăci în afară de chilie şi vei face glume ici şi colo, atunci să mă crezi că în curând te va lovi marea mânie a lui Dumnezeu. Vai de tine, sărman suflet, de vei suferi toate acestea şi vei fi aruncat în locul cel veşnic, împreună cu diavolii!

108. Tot ea mai zicea: bine este să-ţi ridici mâinile la rugăciune şi să rogi pe Dumnezeu pentru ca, în timpul ieşirii lui, sufletul să treacă fără nici o primejdie pe lângă toţi cei ce încearcă să-i îngrădească drumul spre ceruri.

109. A mai spus: postul smereşte trupul, privegherea curăţă mintea, rugăciunea uneşte cu Dumnezeu.

110. Fericita Singlitichia spunea: sufletele ce s-au închinat lui Dumnezeu nu trebuie să slăbească niciodată şi nu trebuie să se lase pe tânjeală căci vrăjmaşul, scrâşnind din dinţi, le urmăreşte ca să se năpustească asupra lor de îndată ce ele slăbesc măcar pentru scurtă vreme.

111. Tot ea spunea: şi vrăjmaşul îndeamnă spre nevoinţă – şi el are ucenici nevoitori. Cum se poate oare distinge nevoinţa dumnezeiască şi împărătească de cea demonică şi tiranică? Prin nimic mai bine decât prin cumpătare.

112. Mai spunea: trebuie sa conducem sufletul cu toată iscusinţa; trăind încă în mănăstire, să nu căutăm cele ale noastre; şi să nu-i facem voii pe plac, ci să ne supunem mamei celei după credinţă.

Noi ne-am surghiunit, adică ne-am aşezat în afară de hotarele lumii, prin urmare noi suntem nişte exilaţi, să nu mai căutăm deci cele mai dinainte.

113. Mai spunea: apropiindu-ne de adevăratul mire, Hristos, trebuie să ne împodobim în mod cuviincios, ca să-I plăcem Lui. În locul pietrelor preţioase, să ne aşezăm pe cap cununa cea întreită: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Gâtul să ni-l înfăşurăm cu preţioasele mărgele ale smeritei cugetări, mijlocul să ni-l încingem cu castitatea, sărăcia să ne fie nouă în loc de îmbrăcăminte ţesută; la ospăţ să punem înainte mâncări nepieritoare – rugăciunea şi cântarea.

114. Tot ea spunea: noi trăim pe acest pământ în al doilea pântece de mamă, ca să ne naştem pentru cer. Pruncii care s-au format în chip desăvârşit în pântecele matern, ies la lumină, drepţii, desăvârşindu-se aici prin osteneală – cu ajutorul harului divin – trec la ceruri, iar păcătoşii, ca pruncii care mor în pântece, trec dintr-un întuneric în alt întuneric şi mor pe pământ din cauza otrăvirii păcatului şi după moarte sunt aruncaţi în locuri întunecoase şi în cele mai de jos ale pământului.

115. O fericită stareţă povestea despre sine că, venind la un stareţ, l-a întrebat de calea mântuirii şi el i-a zis: rătăcind încolo şi încoace, cum fac femeile desfrânate, aşa vrei să te mântuieşti? Ori nu ştii că tu eşti femeie? Oare nu ştii că diavolul prin femei luptă şi înşală pe sfinţi? Ori nu auzi ce spune Domnul: „Cel ce se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui”? Nu ştii oare că pentru orice păcat de acest fel ţi se va cere socoteală de la sufletul tău? Pentru ce nu te linişteşti în chilia ta? Şi cu acestea şi cu alte cuvinte asemănătoare învăţându-mă stareţul, m-a binecuvântat şi m-a slobozit. Eu, cea prea săracă, cu frică, asudată de ruşine, am venit în această chilie şi iată acum s-au împlinit 33 de ani de când –  cu darul lui Hristos – n-am ieşit din chilia mea. Aşa, surorile mele, vă sfătuiesc, nu din mintea mea, ci după cum am auzit şi m-a învăţat marele sfânt: iubiţi liniştea şi tăcerea -maica tuturor virtuţilor, ca să vă izbăvească pre voi, cele ce vă liniştiţi, de toate cursele vrăjmaşilor.

116. Fericita Teodora spunea celor ce veneau la ea: să ne nevoim, surorilor şi maicilor, nu numai ca să stăm împotriva gândurilor, ci să ne şi războim cu ele. De vom cădea, să ne ridicăm. Sunt unii care întorc întotdeauna pe demoni spre fugă. Cel ce a biruit patimile, îi loveşte pe demoni, iar cel ce este robul patimilor, este batjocorit de demoni.

117. Mai spunea: cea care vrea să-şi păstreze trupul în curăţie şi să-şi înfăţişeze sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-şi petreacă zilele într-o fericită linişte, şezând în chilia sa, să nu primească bărbaţi şi să nu stea de vorbă cu ei, căci numai astfel poate ca să se liniştească. Şi asupra mea, la începutul liniştei mele, trei ani m-a apăsat demonul poftei, îndemnându-mă să văd un bărbat şi să stau de vorbă cu el, aşa încât aproape în fiecare zi eu eram necăjită şi deznădăjduită. Cu cereri şi cu rugăciuni, cu postul şi cu liniştea, luptând împotriva demonului poftei, cel de trei ori ticălos, în cele din urmă eu, cu darul lui Hristos, am şters orice amintire despre acea faţă. Vă povestesc acestea vouă, maicilor şi surorilor, pentru ca şi voi să vă păziţi cu tărie de toate acestea, să vă păstraţi sufletul curat, căci puternice sunt cursele urâtorului de bine – diavolul.

118. Zicea, de asemenea: luaţi aminte, surorile mele, ca să nu împliniţi puţinătatea mâncării cu somnul cel mult, pentru că acest lucru este nechibzuit, ca să fie virtutea noastră cu chibzuinţă.

119. Tot ea spunea: cine va împlini toată legea duhovnicească, dar va cădea numai în patima desfrânării, acela devine vinovat de toate patimile.

120. Mai spunea: sufletul care nu se leneveşte aţâţă pe demoni împotriva lui. Dar cu înmulţirea luptei se înmulţesc şi cununile. Cel ce nu intră în luptă şi nu se luptă cu potrivnicul său, cum se va încununa de către împăratul Ceresc cu cununa nepieritoare şi de multă cinste? Demonii caută pe toate cărările pierzarea noastră, străduindu-se ori să ne risipească ca pe grâu, după cuvântul Domnului, ori să ne ispitească cu gânduri rele, cu auzul, cu vederea şi cu limba numai ca să ne facă pe noi păcătoşi înaintea iui Dumnezeu şi să pună stăpânire ca să facă cu noi ce vor ei. Acest lucru li se îngăduie lor să-l săvârşească cu noi săracii, de îndată ce vom slăbi cât de puţin şi vom neglija lucrul nostru duhovnicesc, adică rugăciunea, postul, liniştea, tăcerea, privegherea, învăţătura în dumnezeieştile Scripturi, neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

121. Prea cuvioasa Teodora spunea: liniştea face obiceiurile si simţămintele să fie bune şi ne învaţă să facem cu luare-de-aminte toate faptele bune. Cel ce iubeşte liniştea este iubit de Dumnezeu, Care îl ajută în toate faptele bune şi, la vremea potrivită, Se arată cu toate armele în apărarea lui. Cine fuge însă de linişte, despre acela nu ştiu ce să zic, căci partea lui este cu demonii. Vai de unul ca acela în ziua Judecăţii!

122.  Iar zicea: cel ce se linişteşte este stăpân pe mintea sa şi nu-i îngăduie să mai rătăcească în gânduri deşarte şi în dorinţe spurcate. Cel ce se linişteşte este chipul îngerului pământesc. Cel ce se linişteşte pentru Dumnezeu, întotdeauna doreşte să citească, să cânte, să tacă, să se roage şi cu aceste fapte bune îşi izbăveşte sufletul de trândăvie şi de puţinătatea de suflet. Cel ce se linişteşte, din tot sufletul cântă către Domnul: gata este inima mea, Dumnezeule. Cel ce se linişteşte zice: eu dorm, iar inima mea veghează.

123. Iar zicea Fericita Teodora: cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul, închizând uşa chiliei sale, trebuie să-şi închidă toată gura şi mintea ca să nu vorbească şi să nu gândească cele deşarte, trebuie să rabde toate cele ce-l necăjesc pentru Domnul. Cine nu se va osteni si nu va lupta cu duhul trândăviei, acela nu se va putea elibera niciodată de el. Şezând înlăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi – şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi  şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune. Dacă te vei linişti fără tulburare şi vei păyi toate acestea, e bine, dar dacă mintea ta se va întoarce spre ceva pământesc, atunci tu toate le vei pierde – şi ce folos de toate acestea? Cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul trebuie să fugă, în egală măsură, de toţi, atât de cei străini cât şi de cei ai săi.

124. Mai spunea: iată semnele după care se poate cunoaşte dacă se linişteşte cineva cum se cuvine: mintea plină de linişte, necurmata aducere aminte de moarte, neîncetata pomenire a chinurilor, rugăciunea nesăţioasă, mulţimea metaniilor, gândul nedezlipit de Dumnezeu, moartea pentru lume, biruinţa asupra lăcomiei pântecelui, dragostea de citire şi de cântare de psalmi, belşugul de lacrimi, înstrăinarea de multa vorbire, adâncimea tăcerii, trezvia privegherii. Toate acestea, maicile şi surorile mele, mărturisesc despre adevărata râvnă a celui ce doreşte să se liniştească întru Domnul, pentru marile sale păcate. Cel ce are o oarecare distracţie lumească şi, fără s-o îndepărteze, vrea să se liniştească, singur pe sine se înşală.

125. Odată au venit la fericita Teodora şapte surori şi au întrebat-o despre gândurile cele necuviincioase şi spurcate. Fericita a lăcrimat şi a zis: n-auziţi oare ce zice Domnul: „Vouă însă şi perii capului toţi sunt număraţi” ? Părul sunt gândurile, iar capul – mintea. Orice gând însoţit de o împreună-îndulcire şi învoire cade sub judecată şi Dumnezeu socoteşte pofta de femeie drept curvie, mânia drept ucidere, ura drept crimă căci zice: „Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert este supus judecăţii” şi „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”. De asemenea, marele  Pavel zice: „Va descoperi Domnul sfaturile inimii şi va da pe faţă cele ascunse ale întunericului” şi încă: „Cel ce va osândi şi cu gândul, va răspunde în ziua Judecăţii”. Aşadar să nu ziceţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, că numai unirea cu ele este judecată ca şi fapta. Auzind acestea, monahiile s-au mirat şi au proslăvit pe Dumnezeu, Care i-a dăruit Fericitei Teodora un asemenea har şi o astfel de judecată şi, arătându-i recunoştinţă, s-au dus cu un mare folos sufletesc.

126. Fericita Teodora povestea: era într-un oraş o desfrânată care din copilăria ei a fost dată, de către propria sa mamă, în slujba diavolului. Odată, venind la mine, ea mi-a descoperit toate fărădelegile şi voia să afle de la mine dacă este pocăinţă pentru dânsa. Eu i-am povestit despre desfrânata din Evanghelie, care a fost.mântuită de Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea s-a umilit la auzul acestei povestiri şi mi-a zis: pot eu oare să mă mântuiesc lângă tine? Eu am consimţit şi ea, întorcându-se în grabă în oraş, a dat foc întregii sale averi, dobândită cu desfrânare şi care era în valoare de 500 de livre de aur şi – într-un miez de noapte a venit din nou la mine şi mi-a cerut o chilie. Închizându-se în chilie, ea mi-a spus numai acest cuvânt: Pentru Domnul, Doamna mea, să nu ştie nimeni de mine, până la sfârşitul meu. Apoi, luându-şi de lucru muncea pentru hrana ei, fără să vorbească vreodată cu cineva şi fără să vadă nici măcar vreo faţă de femeie, căci în acel loc bărbaţii nu puteau intra deloc. Iar nevoinţa pe care şi-a luat-o asupra sa era astfel: că în 5 zile: mânca numai 6 uncii de pâine şi bea o litră de apă, iar despre lacrimile ei, despre plânsul şi bocetele ei, cine le poate povesti cu vrednicie? Ea nu numai noaptea, ci şi ziua nu înceta să verse lacrimi, bătându-se în piept şi chinuindu-se în tot felul. Petrecând astfel în chilia sa 15 ani, ea s-a dus către Domnul, în vremea, ieşirii sale, a făcut, multe minuni.

Rugăciunile ei să ne miluiască şi pe noi necredincioşii şi înviforaţii încă de valurile vieţii acesteia care e atât de tulburată.

127.Tot ea povestea că o fecioară de bun neam, văzând un tânăr oarecare, s-a aprins de o patimă satanică şi a căzut cu el în păcat. Pe urmă, după câteva zile, venindu-şi în sine, s-a căit de păcatul ei şi fără să ştie cineva, a ieşit noaptea din oraş, schimbându-se în haine bărbăteşti. Venind la sărăcia mea, cu multă osteneală şi sudoare, ea mi-a povestit totul şi mi-a cerut o chilie. I-am dat cu bucurie şi ea s-a închis într-însa. Hrana o primea pentru două zile, în afară de duminica şi sâmbăta, şi în aceste două zile nu vorbea decât cu mine. După acestea, ea n-a mai văzut niciodată o faţă de om şi s-a dedat unei vieţi de-o atât de aspră nevoinţă, încât numai după glas puteai s-o recunoşti că e om. Vieţuind în felul acesta 20 de ani cu nevrednicia mea, ea a trecut cu pace spre Domnul.

128. Fericita Teodora spunea despre Avva Isaia: a venit la el un frate. După ce a stat de vorba cu el, Avva i-a spălat picioarele şi, punând un pumn de Iinte în oală, a ţinut-o puţin deasupra focului, apoi îndată a luat-o de pe foc şi a adus-o. Fratele îi spuse: Avva, încă n-a fiert. Avva i-a răspuns: nu ţi-e de ajuns că ai văzut focul? Şi asta, frate, nu e mică mângâiere.

129. Tot ea a zis: odată, Avva Isaia cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus: gospodărule, dă-mi grâul! Plugarul îi spuse: tu ai secerat, Avva? Avva îi răspunse: nu. Plugarul îi zice: cum dar vrei să iei grâu dacă n-ai secerat? Avva a. întrebat: oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată? Plugarul îi spune: oare tu nu auzi ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” ? Iar tu, Avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată? După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus: fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în veacul viitor de la dreptul Judecător.

Vă spun vouă: nimeni să nu vă înşele pe voi ca şi cum în ceasul morţii s-ar putea primi de la cineva vreun ajutor. Fiecare va mânca din rodul muncii lui în vremea ieşirii lui din trupul acesta.  Pentru aceea, atâta vreme cât este ziua muncii, nu vă trândăviţi, ci staţi barbăteşte împotriva vicleanului şi el va fugi de voi.

130. Zicea Fericita Teodora: Avva Isaia îmi spunea: ceea ce la început diavolul făcea cu strămoşul nostru Adam, acelaşi lucru va face şi cu noi. Când, după cădere, vrem să ne întoarcem spre pocăinţă, el spune fiecărui suflet: nu este pentru tine mântuire la Dumnezeul tău.

Vai de acela care va crede pe acest viclean. El caută pe toate căile să ne îndepărteze mintea de Dumnezeu şi de pomenirea morţii, ca s-o înghită ca o fiară sălbatică şi să ne piardă sufletul. De aceea, niciodată nu trebuie să ne îndepărtăm mintea de Dumnezeu şi de amintirea morţii, căci de aici vine un mare ajutor pentru ea, ci –  înălţându-se întotdeauna spre Dumnezeu – mintea din ce în ce mai mult se luminează prin razele care coboară din El, până când, în sfârşit, se face locuinţa lui Dumnezeu. Atunci, cel de trei ori ticălos nu mai poate tăbărî asupra unui astfel de om, nu pentru că s-ar teme de el, ci pentru Dumnezeu Care locuieşte în el, căci el este întotdeauna tot şi întreg cu Dumnezeu cu Care stă de vorbă, în Dumnezeu petrece şi Dumnezeu în el, cum încredinţează Mântuitorul Însuşi: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locuinţă”. Dacă ne vom osteni puţin aici, Doamna mea, acolo, în Împărăţia Cerească, vom dobândi o mare bucurie şi odihnă.

Şi eu m-am ostenit, surorile mele, pe cât mi-a stat în putinţă, după cuvântul părintelui meu, a cărui sfântă rugăciune să fie întotdeauna cu noi.

131. A mai spus încă: odată, au venit hoţii în chilia lui Avva Isaia. Doi îl ţineau, iar unul căra ce se afla în chilie. Când acesta a dus şi cărţile, Avva i-a zis: tot ce este în chilie luaţi, numai cărţile lăsaţi-le, dar ei nu voiau. Atunci el, dând din mâini, i-a aruncat ca pe nişte paie de grâu şi le-a zis: duceţi-vă cu pace. Şi ei, cuprinşi de frică, au ieşit şi au fugit.

132. Tot ea zicea: Avva Isaia povestea despre un oarecare stareţ, că înainte de a păşi în viaţa liniştită, a văzut în răpire pe un oarecare tânăr înfricoşător a cărui faţă strălucea mai tare decât soarele şi care, luându-l de mână, i-a spus: du-te, îţi stă înainte o luptă şi i-a condus într-un loc plin de oameni pe de o parte îmbrăcaţi în haine albe, iar pe de altă parte, în haine negre. Când l-a scos la locul luptei, a văzut în faţa sa un om etiopian, înfricoşător şi înalt, al cărui cap ajungea până la nori. Îngerul păzitor care-l ţinea i-a zis: cu acesta trebuie să te lupţi. Văzând o arătare atât de înfricoşată, de spaimă a început să tremure cu toată fiinţa şi să ceară păzitorului său să-l izbăvească de această nevoie, zicând: cine din cei ce au fire de om muritor, poate să lupte cu el? Îngerul lui Dumnezeu ia zis: poţi, intră numai cu toată râvna, căci îndată ce te vei lua la luptă cu el, eu îţi voi ajuta şi-ţi voi mijloci o cunună biruitoare. Într-adevăr, îndată ce s-au apucat şi au început să se lupte unul cu altul, îngerul lui Dumnezeu s-a apropiat şi i-a ajutat a birui pe etiopian. Atunci, toţi etiopienii cei negri au dispărut cu  cârtire şi cu ceartă, iar corul îngerilor a lăudat pe cel ce i-a ajutat şi i-a dăruit biruinţa.

Tot astfel şi noi, maicilor şi surorilor, trebuie să părăsim tot ce este material, ca să putem – cu harul lui Hristos – cu tărie şi cu putere să luptăm împotriva întunecatului etiopian, împotriva diavolului care stârneşte toate patimile. Dacă, însă, ne vom înşela şi vom cădea, atunci ne vom face moştenitori vrăjmaşului nostru care este diavolul. Căci marele Apostol Pavel spunea: fiecare este robul celor ce pofteşte, ori celor bune, ori celor rele. De aceea ne-a şi dat Dumnezeu minte şi judecată ca — deosebind binele de rău — să ne ţinem de ceea ce este bine.

133. Mai spunea iarăşi Fericita Teodora: Avva Isaia al meu vorbea despre ziua cea din urmă a fiecărui creştin: ce fel de frică şi de cutremur şi ce fel de nevoie vom vedea noi, când sufletul se va despărţi de trup? Atunci se vor apropia de noi oştile puterilor potrivnice, începătoriile întunericului, stăpănitorii răului din lume, şi ca şi cum ar avea vreun drept oarecare, vor încerca să ia sufletul, înfătişându-i toate păcatele făcute de el în tinereţe, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Dar împotriva acestor puteri rele vor sta îngerii lui Dumnezeu şi îi vor arăta pocăinţa şi faptele lui cele bune. Gândeşte-te dar, cât de mare va fi frica şi cutremurul sufletului stând în mijlocul lor, până se va termina judecata, când va ieşi ultima hotărâre care va arăta locul unde va fi trimis! Dacă sufletul se va dovedi vrednic, atunci demonii vor fi ruşinaţi şi dumnezeieştii îngeri îl vor răpi în sălaşurile cereşti spre o neîncetata veselie, după cum este scris: „căci pe toţi îi veseleşte locuinţa Ta!”

Atunci se va îndeplini cuvântul Scripturii: va fugi întristarea şi suspinul. Atunci va intra sufletul, scăpat de frică, într-o slavă negrăită, cum va porunci Dreptul şi Marele Judecător. Dar, dacă se va dovedi că acel suflet a trăit în nepăsare, atunci  – vai! – el va auzi acel glas înfricoşat: „Să fie luat cel nelegiuit ca să nu vadă slava Domnului!” Tocmai atunci îl va ajunge ziua mâniei, ziua necazului şi a nevoii, ziua întunericului şi a beznei, ziua cea rea şi cumplită, despre care zice Daviel: „În ziua cea cumplită, îl va izbăvi Domnul”. Sufletul care trăieşte în nepăsare, nu va fi izbăvit de Domnul în acea zi cumplită. Atunci, bietul suflet va fi predat întunericului celui mai din afară şi în focul veşnic, unde se va munci în vecii cei nesfârşiţi.

Aşa îmi grăia Avva Isaia al meu, cu multe lacrimi şi cu o mare durere în inimă.

134. Am întrebat odată  — zicea Fericita Teodora — pe părintele meu Isaia despre cuvântul Apostolului: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” şi el mi-a zis: Apostolul ne învaţă negustoria cea duhovnicească şi anume: îţi stă în faţă vremea ocărilor? Răscumpăr-o. Cu smerenia şi cu răbdarea răscumpără această vreme de ocară. Vine vremea necinstirii? Răscumpără această vreme cu nerăutate şi vei dobândi un câştig. Te-a atins vreo învinuire mincinoasă? Agoniseşte-o şi cumpăr-o cu răbdarea şi cu nădejdea şi, dacă vrem, tot ce ne este potrivnic, ne va fi un câştig.

135. Iarăşi îmi spune bunul părinte nevoieşte-te sa intri prin poarta cea îngustă.  După cum pomii nu pot aduce roadă, dacă nu vor suferi iarna şi ploaia, tot astfel şi noi, pentru care veacul acesta este o iarnă, nu putem aduce roade vrednice de Împărăţia Cerurilor, dacă nu vom trece prin tot felul de scârbe şi ispite. Ce folos am avea noi dacă, trăind aici în îndestulare şi în desfătare chiar 100 ele .nu, ne vom chinui acolo în vecii cei nesfârşiţi, după cuvântul Domnului?

136. Tot Fericita Teodora povesteşte că un monah l-a întrebat pe Avva Isaia: cum se face oare că cei ce trăiesc în lume, fără să aibă grijă de post, fără să le pese de rugăciune, fugind de priveghere şi lipsindu-se de orice fel de smerenie, îndulcindu-se cu mâncărurile, umblând după poftele lor, mâncându-se unii pe alţii, petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor în jurăminte şi în călcări de jurăminte, cum se face că ei nu cad şi nici nu spun măcar: am greşit, – iar noi monahii, nevoindu-ne în post, în privegheri, culcându-ne pe jos, mâncând pâine uscată, nebând vin, nemâncând untdelemn şi înfrânându-ne, în general, de la orice odihnă trupească, vorbim cu plânsete şi cu bocete: ne-am pierdut sufletele, ne-am lipsit de Împărăţia Cerească şi suntem vrednici de chinuri? Oare legea şi poruncile nu sunt date tuturor?

Şi bunul părinte, lăcrimând şi oftând din adâncul sufletului, a spus: bine ai zis tu, fiul meu, că mirenii nu cad, căci căzând odată cu o mare şi groaznică cădere amară, ei nici nu se pot scula, nici nu au unde să mai cadă. Diavolul nu are grijă să se lupte şi să se războiască împotriva acelora care întotdeauna stau culcaţi pe jos şi niciodată nu se scoală. Monahii, când biruind, când fiind biruiţi, năvălind şi îndurând năvăliri, luptă împotriva diavolului, iar mirenii, din pricina nechibzuinţei si a necunoştintei, pentru că iubesc lumea şi lucrurile; vieţii, rămân în prima lor cădere, nevăzând chiar şi neştiind că au căzut. Dar ca să înţelegi că nu numai noi amândoi, cărora ni se pare că suntem monahi şi care stăm departe de viaţa, călugărească, avem nevoie să plângem şi să suspinăm întotdeauna, ci şi marii Părinţi, adevăraţii nevoitori şi pustnici au nevoie să plângă neîncetat, ascultă cu chibzuinţă şi cugetă. „Minciuna este de la diavolul”, cum spune Domnul; privirea spre femeie — pentru a o pofti — El a aşezat-o în rând cu desfrânarea; mânia asupra aproapelui, El a asemănat-o cu uciderea şi a spus că trebuie să dăm socoteală de orice cuvânt deşert. Dar cine este acela şi unde vom găsi un astfel de om care să nu fi fost ispitit nici cu minciuna, care să nu fi fost pătat nici cu pofta de femeie sau să nu se fi mâniat pe aproapele şi să nu fi slobozit un cuvânt eleşart — ca să nu aibă nevoie de pocăinţă ? Noi toţi am greşit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu. De altfel, să ştii că oricine, de este monah ori mirean, arhiereu sau împărat, de nu se va da cu desăvârşire spre cruce, adică spre nevoinţa smeritei cugetări, nu poate să fie cu adevărat creştin. Domnul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe unii ca aceştia, zicând: „Ferice de voi, săracilor, că a voastră este Împărăţia Cerurilor”. N-a spus bogaţi, ci săraci. Şi iarăşi: „Ferice de voi cei ce flămânziţi că vă veţi sătura, ferice de cei ce plâng, că vor râde”‘.

Prin urmare, unde vor fi aceia care, luând parcă sub stăpânirea lor mesele copioase şi tot ce este lumesc, trăiesc în desfrânare şi necuviincios şi se desfătează de toate cu râsete până la saturare, grăind vorbe spurcate şi fără de nici o frică faţă de Dumnezeu?

Există chiar astfel ele mireni nenorociţi care spun, ascultând cu uşurinţă cele spre desfrânare, că numai călugărilor le este dat postul, orice fel de pătimire rea şi jugul cel greu, iar mirenilor plăcerea, odihna şi orice desfătare.

O, nechibzuiţilor şi împietririlor cu inima ! Oare n-aţi auzit ce zice Domnul: „Ferice de cei ce flămânzesc, că aceia se vor sătura” ? Şi „vai de voi, bogaţilor, că v-aţi luat mângâierea voastră !” Şi „intraţi prin porţile înguste, căci mare este poarta şi largă este calea ce duce spre pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea; îngustă este calea care duce spre viaţă şi putini sunt cei ce au dobândit-o”. Acestea şi altele asemenea nu sunt spuse monahilor, căci pe atunci pe când învăţa toate acestea Prea Dulcele nostru Iisus şi Dumnezeul nostru, ei încă nu erau, — ci mirenilor şi vieţuitoarelor celor ce petrec o viaţă deşartă şi iubitoare de materie. Dacă Domnul i-a învăţat numai pe monahi, atunci mirenii sunt mai de plâns şi mai nenorociţi decât animalele însele, fiind lipsiţi de poruncile dumnezeieşti şi de astfel de fericiri. Dacă legea este obştească, atunci desigur obşteşti sunt şi jugul şi fericirea, şi judecata şi iadul. Monahul, auzind toate acestea de la Avva, de la bunul meu învăţător, a rămas mirat şi uimit şi, oftând adânc, a căzut la cinstitele lui picioare şi a zis: aşa, Sfinte Părinte, e nevoie de mai multă osteneală, sudoare şi nevoinţă. Roagă-te dar pentru mine, Sfinte Părinte; iar Avva, binecuvântându-l, l-a slobozit.

137. Fericita Teodora a mai zis: Părintele meu Isaia îmi spunea: „bărbatul înţelept păzeşte tăcerea” şi lucrul e bun îndeosebi pentru tineri. Să ştii, fiica mea, că de va vrea cineva să se liniştească, îndată vine cel viclean cu toată oastea lui diavolească şi îngreuiază sufletul celui ce se linişteşte pentru Domnul cu deznădăjduirea, cu puţinătatea de suflet, cu gânduri spurcate şi necurate, loveşte şi trupul cu neputinţă, cu slăbirea genunchilor şi, în general, dezechilibrează toate puterile sufletului şi ale trupului. Atunci gândul îi vorbeşte sihastrului, mai bine-zis însuşi diavolul îi şopteşte prin gândul lui: eu sunt neputincios, nu-mi pot săvârşi pravila şi să bat metanii ca de obicei. Dacă te vei lupta, toate acestea vor dispărea.

Să-ţi spun o întâmplare despre un înţelept monah: când s-a sculat el odată la pravilă, s-a pomenit cuprins de fierbinţeală, de friguri, iar în capul lui s-a făcut mare vuiet. Monahul şi-a vorbit sieşi: iată, acum sunt bolnav şi poate că voi muri. Să mă scol dar înainte de moarte ca să-mi săvârşesc pravila; cu acest gând, s-a silit pe el însuşi ca să-şi citească rugăciunile. Când s-au terminat rugăciunile, s-a terminat şi înfocarea trupului. Acest frate s-a luptat şi după aceasta împotriva acestui gând, citindu-şi pravila şi, în felul acesta, a biruit ispita.

138. Iată poveţele pe care le dădea Fericita Teodora surorilor care veneau la ea:
—  siliţi-vă, surorile şi maicile mele, să faceţi monah pe omul cel lăuntric, iar nu numai pe cel clin afară;

—  iubiţi pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi străduiţi-vă în nevoinţele faptelor bune. Petrecerea în osteneli, cu răbdare, alungă trândăvia;

— când vreţi să vă izbăviţi de toate patimile, fugiţi de mama tuturor relelor, care este iubirea de sine;

—  iubiţi liniştea. Cel ce nu este împătimit de deşertăciunile lumii, se întăreşte cu sufletul prin mijlocirea liniştii, înfrânării şi tăcerii, iar rugăciunea şi citirea curăţă mintea;

—  închideţi-vă simţurile în odaia de pază a liniştii celei bune şi ele să nu târască mintea spre poftele lor;

— cea mai puternică armă, pentru cel ce se linişteşte cu răbdare, este înfrânarea şi tăcerea, rugăciunea, citirea şi neîncetata aducere aminte de prea bunul Dumnezeu;

—  când vă liniştiţi, nu îngăduiţi minţii să fie de partea trupului, ca nu cumva, în caz contrar, să vă adunaţi pofta şi scârba;

— înfrânaţi-vă pântecele, surorile şi maicile mele, limba şi mânia şi picioarele voastre nu se vor lovi de piatră;

— năzuinţa poftei să o stăpâniţi cu înfrânarea, iar mânia, cu tăcerea şi liniştea. Liniştea şi rugăciunea sunt cele mai bune unelte ale faptelor bune; curăţă mintea, ele o fac cu vedere ascuţită;

— faptele trupeşti şi sufleteşti se usucă prin înfrânare, cu răbdare şi tăcere, cu linişte şi bărbăţie;

— înfrânarea şi osteneala înfrânează pofta, iar liniştea şi aducerea aminte de moarte o nimicesc;

— răbdarea este osteneala sufletului, iar unde este osteneală, este izgonită iubirea de plăceri împreună cu desfrânarea;

—  orice păcat vine din plăcere şi orice iertare prin suferinţă, linişte şi tăcere;

—  răscoala trupului se întâmplă din cauza neglijării rugăciunii, înfrânării şi a liniştii celei bune;

— roadele cele bune ale unei linişti bune sunt tăcerea şi înfrânarea, citirea şi rugăciunea cea curată;

— citirea şi rugăciunea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile curăţă mintea de orice păcat;

— răul învechit în inima omului sau patima necurată cer o suferinţă mare şi de lungă durată, căci deprinderea înrădăcinată în inimă greu se schimbă;

— cel ce se nevoieşte cu chibzuinţă, cu măsură şi cu luare-aminte, nu va simţi multă vreme osteneala nevoinţelor;

—  conştiinţa devine curată prin linişte şi osteneală în faptele bune ale nevoinţelor săvârşite cu răbdare şi mărinimie de suflet;

— postul şi privegherea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile, cântarea de psalmi şi citirea smeresc sufletul trufaş şi zdrobesc trupul puternic;

— cununa pentru cei ce au răbdare în linişte va fi grabnicul ajutor de la Domnul. De veţi avea vreun neajuns în chiliile voastre, răbdaţi puţin şi Domnul Dumnezeu vă va trimite ajutorul Său. Căci Cel ce vine va veni şi nu va întârzia să ajute pe cei ce-L caută în ziua necazului;

—  dacă vă înfrânaţi pântecele, curând se vor potoli patimile şi atunci mintea voastră nu va mai fi roaba gândurilor desfrânate. Mintea celui ce posteşte devine Biserica Duhului Sfânt, iar mintea celui lacom cu pântecele — locuinţa demonilor;

—  iată ce mântuieşte sufletele: suferinţa, smerenia, liniştea, tăcerea, postul, privegherea, citirea şi cântarea de psalmi, rugăciunea, îngenuncherile, aducerea aminte de moarte şi de Dumnezeu! Dacă voi, liniştindu-vă, veţi dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu aceste fapte bune, nu veţi fi departe de Împărăţia lui Dumnezeu, maicile şi surorile mele;

— dacă doriţi, maicile şi surorile mele, ca mintea voastră să nu rămână fără rod şi să dispară cu desăvârşire pentru voi înşelăciunea patimilor, nevoiţi-vă mai cu seamă în citire. Numai că, atunci când vă aşezaţi să citiţi, săvârşiţi citirea cu toată liniştea, cu tăcere, cu mintea slobodă de grijile lumeşti, pentru ca să poată înţelege cele citite. Noi suntem osândiţi să gustăm pâinea cunoştinţei cu mare osteneală şi în sudoarea frunţii;

—  să ştiţi, surorile şi maicile mele, că nepăsarea şi slăbirea l-au făcut pe Adam să calce porunca şi în locul raiului, plin de desfătare, el a fost osândit la moarte. Păziţi-vă dar, pentru Domnul, şi voi, ca să nu cădeţi în nepăsare şi să nu suferiţi asemenea strămoşului vostru;

—  feriţi-vă de vin, maicilor şi surorilor, pe cât vă stă în putinţă. Pentru monah e cu totul nepotrivit să bea vin şi cu atât mai mult pentru monahii. Cine nu va asculta de acest sfat, uşor va cădea în mrejele diavoleşti, încercaţi Scripturile şi, fără nici o îndoială, veţi afla ceea ce vă spun vouă;

—  semnul răbdării este dragostea de linişte şi tăcerea spre care, îndrăznind, mintea nădăjduieşte să dobândească bunătăţile viitoare şi să scape de veşnica muncă;

— de vă veţi supune trupul prin înfrânare, atunci veţi fi iubiţi de Dumnezeu şi de îngerii voştri păzitori, căci Dumnezeu iubeşte mult pe cei ce suferă pentru El;

— nu ştiţi voi, maicile si surorile mele, că Acela ce întocmeşte toate spre mântuirea noastră a poruncit, ca un Înainte-Văzător, zicând: „Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Nu el este ucenicul Meu, ci cel ce dispreţuieşte toate cele văzute, acela este vrednic de dragostea Mea, căci cel ce va pierde sufletul său pentru Mine, acela se va mântui şi va moşteni viaţa veşnică. Cum dar puteţi voi, bunele mele surori si maici, să săvârşiţi lucruri bune în mijlocul lumii ? Căci Dumnezeu zice: ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi; credeţi oare în puterea acestui cuvânt? Dar cum să nu credem, când însuşi Domnul spune: „Cerul şi pământul vor trece, iar-cuvintele Mele nu vor trece”? Spuneţi-mi mie, maicile mele, îngerii din cer adună aur şi argint, sau slăvesc pe Dumnezeu ? Şi noi am primit acest chip îngeresc pentru cu să adunăm aur, argint şi alte lucruri ale acestei lumi deşarte ? Nu ştiţi oare că Dumnezeu vrea să împlinească ceata celor căzuţi din cer, cu cei ce trăiesc curat, cu sfinţenie şi lepădare de sine ? Pentru ce ne-am lepădat noi de lume ? Desigur, pentru Dumnezeu şi pentru nenorocitele noastre suflete. Pentru ce am neglijat toate acestea şi i-am îngăduit diavolului să ne întoarcă din nou din calea mântuirii ? Oare nu ştiţi că vinul, lucrurile lumeşti, mângâierile trupeşti şi petrecerea dimpreună cu mirenii, toate acestea îi îndepărtează pe monahi de Dumnezeu şi dacă pe monahi îi îndepărtează, atunci nu cu atât mai mult pe noi nenorociţii, care avem o fire lesne înşelătoare ? Nu auziţi oare ce spune Sfântul Ioan Teologul: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume, căci cine iubeşte lumea nu are iubirea lui Dumnezeu într-însul” ? Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Iacob: „Cel ce este prieten cu lumea, e duşmanul lui Dumnezeu”. Prin urmare: fugiţi de lume, aşa cum fugiţi de şarpe, căci şarpele când te muşcă, cu greu te poţi vindeca. Tot aşa şi lumea. De aceea, dacă vreţi să fiţi fiii lui Dumnezeu, fugiţi de lume şi de bărbaţii mireni şi păziţi-vă sufletele în linişte. Spuneţi-mi, maicile mele, Sfinţii noştri Părinţi unde şi-au dobândit faptele bune, în lume, în mijlocul mirenilor şi femeilor sau în pustietăţi şi în linişte ? Cum dar voi doriţi să dobândiţi fapte bune în mijlocul ispitelor mireneşti, bând vin si având legături cu bărbaţii ?

Dacă nu veţi flămânzi, dacă nu veţi înseta, dacă nu veţi suferi gerul, dacă nu vă veţi linişti si nu veţi muri trupului, cum va trăi sufletul vostru pentru veacul viitor? Cum voiţi să moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul, în care nimeni n-a ajuns la ea? O, încetaţi, fiicele mele, de a mai face astfel de fapte şi întoarceţi-vă toată privirea voastră spre Soarele Dreptăţii, spre Domnul nostru Iisus Hristos, în Care odihneşte toată nădejdea noastră. Şi ostaşul, de nu se va lupta, de nu va fi rănit şi nu va vărsa sânge, nu se va învrednici de slava pământească şi vremelnică; cum dar voi, săturându-vă, bând vin, vorbind cu bărbaţii şi având, legături cu mirenii, vreţi să vă mântuiţi şi să moşteniţi viaţa veşnică ? Nu, surorile mele, nu vă rătăciţi în felul acesta! Lăsaţi orice grijă şi bătaie de cap şi nu vă îndeletniciţi nici cu rucodelia de prisos, sub motiv că daţi milostenie. Toate acestea sunt lucrurile mirenilor. Dumnezeu nu vrea ca noi, călugăriţele, să avem aur sau lucruri de prisos, o dată ce ne-am lepădat de lume şi de tot ce e în lume. Domnul a poruncit: „Căutaţi la păsările cerului, ele nu seamănă, nu seceră, nu adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte”;

— chipul pe care îl purtăm este îngeresc; să nu-l facem dar, diavolesc. Fugiţi de lume şi de stăpânitorul lumii — diavolul, în pustie şi în linişte e greu să te mântuieşti, dar cum ai putea să te mântuieşti în mijlocul lumii? Având legături cu mirenii şi. cu bărbaţii? Nu, aşa nu vă veţi mântui, când Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Cine nu se va lepăda de tot ce este în lume, însă si de sufletul său şi nu-şi va lua crucea sa (adică omorârea trupului) şi nu-Mi va urma Mie, acela nu e vrednic de Mine”. „Viu sunt Eu — zice Domnul — ieşiţi din mijlocul lor şi vă liniştiţi. Pocăiţi-vă de fărădelegile voastre şi vă voi milui”, spune Domnul, Atotţiitorul.

Iată, buna mea soră, eu m-am ostenit să-ţi scriu în cartea de faţă vieţile şi nevoinţele sfintelor femei nevoitoare pentru ca, alegându-ţi una dintre vieţile acestor sfinte, să te, sileşti să mergi pe urmele ei până la sfârşitul vieţii tale, de pildă Sfânta Melania sau Teodora, al cărei nume îl porţi, închipuindu-ţi viaţa ei, ţine minte zi şi noapte faptele ei şi râvneşte s-o imiţi, rugându-te şi pentru mine, căci ştie Dumnezeu cu câtă trudă am adunat toate acestea din dragoste pentru tine.

Mi-e teamă, de altfel, să nu fiu osândită de oameni pentru că, până la mine, nimeni n-a alcătuit o carte femeiască, aşa cum am alcătuit-o eu pentru tine. Eu însă, trec cu vederea orice reproş, avand în vedere numai mântuirea ta şi Domnul Dumnezeu Cel în Treime închinat să-ţi îndrepte paşii tăi!

Vezi, Doamna şi sora mea, câte au suferit sfintele femei şi cum le-a proslăvit. Domnul în veacul acesta şi în cel viitor şi să nu mai spui că numai bărbaţii sunt în stare să ducă o viaţă de aspre virtuţi, potrivit cu tăria firii lor. Râvneşte dar şi tu spre o astfel de nevoinţă. Mai mult decât orice, păzeşte curăţenia şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu; nu numai curăţia trupului, ci mai vârtos a inimii.

În ziua aceea se vor da pe faţă toate cele ascunse ale smeritului şi sărmanului om. Oamenii care au trăit până la potop n-au fost nici închinători la idoli, nici iubitori de argint, n-au băut nici vin, nici carne n-au mâncat, şi cu toate acestea, în ciuda unei asemenea înfrânări, potopul a înghiţit tot neamul lor numai pentru desfrânarea cea urâtă de Dumnezeu şi nu s-a mântuit decât Noe cu familia lui, pe care Bunul Dumnezeu l-a găsit singur neîntinat de această spurcăciune, în mijlocul atâtor mii de oameni. Priveşte cât de minunat i-a mântuit. Pe toţi i-a închis cu desăvârşire pentru ca, neavând nirnic, ei să contemple cu mintea şi să cinstească cu cuvântul pe Unul Dumnezeu.

Vădit lucru este că El nici pe noi nu ne va milui în ziua aceea, cu toate că noi purtăm numele de creştin, dacă nu vom avea o dată cu acesta şi fapte creştineşti. Cu adevărat, Stăpânul tuturor, Hristos, ne va spune şi nouă ceea ce odinioară a spus iudeilor când ei spuneau, lăudându-se: „noi suntem fiii lui Avraam”: „dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Tot aşa ne va spune şi nouă: dacă aţi fi creştini, aţi face faptele cuvenite creştinilor. Nu te îndoi de acest lucru şi nu şovăi de a crede. Doamna şi sora mea, Dumnezeu a lămurit prin acel potop ce a venit peste toată lumea şi prin nimicirea Sodomiţilor cu flăcări. de foc, ce fel de sfârşit vor avea cei ce trăiesc în desfrânare şi necurăţenie. Nu-i va milui Dumnezeu în ziua Judecăţii pe cei ce curvesc aici şi nu aduc adevărate roade de pocăinţă, ci ei vor auzi acel glas înfricoşător şi groaznic: „duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, pregătit diavolilor şi îngerilor lui”. Toate acestea eu le cunosc şi le înţeleg cu adevărat. Vreau ca şi tu să cunoşti tot aşa de amănunţit şi să înţelegi limpede şi, şezând liniştită în chilia ta, să cugeti la toate acestea si cu aceasta să-ţi încălzeşti râvna ta — ca să fugi de cele rele, iar de cele bune să te lipeşti cu toată inima şi cu tot sufletul, ca să te învredniceşti de nesfârşita bucurie în veşnicele lăcaşuri ale Bunului nostru Stăpân şi Domn.

Păstrează „Matericonul” de faţă ca pe o lumină care te luminează în viaţa de acum, până vei ajunge la lumina cea neînserată, la Prea Dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru.

Dăruieşte, Dumnezeule, şi sărăciei mele — cu rugăciunile tale — să primesc partea celor ce se mântuiesc.

Harul Treimii Celei nedespărţite şi necreate să fie cu sufletul tău. Amin!

Povăţuirile duhovniceşti

ale monahului Isaia către prea cinstita monahie Teodora

Cu toate că trupeşte suntem oarecum departe unul de altul, buna mea soră, suntem însă departe în ceea ce priveşte vederea feţei, iar nu în ceea ce priveşte inima, trăind în pustietatea aceasta pentru ca — prin darul lui Hristos — liniştindu-ne puţin dinspre oameni şi lepădându-ne de toate pentru Dumnezeu, să intrăm şi noi, pe cât ne stă în putinţă, în lupta cu năvălirile duşmane şi cu patimile, lăsând la o parte lenea, să scuturăm deznădejdea, părăsind nepăsarea şi însufleţindu-ne de râvnă şi de osârdie pentru slujba lui Dumnezeu.

Aşa, buna mea soră, alegând din dumnezeieşlile Scripturi poveţele şi îndrumările mântuitoare, m-am hotărât să le însemnez iubirii tale de Dumnezeu şi în scris, pentru ca cele ce le-am vorbit întotdeauna personal, tu să poţi citi şi în cartea aceasta, luând aminte la îndemnurile mele, adunând cu frică roade duhovniceşti.

1. Începutul iubirii duhovniceşti după Dumnezeu se face prin întipărirea în inimă a aducerii aminte de marea întocmire dumnezeiască întru mântuirea sufletelor noastre. De aceea, nu îngădui nepăsării şi negrijirii să-ţi întunece aducerea aminte şi să nu uiţi niciodată marile binefaceri pe care le-ai primit, de la Dumnezeu. Astfel de amintiri, împreună cu pomenirea morţii, vor încălzi şi vor înălţa rugăciunea pe care ai învăţat-o de la mine. Rănindu-ne astfel de amintiri, asemenea unei săbii de aur, ne vom trezi întotdeauna spre slavoslovenie, smerenie, mulţumire şi zdrobirea inimii, râvnă spre a-i plăcea lui Dumnezeu în linişte şi spre oricare altă faptă bună; ţinându-le necontenit în minte, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, vei repeta neîncetat cuvântul proorocului: cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Într-adevăr, cât de mari şi nenumărate sunt binefacerile Domnului şi Stăpânului nostru Cel iubitor de oameni!

Mărturiseşte-I Lui, Doamna mea, de câte ori te-a izbăvit El de primejdie! De câte ori te-a răpit chiar dintre fălcile vrăjmaşului, atunci când erai gata să aluneci spre păcat! De câte ori, fiind tu slăbită de nepăsare şi neîngrijire, nu te-a dat în mâinile duhurilor înşelăciunii spre pierzare şi moarte ci, ca un iubitor de oameni, te-a păzit cu îndelungă răbdare, aşteptându-te să te trezeşti, să te întorci, să te pocăieşti.

2. Trupul nu poate trăi fără pâine şi apă, nici mintea, din momentul în care este înconjurată de îndemnurile spre alinare şi slăbire, nu mai poate ţine într-însa aducerea aminte de Dumnezeu. Numai o singură privire aruncată asupra lor trezeşte pofta şi vătăma sufletul. De aceea Domnul a poruncit ucenicului care voia să-L urmeze, să se golească de toate şi să iasă din locul lui. Mai întâi, omul trebuie să alunge de la sine toate pricinile slăbirii şi apoi să se apropie de lucrul lui Dumnezeu, Însuşi Prea Dulcele nostru Domn, nimicind puterea diavolului, a intrat Cel dintâi în luptă cu el, în pustietatea neroditoare. Tot astfel şi Apostolul îndeamnă pe acei care au luat crucea lui Hristos, să iasă din cetate. Să ieşim — zice — cu El din cetate, ducând povara Lui, căci El a mai suferit afară din cetate, adică a fost răstignit.

Când omul se va despărţi de lume şi se va îndepărta de toate patimile şi de orice legături cu oamenii, atunci lesne va uita vechile obiceiuri şi nu se va osteni multă vreme pentru a-şi dobândi mântuirea. Apropiindu-se însă de lume şi de lucrurile ei, el se slăbănogeşte imediat şi cu gândul şi cu inima.

3. Trebuie să ştii tu, buna mea Doamnă, că foarte mult îi ajută celui ce se nevoieşte, să nu aibă nimic în chilia lui. De îndată ce sunt îndepărtate obiectele care îi pot slăbănogi sufletul, el se arată în afară de primejdia ce vine de la cele două războaie, dinlăuntru şi din afară — în linişte, călăuzit de harul lui Dumnezeu, va birui fără trudă orice fel de ispitire. Prin ce fel de luptă să-l mai ispiteşti pe om, când în faţa lui nu se mai află lucrurile care să-i trezească patimile trupeşti? Neavând nimic de prisos în chilia sa, el nici nu va dori ceva din cele ce îl ispitesc şi-şi va mulţumi trebuinţa trupului cu puţină hrană în ceasul hotărât, adică cu pâine şi apă. Cum această hrană nu este înşelătoare, el o va primi numai pentru întreţinerea trupului.

4.  Cine şade cu răbdare în linişte şi cu această linişte uneşte înfrânarea de la ascultarea vorbirilor şi de la privirea la lucrurile atrăgătoare, postul, tăcerea şi rugăciunea, asupra lui curând Se va odihni Prea Sfântul Duh.

5.  Trebuie să ne îndepărtăm întotdeauna de pricinile care trezesc lupta duşmană şi să nu ne apropiem de lucrurile care pot să vatăme sufletul. Nu spun asta numai despre momelile pântecului, ci şi despre toate cele poftite, cu care poate fi ispitită şi siluită libertatea voii celei bune

6. Când omul se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă, face cu El un legământ — să se îndepărteze de toate grijile lumii, de toate patimile ei şi de desfrânare. Pentru aceasta, în primul rând, un călugăr nu trebuie să se uite la faţă de femeie, iar o călugăriţă să nu se uite la faţa bărbatului, în al doilea rând, nu trebuie să dorim nimic şi să nu ne îndulcim de nimic, în al treilea rând, să nu ascultăm deloc vorbele oamenilor. De vei păzi toate acestea, şezând în chilia ta, vei fi nevătămată de gândurile cele rele, cu darul lui Hristos.

7. Pentru orice mădular al trupului, există ispita sa cu care monahul trebuie să se lupte din toate  puterile. Dacă el vrea să scape de străşnicia acestei lupte, trebuie să îndepărteze de la sine obiectele ce-l ispitesc şi el însuşi să se îndepărteze de ele, ca să nu cadă. Păzindu-se în felul acesta, el nu va cădea, cu harul lui Hristos.

8. Monahul care doreşte castitatea şi care are legături cu femeile sau monahia cu bărbaţii, oricât s-ar trudi, nu numai că nu vor dobândi curăţia castităţii, ci le mai stă în faţă primejdia să mai cadă, dacă nu trupeşte, atunci sufleteşte.

9. Trebuie să ne fie întotdeauna teamă ele ceea ce poate să tulbure sufletul nostru prin vreo aducere aminte sau prin vreo vedenie, ca să nu ne pătăm conştiinţa. Prin urmare, noi ne-am ascuns în liniştea chiliei — nevoieşte-ţi dar, buna mea soră, trupul, sufletul şi gândul ca să dobândeşti răbdare în chilia ta.

10.  Cine a biruit orice ispită ce vine din viaţa aceasta deşartă şi a unit liniştea cu postul, rugăciunea cu tăcerea şi cu ura de agoniseală, acela curând se va slobozi din robia vrăjmaşului nostru obştesc, care este diavolul cel de trei ori blestemat, iar în ziua Judecăţii, cu mare nădejde va auzi: „Vino, binecuvântatul Tatălui Meu, moşteneşte Împărăţia cea pregătită pentru tine”.

11.  E un lucru mare şi minunat să nu laşi să intre în tine pofta, trezită în noi de cel viclean, ci s-o alungăm şi s-o stingem cu înfrânare. Dacă nu putem face acest lucru, cel puţin să ne luptăm cu ea neîncetat, ca să nu fim înfrânţi; înseamnă că noi am biruit. A nu fi  rănit nu atârnă de noi, dar să stăm pe locul nostru, fâră să ne uităm la răni, depinde de voinţa noastră. Cel ce iese în faţa unui vrăjmaş puternic cu toata bărbăţia, chiar dacă e lovit peste faţă, stă cu tărie şi chiar dacă e doborât, îndată se scoală bărbăteşte. Cine mustră pe ostaş, când acesta se întoarce din război acoperit cu răni ? Vrednic de mustrare şi de lacrimi este acela care, aruncând arma, fuge din rândurile armatei sale şi trece ele partea vrăjmaşului, iar cine stă şi luptă, chiar de se mai întâmplă să se clatine puţin sau chiar să cadă, pe acela nu-l va mustra niciodată nici unul dintre oamenii înţelepţi şi cunoscători în treburile militare.

12.  Să însetezi după Hristos, buna mea soră, ca să te adape El cu dragostea Sa. închide-ţi ochii în faţa desfătărilor vieţii ca să sălăşluiască Domnul pacea în inima ta. înfrânează-te de la lucrurile lumeşti, ca să te învredniceşti ele bucurie duhovnicească.

13.  Dacă faptele tale nu vor fi plăcute lui D$m-nezeu, atunci osteneala ta este deşartă şi mincinoasă. Nu vor fi plăcute lui Dumnezeu faptele tale, când tu, petrecând o săptămână în linişte şi rugăciune, vei ieşi afară şi te vei distra o zi, chiar două, şi apoi iarăşi vei şedea în linişte, într-o astfel de rânduială, nu vor fi plăcute lui Dumnezeu faptele tale. Dumnezeu vrea. ca monahul smerit să şadă întotdeauna cu răbdare în chilia sa şi să se prăjească ca peştele în tigaie în lupta cu gândurile. Celui ce este ocupat cu cele pământeşti îi este cu neputinţă să caute cele cereşti şi celui ce este legat de cele lumeşti nu i se potriveşte să aştepte darurile dumnezeieşti. Starea lăuntrică a fiecărui om se arată prin faptele lui. Ceea ce pofteşte omul, spre ceea ce înclină gândul lui, cu ceea ce se uneşte el, prin aceea se şi biruie, aceea îi e Dumnezeu, în aceea crede, indiferent dacă aceasta este o piatră sau un copac sau un cărbune. De aceea spune Apostolul, aceea de care se îndulceşte cineva, adică ceea ce iubeşte, aceea îl şi robeşte.

14. Nu fugi de necazurile care ţi se întâmplă în chilie, căci Dumnezeu te ispiteşte dacă tu cu adevărat Il iubeşti. Cel ce fuge de ispite, fuge de fapte bune, de ispite zic, nu de poftă, ci de necazuri. Ispitele ce vin din poftă, de îndată ce vor fapte, taie-le imediat cu rugăciunea ca să nu prindă rădăcini, să nu devină în inima ta puternice şi permanente.

15.  Iubeşte, buna mea soră, smerenia, în toată viaţa ta, ca să te izbăveşti de mult-împletitele mreje ale vrăjmaşului celui urător de bine, căci ele sunt în afară, de căile celor smerit-cugetători.

16.  Caută cu toate puterile să rupi orice legătură lumească. Prin aceasta vei putea să te uneşti din inimă cu Dumnezeu şi să uiţi cu desăvârşire lucrurile deşarte ale lumii acesteia.

17.  Copiilor li se dă să mănânce pâine după ce sunt înţărcaţi; şi omul care intră în viaţa cea de linişte, este ca un copil luat de la pieptul mamei.

18. Lucrarea trupească merge înaintea celei duhovniceşti, aşa cum pieptul lui Adam a mers înaintea sufletului ce i s-a suflat. Din ce este alcătuită lucrarea trupească ? Din post, priveghere, linişte, tăcere, îngenunchere, sărăcie, osteneală, ascultare. Acestea sunt lucrările trupeşti! Când vei petrece în ele vreme îndelungată, cu răbdare, atunci ţi se va da ţie de la Dumnezeu şi mai mult.

19. Cine a lăsat lumea şi se ceartă cu oamenii pentru o trebuinţă oarecare, necesară pentru mângâierea sa, acela este un orb desăvârşit, căci lăsând tot trupul, se luptă şi se războieşte pentru un mădular al lui.

20. Cine fuge de iubirea vieţii de acum, mintea aceluia a văzut veacul viitor, iar cine este legat de deşertăciunea vieţii, acela este robul patimilor.

21. Să nu socoteşti că numai agoniseala argintului şi a aurului este o iubire de agonisire, ci şi toate celelalte pe care vrei să le agoniseşti.

22.  Cinsteşte lucrarea privegherii ca să dobândeşti mângâierea de la Dumnezeu, pe care El o trimite sufletelor veghetoare.

23. Stăruie în citire şi mintea ta se va ridica spre vederea minunilor dumnezeieşti. Iubeşte sărăcia cu răbdare şi mintea ta se va aduna din risipire.

24.  Nu dori să ieşi afară, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

25. Îndepărtează-te de grijile lumeşti şi îngrijeş-te-te de sufletul tău, ca să-l mântuieşti de pierderea păcii lăuntrice.

26. Iubeşte castitatea ca să nu fii ruşinată nici în vremea rugăciunii, nici în ziua Judecăţii. Fără sfinţenie, nimeni nu va vedea pe Domnul. Iar sfinţenia este castitatea.

27.  Fereşte-te de cele mici şi nu vei cădea în cele mari.

28. Nu-ţi lega sufletul de dorinţe pline de plăcere ca să nu te faci roaba vrăjmaşului. Iubeşte îmbrăcămintea săracă, ca să scapi de amintirile rele şi să întăreşti smerenia inimii. Cel ce iubeşte poboaba din afară nu poate dobândi fapte bune, ci este încă aproape de căderea în curvie, pentru că în inima lui nu are smerenie.

29- Care din cei ce iubesc glumele şi vorbele deşarte urmează înfrânarea, liniştea, privegherea, rugăciunea ? Dacă nu observi că smerenia pătrunde parcă aceste fapte bune, să ştii că ai slavă deşartă şi eşti încă departe ele Dumnezeu, ca un duh căzut, căci şi acesta, la început, nici nu curvea, nici nu era lacom cu pântecele, nici era iubitor de argint, dar a căzut cu înfricoşată cădere pentru că, în mândria lui, a spus: aşeza-voi tronul meu mai presus de nori şi voi fi asemenea Celui Prea înalt — cum spune minunatul prooroc.

Smerenia de totdeauna, în curând te va face fiica lui Dumnezeu, căci David zice:. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fiii Celui Prea-Înalt, toţi !”

30. Cel ce iubeşte faptele bune arătate mai sus, cum sunt liniştea, tăcerea, castitatea şi rugăciunea, se face fiul sau fiica Celui Prea Înalt numai dacă are smerita cugetare.

31. Iubeşte liniştea mai mult decât fapta bună de a sătura pe flămânzii lumii şi vorbirea cu Dumnezeu mai mult decât vorbirile cu înţelepţii cei de un sânge cu tine. E mai bine să te slobozeşti tu singură de legăturile păcatului, decât să eliberezi pe robi din robie.

32.  Armele tale să-ţi fie lacrimile şi postul de fiecare zi; păzeşte-te pe cât îţi stă în putinţă de vederea feţelor bărbăteşti, ca să nu mori curând din pricina gândului desfrânării.

33.  Citirea în linişte este o mare îngrădire a patimilor. Fii slobodă de grijile cele multe ale trupului şi de bătaia de cap pentru lucruri, ca să înţelegi cele citite şi să dai sufletului hrană nepieritoare. Când harul divin va începe să deschidă ochii sufletului tău prin linişte şi citire, atunci ochii trupului tău vor începe să verse lacrimi din belşug, aşa încât faţa ta va fi adeseori spălată cu ele. Atunci se va potoli războiul simţurilor şi înlăuntru, în inima ta, linişte mare.

34. Dacă vreun oarecare vrăjmaş al lui Dumnezeu te va învăţa ceva contrar celor scrise de mine în cartea aceasta, să nu-l crezi, în afară de darul lacrimilor, nu căuta semn mai lămurit al bunei voinţe a lui Dumnezeu pentru tine. Când vorbesc despre lacrimi, eu nu înţeleg pe acelea care se varsă pentru tata sau mama sau din pricina unui necaz oarecare lumesc şi deşert, căci Dumnezeu iubeşte şi Se mângâie cu acele lacrimi care se varsă zi şi noapte, în linişte, pentru păcatele cu care L-am supărat.

35. Curăţă, Doamna mea, sufletul tău şi îndepărtează de la tine orice grijă lumească, ca să nu se învârtească mintea ta încolo şi încoace.

36.  Dacă vrei să te rogi curat şi netulburat, fugi de legăturile cu toţi oamenii — monahi, mireni, monahii, copii, femei — şi atunci va vedea sufletul tău lumina adevărului. Pe măsură ce inima se leapădă de legăturile din afară, în aceeaşi măsură se pătrunde în suflet de Duhul Sfânt şi inima dobândeşte o pace pe care ai s-o înţelegi când vei împlini cu fapta ceea ce este scris aici.

37.  Străduieşte-te pe cât îţi stă în putinţă în citirea dumnezeieştilor Scripturi, cu această călăuză unică pe calea ce duce spre mântuire şi te vei îndulci cu lumina cunoştinţei.

38. E ruşinos lucru pentru iubitorii de trup şi pentru cei lacomi cu pântecele să discute subiecte duhovniceşti, aşa cum e ruşinos pentru o desfrânată să vorbească despre castitate.

39. Când trupul se îmbolnăveşte rău de tot, atunci nu primeşte nici mâncărurile bune. Mintea ocupată cu lucrurile şi vorbirile mireneşti, nu poate să se apropie de linişte, de fericita tăcere şi de rugăciune.

40.  Focul nu se aprinde în lemnele umede şi Duhul Sfânt nu Se odihneşte în sufletul care iubeşte odihna.

41.  Desfrânata nu petrece într-o dragoste credincioasă faţă de bărbatul ei, iar sufletul, ocupat de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, rupe legătura cu Dumnezeu.

42.  Dacă vei pune asupra sufletului tău legea sărăciei şi cu harul lui Dumnezeu te vei elibera de toate grijile lumeşti şi în sărăcia ta, vei fi mai presus de lume, atunci vezi, te rog, să nu mai doreşti din nou a-ţi agonisi averi sub pretextul iubirii de săraci, cu scopul, adică, să faci milostenie, şi să nu-ţi arunci sufletul tău din nou în viforul grijilor (să primeşti de la unul şi să dai altuia) şi să nu-ţi pierzi partea ta devenind roaba oamenilor pentru că ei îţi dau ţie ceva. Dumnezeu, pentru aceasta ţi-a dat ţie mâini, pentru ca să-ţi câştigi hrana cu ele, imitând pe Apostolul; care zice: „Mâinile acestea mi-au slujit mie şi au fost cu mine”. Dacă ai ceva din lucrurile acestei lumi, împarte-le imediat, dar dacă nu ai, nu dori, te rog, să ai mai mult decât pâinea cea de toate zilele. Domnul zice: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Noi, creştinii, în rugăciunile noastre de fiecare ceas, nu cerem de la Dumnezeu decât „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”.

43.  Să-ţi cureţi chilia de toate lucrurile şi să nu ai nimic înăuntru afară de dumnezeieştile icoane sau cărţi, pentru ca atunci când firea va cere hrană, să nu fii biruită, împotriva voinţei. De aici, din această rară satisfacere a trebuinţelor, vei învăţa înfrângerea. De vei avea în chilie provizii suficiente, cu greu vei putea să-ţi păstrezi înfrânarea.

44.  Ferice de acela care cunoaşte şi ţine cele scrise aici, care petrece în linişte, având o rucodelie măsurată, care îşi întoarce toate grijile spre osteneala rugăciunii, crezând că cine lucrează pentru Dumnezeu aruncă asupra Lui toată mâhnirea sa; acela nu va avea neajunsuri în trebuinţele sale, întrucât unul ca acesta pentru El s-a îndepărtat de lume, de lucrurile ei şi de legăturile cu ea.

45. În ceasul când Dumnezeu îţi va umili inima şi te va mişca spre lacrimi, scoală-te şi fă de 70 de ori câte 7 închinăciuni, neîngaduind inimii tale să se îngrijească de altceva, întrucât atunci demonii vor veni la tine cu toată osteneala lor ca să te amăgească să te ocupi cu unele sau cu altele din gândurile lor. Tu vei vedea şi te vei mira de ceea ce se va naşte aici.

46. Ia aminte, Doamna mea, îngrijeşte-te şi osteneşte-te în dumnezeieştile citiri, căci de nu te vei osteni, de nu te vei nevoi, nu vei dobândi. Dacă nu vei bate în uşa lui Dumnezeu cu o rugăciune caldă şi cu osteneala liniştii, postului şi privegherii, atunci nu vei fi ascultată.

47.  Când omul din afară — adică trupul — va muri pentru lucrurile lumii, nu numai pentru păcat, ci şi pentru orice odihnă trupească, atunci în egală măsură va muri omul lăuntric — adică sufletul — pentru gândurile rele. Dacă monahul nu va nimici în inima sa grija de lucrurile vieţii, nici chiar trebuinţele firii, şi nu-şi va arunca grija sa asupra lui Dumnezeu, atunci harul lui Dumnezeu nu se va sălăşlui în el.

48.  Dacă vei înţelege cu precizie ce sfârşit vor avea toate lucrurile lumeşti şi cât sunt ele de neînsemnate, atunci nu vei avea nevoie de învăţător pentru mântuirea sufletului în liniştea ta.

49. Cel ce nu se îndepărtează şi nu fuge de pricinile patimilor, vrând sau nevrând, este batjocorit de păcat. Pricinile păcatului sunt următoarele: vinul, femeile pentru bărbaţi şi bărbaţii pentru femei, bogăţia şi îndulcirea trupului. După fire, ele nu sunt păcate dar firea, prin ele, lesne se apleacă spre patimile păcătoase. De aceea, monahul trebuie să se păzescă de ele cu toată puterea.

50. La oameni este cinstită bogăţia, iar la Dumnezeu de mii de ori este mai cinstit sufletul care se smereşte de bună voie până la sărăcie.

51. Dacă vrei să pui un început bun faptelor bune şi faptelor de mântuire, pregăteşte-te de ispitele care te vor întâmpina din cauza faptelor bune şi nu te teme de diavolul care are obiceiul ca, prin desele ispite pricinuitoare de frică, să iasă în calea celui ce plin de osârdie începe să vieţuiască cu evlavie şi să râvnească la virtute şi viaţă bună, pentru ca, înfricoşându-l chiar de la început, să se lase de buna sa intenţie, nu pentru că cel de trei ori blestemat ar putea avea vreo putere, căci altfel nimeni n-ar fi putut începe nici un bine, ci pentru că, chiar în folosul şi binele nostru, îi îngăduie Dumnezeu să ne ispitească, aşa cum vedem în viaţa dreptului Iov. Prin urmare, buna mea soră, fii gata să întâmpini cu bărbăţie şi bună chibzuinţă ispitele care însoţesc faptele bune.

52.  Să crezi cu tărie, Doamna mea, în Prea Dulcele Domn Iisus Hristos, că de vor veni asupra ta ispitele lumii, tu vei putea sta împotriva lor şi le vei birui cu dumnezeiasca Lui putere. Omul care se îndoieşte de-i va ajuta Dumnezeu în vremea ispitelor, nu crede în Dumnezeu şi nu este vrednic de numele de creştin. Cel ce este cu adevărat credincios şi evlavios, chiar de ar fi în însăşi fălcile balaurului, crede că Dumnezeu poate să-l scoată dintre ele. Aşa au crezut mucenicii şi au intrat fără frică în cuptorul de foc şi Dumnezeu i-a izbăvit pentru credinţa lor cea dreaptă. Astfel i-a izbăvit pe tinerii evrei din cuptorul Babilonului, pe Sfânta Tecla de foc şi de fiarele cele cumplite, fără îndoială, pentru credinţa lor cea curată.

53.  Cel ce urăşte păcatul se fereşte de el şi merge bărbăteşte pe calea virtuţilor, fără să-i fie teamă de năvălirea diavolului, căci în el locuieşte Dumnezeu.

54.  Caută să redobândeşti binele pe care l-ai pierdut. Eşti dator să-I dai lui Dumnezeu plumb? El nu-ţi cere în locul plumbului mărgăritare şi pietre preţioase. Dumnezeu, parcă ţi-ar spune, ţie şi tuturor credincioşilor, ai pierdut, omule, fecioria şi  curăţia, nu vreau de la tine milostenie, atâta vreme cât rămâi în desfrânare, ci vreau sfinţenie de la tine,  castitate.

55. Să-ţi fie limba blândă şi necinstirea nu se va atinge de tine. Dobândeşte o gură dulce şi pe toţi îi vei avea ele prieteni.

56. De crezi, buna mea Doamnă, că Dumnezeu are grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de trebuinţele vremelnice şi deşarte ale trupului? Aruncă asupra Domnului grijile tale şi nu te teme de îngrozirile diavolului. Cel ce aruncă toate asupra Domnului, îşi petrece în pace toate zilele vieţii sale.

57.  Cineva dintre sfinţi a spus: eu am băgat de seamă că dacă un monah nu lucrează pentru Dumnezeu, cum trebuie şi cum poate, atunci Dumnezeu îngăduie ca acela să cadă în ispite. Dacă el primeşte ispitele cu mulţumire, atunci Dumnezeu îi dă un grabnic ajutor şi-l izbăveşte de ele.

Dacă cel ce este stăpânit de demoni începe să cârtească şi să-L hulească pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl lasă şi atunci — o, minune! — balaurul cel din adânc, diavolul cel urător de bine îl umileşte.

58.  Adu-ţi aminte de Dumnezeu Cel Prea înalt, în toată vremea, buna mea soră, şi El îşi va aduce aminte de tine, când vei cădea în nevoi şi în necazuri şi te va mântui de mrejele diavoleşti. Niciodată să nu uiţi de El, predându-te deşertăciunilor vieţii, pentru ca nici El să nu te uite în vremea luptei tale. în inima ta să-I fii supusă Lui, pentru ca să ai îndrăzneală către El în vremea scârbelor, când te vei ruga din inimă, în singurătatea ta.

59. Cei supuşi păcatului, alergaţi la Domnul, Singurul Care poate ierta păcatele şi lăsa greşelile. El a zis cu jurământ, prin proorocul Iezechiel: „Viu sunt Eu, grăieşte Domnul, nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

60. Fericit este acela care se smereşte întru toate, căci el va fi înălţat de Dumnezeu. Dacă flămânzeşti, însetezi şi te smereşti pentru Dumnezeu, atunci curând vei fi proslăvit de Dumnezeu. Cine flămânzeşte şi însetează aici pentru Dumnezeu, acela, în ziua răsplătirii, va dobândi de la El adevărata bogăţie.

61. În toată viaţa ta să te socoteşti păcătoasă, pentru ca să fii întotdeauna în adevăr.

62. Dacă tu, de bună voie, te-ai lepădat de toate lucrurile vieţii, atunci tu să nu te cerţi cu nimeni, pentru nimic.

63. Îndepărtează-te de oamenii răi ca de o boală molipsitoare.

64. Aşa cum din lăcomia pântecelui se naşte desfrânarea, tot astfel din vorbă multă şi din vorbirile necuviincioase, se naşte o furtună de gânduri şi ieşirea din minte.

65. Grija de lucrurile vieţii tulbură sufletul şi, în tot timpul acesta, nu este pace în gânduri.

66. Monahul care şi-a închinat viaţa virtuţilor trebuie să se lepede cu desăvârşire de toate grijile lumii aşa încât, întorcându-se înlăuntrul său, să nu găsească în inima sa absolut nimic din veacul acesta. Numai gândul slobod de orice grijă lumească poate — eu harul lui Hristos — să se înveţe a se ruga şi să se liniştească zi şi noapte, fără nici.o risipire.

67.  Dacă rugăciunea este întraripată de dragostea lui Dumnezeu şi stă într-o neadormită priveghere, zi şi noapte, atunci Domnul întocmeşte în jurul ei, ca pe un acoperământ, un nor de lumină.

68. După cum norul acoperă lumina soarelui, tot astfel lăcomia pântecelui întunecă conştiinţa mintii şi alungă Duhul Sfânt.

69. În trupul celui iubitor de plăceri şi leneş, nu locuieşte Duhul Sfânt, ci satana, cu toată oastea lui.

70. Aşa cum un tată se îngrijeşte de fiul său iubit, tot astfel Domnul Se milostiveşte şi suferă împreună cu cel ce rău pătimeşte pentru El cu trupul, postind, priveghind şi rugându-se, stând întotdeauna aproape de gura lui.

71.  Pentru aceasta sunt printre voi mulţi neputincioşi şi bolnavi care, în bună parte, mor. Ce însemnează aceste cuvinte? Ascultă. Când un biet călugăr, ştiind că vasul său e putred, plin de spurcăciune şi de necurăţenie, nu se sileşte să se spele de această necurăţenie cu liniştea, cu tăcerea şi cu lacrimi fierbinţi, pentru ca în felul acesta să se apropie de dumnezeieştile şi Prea Curatele Taine, ci îngroapă acest mărgăritar ca într-un noroi murdar, atunci Dumnezeu îl pedepseşte cu suferinţe amare şi cu grele boale, pentru ca, măcar prin mijlocirea scârbelor, să se întoarcă oarecum el spre Domnul în linişte şi într-o adevărată pocăinţă —, iar El să-l vindece.

72.  Nu cheltui, soră, vremea nevoinţei de linişte, atâta timp cât nu te-a lovit boala sau altă mare suferinţă sau, ceea ce e mai grozav, moartea. Ce folos vei avea sau — mai bine zis — de ce te-ai mai născut, dacă vei fi surprinsă ele nenorocita soartă a acestei vieţi de care nimeni nu poate scăpa printr-un trai nepăsător? De aceea, în toată cartea aceasta, îţi cer şi te rog, ca pe una ce-ţi iubeşti sufletul şi iubeşti liniştea, să nu-ţi cheltuieşti şi să nu-ţi sleieşti viaţa aceasta în deşertăciunea acestei lumi, căci nu ştii ce va fi cu tine mâine; vei mai trăi sau vei muri? Alege cele bune şi petrece într-însele şi-L vei avea pe Însuşi Dumnezeu de ajutor şi împreună-lucrător.

73.  Liniştea şi tăcerea sunt o comoară ascunsă în câmpia vieţii monahale. Prin urmare du-te, vinde-ţi averile şi cumpără comoara liniştii, a tăcerii şi păstreaz-o nejefuită până la sfârşitul vieţii tale, pentru ca prin ea să te îmbogăţeşti cu bogăţia Împărăţiei Cerurilor.

74.  Dacă monahul se păzeşte din dragoste pentru Dumnezeu, atunci Însuşi Dumnezeu îl apără pe un astfel de monah şi nu-i îngăduie diavolului nici să se apropie de el. Atunci acest răutăcios, stând undeva în depărtare, aşteaptă vremea slăbirii monahului şi de îndată ce se va întoarce măcar cât de puţin de la aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, sau va începe să facă ceva lumesc sau îşi va îngădui să se plimbe fără rost în jurul chiliei sale, va tăbărî imediat asupra lui ca asupra unei oi rătăcite, asemenea unui lup sălbatic şi-l va sfâşia şi nu este cine să-l izbăvească ! Aşa încât, de nu se va întoarce pe loc din nou către Dumnezeu, va pieri până la sfârşit. Şi aceasta se întâmplă nu cu puterea diavolului, ci din pricina monahului însuşi. De aceea, buna mea soră, să petreci întotdeauna în linişte pentru ca Dumnezeu să nu îngăduie să se apropie de tine diavolul, nimicindu-i cursele.

75. Văzându-l pe îngerul păzitor al binecuvântatului tău suflet, el, cel rău, va fugi de la tine, cu harul lui Hristos, ca din faţa focului. De aceea, pe cât îţi este -cu putinţă, buna mea Doamnă, ia aminte la păzitorul sufletului tău şi nu-l scârbi — să nu dea Dumnezeu ! — căci altminteri va pleca de la tine. Iar când va pleca de la tine Sfântul înger ce te păzeşte de apăsarea sau trândăvia ta, atunci — vai! — te vei duce spre pieire sigură.

76.  Să ştii şi să scrii în inima ta că iubirea de plăceri, odihna trupului şi legătura cu oamenii — aceste trei lucruri îl îndepărtează pe monah de Dumnezeu. Dar dacă el se va păzi de toate acestea — cu înfrânarea, cu postul, cu privegherea, cu cântarea de psalmi, cu rugăciunea, cu liniştea, cu tăcerea şi cu citirea — atunci, prin împreuna-lucrare cu Dumnezeu, niciodată nu va cădea şi vrăjmaşului nu i se va îngădui să-l atace. Iar dacă i se va îngădui cândva, atunci va fi întotdeauna cu el puterea lui Dumnezeu şi a îngerului care îl păzeşte — şi el nu se va teme de ispite pentru că gândul lui e întotdeauna cu Dumnezeu iar el, îndrăznind către Domnul, îl dispreţuieşte pe diavolul.

77. Însuşi Bunul Dumnezeu — prin harul cel dumnezeiesc — îi învaţă pe oameni, mai ales pe monahi, cum să lucreze după voia lui Dumnezeu. Aşa cum cineva, învăţând un copil mic să înoate, îl ţine deasupra apei pe mâinile sale şi de îndată ce începe să se scufunde îl ridică spunându-i: curaj, nu te teme, eu te ţin, sau aşa cum o mamă care îl învaţă pe micuţul ei copilaş să umble, se depărtează puţin de el şi îl cheamă la sine şi dacă copilaşul, mergând spre mama lui, începe să tremure din cauza slăbiciunii trupului şi e gata să cadă, atunci mama aleargă repede spre el şi îl ia în braţele sale, îl îmbrăţişează şi îl sărută, tot astfel şi harul dumnezeiesc îi poartă pe cei ce rabdă în linişte pentru numele lui Dumnezeu şi încetul cu încetul, îi învaţă căile mântuirii. Scrie aceste puţine cuvinte în inima ta şi să fie acolo neşterse, în toate zilele vieţii tale.

78. Liniştea e mântuitoare pentru că ea nimiceşte orice rău. Dar dacă prin rugăciune ea îşi dobândeşte spre ajutor următoarele fapte bune: răbdarea, smerenia, privegherea şi înfrânarea, atunci nu există un drum mai scurt spre mântuire. Bună şi foarte bună este tăcerea; ea este mama cugetărilor sfinte, Duhul Sfânt fuge de vorba multă, de deşertăciune şi de risipire. Bună este liniştea, fiindă ea este mama tuturor faptelor bune pe care ea le naşte prin mijlocirea rugăciunii neîncetate şi nerisipite către Dumnezeu. Monahul iubitor de linişte este iubit de Dumnezeu pentru că şi el, iubindu-L pe Dumnezeu, se linişteşte, şi tace, şi râvneşte să vorbească numai cu Dumnezeu, printr-o rugăciune curată. Petrecând pe pământ, el cugetă la cele de sus şi mintea, lui este ocupată întotdeauna de un singur lucru: cum să-I placă lui Dumnezeu şi să se facă templul Sfântului Duh. Un astfel de călugăr îşi pleacă cu osârdie grumazul său sub jugul uşor şi bun al Prea Dulcelui Iisus şi dispreţuind pe toate cele văzute, spre cele nevăzute năzuieşte sau, mai degrabă, spre însuşi nevăzutul Dumnezeu pe Care îl aşteaptă, ca şi cum L-ar vedea. Un asemenea monah se nevoieşte să fie asemenea îngerilor şi şezând mereu în chilia sa şi pomenind pururea pe Dumnezeu, îşi face mintea sa curată, asemenea oglinzii. Fericit este un astfel de om, pe pământ şi în cer.

79. Ia aminte la cuvintele Domnului, cele prooroceşti şi apostoleşti, ţine-le în inimă ca pe o călăuză şi sporeşte în fapte bune, ca să fii aproape de sfinţii îngeri, îndelung răbdând în chilia ta, îndeletnicindu-te cu citirea, cu smerita cugetare, cu castitatea, cu postul, cu smerenia inimii şi cu tăcerea, aducându-I laude şi cântări Stăpânului, nu în anumite zile sau luni, ci în toată vremea vieţii tale, până la ultima răsuflare. Dacă astfel ai început, buna mea Doamnă şi soră, astfel să şi termini, mergând pe calea cea plină de necazuri în timpul scurt al nevoinţei tale şi vei intra — cu harul lui Hristos — în rai, ca să te veseleşti cu Hristos, în veci.

80. Când mă gândesc la scurtimea vieţii, la mult împleticitele deşertăciuni ale vieţii, la bunătăţile lumeşti care dispar ca umbra, la slava înşelătoare, la şubrezimea puterii, la bunăstarea în care nu poţi pune nici o nădejde, la deşertăciunea bogăţiei; când privesc apoi la viitoarea venire a Judecătorului nefăţarnic, la sfârşitul acestui veac, precum şi la lucrurile grozave şi înfricoşate care îl vor însoţi, când cuget apoi cum Se pogoară din cer Judecătorul Cel în chip de fulger, cum merg înaintea Lui cu frică puterile cereşti, cum se pregăteşte tronul cel înfricoşat, cum cerul se învăluieşte ca o carte, cum ard stihiile aprinse, cum trâmbiţează trâmbiţele cele grozave, cum se deschid mormintele şi morţii se scoală ca dintr-un somn, cum pulberea într-o clipă se uneşte în alcătuirea de altădată şi sufletele aleargă spre întâmpinarea Judecătorului, cum Mirele stă de faţă în miez de noapte şi pe cei râvnitori îi învredniceşte de intrare în cămară, iar pe cei nepăsători îi lasă afară — când mă gândesc la toate acestea, le fericesc pe acele fecioare înţelepte despre care aminteşte dumnezeiasca Evanghelie, pentru că ele, cunoscând nehotărârea vremii, întotdeauna au aşteptat pe Mirele lor Cel nemuritor, întotdeauna au avut în inimă frica venirii Lui şi, în aşteptarea din întunericul nopţii, s-au îngrijit să pregătească o candelă de lumină.

Dar nimic nu ne împiedică să pătrundem mai adânc în acea dumnezeiască pildă: „Asemănatu-s-a — se spune — Împărăţia Cerurilor cu zece fecioare care, luându-şi candelele lor, au ieşit în întâmpinarea Mirelui”. Dar când au ieşit ele? Adună-ţi mintea, Doamnă, şi ia aminte cu grijă. Prin urmare, când au ieşit ele ? Oare atunci când le-a venit sfârşitul vieţii, când a ieşit hotărârea morţii, când au fost deja trimişi îngerii după ele ? Atunci au ieşit ele oare ? Nu !

Ci atunci când s-au lepădat de desfătările vieţii, adică atunci când s-au liniştit, când au râvnit după fapte bune, când s-au hotărât să tacă şi să postească, când au început să meargă pe calea cea bună, adică să ducă o viaţă călugărească, când au păşit pe calea cea strâmtă şi plină de scârbe, când au îmbrăţişat de bună voie o viaţă aspră, când au dispreţuit grijile vieţii, când s-au lepădat de căsătorie, când au îndrăgit castitatea, când au înlăturat mârşăvia păcatului şi cu inima s-au lipit de Prea Curatul Mire, — atunci au ieşit ele întru întâmpinare.

„Cinci însă -— se spune — erau înţelepte şi cinci nebune”. Care este semnul fecioarelor înţelepte? Acesta este semnul, că ele au unit cu castitatea, milostenia, liniştea, postul, tăcerea, privegherea, neagoniseala, smerenia. Cu asemenea fapte bune ele şi-au înfrumuseţat castitatea, adică sufletul lor. Au cunoscut că credinţa fără fapte este moartă, s-au încredinţat că numai făgăduinţa nu este suficientă pentru mântuire, căci cu o singură aripă vulturul nu poate zbura către înălţime. Şi-au adus aminte, de asemenea, şi de cuvântul Mirelui Care a spus că cel ce vrea să-L urmeze nu trebuie numai sa se lepede de sine, ci să şi fie gata să-şi pună sufletul pentru El, — au cunoscut toate acestea şi, lepădându-se de toate, au râvnit să se înfrumuseţeze cu toate bunătăţile duhovniceşti pentru ca la venirea Mirelui, să poată spune cuvântul lui David: „Gătitu-ne-am şi nu ne-am tulburat”. Iar fecioarele nebune care n-au avut untdelemn de fapte bune în candele, sunt acelea care s-au mărginit la una: au îmbrăţişat fecioria şi nu s-au ostenit să se împodobească cu alte fapte bune, necăsătoria trupească au păstrat-o, dar n-au vrut să dobândească liniştea şi tăcerea, după cum nu s-au silit nici spre post, spre priveghere sau alte lipsuri. Şi ce a urmat mai departe? Întrucât Mirele a întârziat, toate fecioarele au aţipit. Dar cele ce s-au pregătit cu untdelemnul virtuţilor arătate, au avut îndrăzneală şi nădejde că nu se vor stinge candelele lor.

De aceea, în ciuda somnului, ele sunt numite înţelepte. Iar cele nebune dormeau fără grijă, fără să se gândească la cele viitoare. Si ce au suferit în ceasul nevoii, eu nu pot lămuri. Iată că a venit ceasul, a sosit vremea, trâmbiţele au sunat, s-au mişcat din loc stihiile, s-a clătinat văzduhul, s-a cutremurat cerul, au apărut îngerii, a venit Judecătorul, nu ziua, ci noaptea şi iată glasul care cheamă pe toţi spre întâmpinarea Lui. Fecioarele s-au sculat toate, şi-au scuturat somnul şi şi-au luat candelele. Dar candelele celor înţelepte ardeau limpede şi îi luminau pe toţi, pentru că au fost pline de toate faptele cele bune, iar candelele celor nebune s-au stins. Şi — o, ce grozavă pierdere! — cele înţelepte sunt primite în odaia de nuntă, iar în faţa celor nebune s-a închis uşa.

Priveşte, buna mea soră, cercetează ca să nu ţi se întâmple şi ţie ceea ce li s-a întâmplat fecioarelor nebune. Râvneşte să te împodobeşti cu faptele bune, iar mai vârtos stăruie în tăcere şi în liniştea cea bună, căci ele sunt mama şi rădăcina tuturor celorlalte fapte bune. Dacă vei dobândi aceste fapte bune, atunci curând le vei avea pe toate în inima ta.

81. Întârzierea în afară de chilie să fie o urâciune pentru tine, dacă vrei să te linişteşti cum trebuie, cu harul lui Hristos.

Legătura cu oamenii este pierzătoare pentru cel ce se linişteşte, ea alungă harul, întunecă mintea, răceşte râvna spre linişte. De aceea, eu îţi poruncesc întotdeauna să nu ieşi din chilie şi să nu stai de vorbă cu oamenii. Cel ce părăseşte de bună voie liniştea şi necazurile nevoinţelor legate de ea şi rătăceşte de colo până colo, vrând, nevrând, cade în păcat. Dimpotrivă, pe măsură ce se înmulţesc ostenelile şi faptele bune în linişte, în aceeaşi măsură se micşorează păcatele.

82. Adu-ţi aminte întotdeauna de începutul lepădării şi de râvna dintâi spre viaţa monahală şi de caldele gânduri cu care, lăsând lumea şi casa ta, ai intrat în lupta cu diavolul.

Cel ce doreşte să lupte cu diavolul, buna mea soră, trebuie să fie întotdeauna treaz şi veghetor. Căci după cum ne învaţă Apostolul Pavel: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătoriilor întunericului acestui veac”. Cel ce intră în luptă cu o astfel de mulţime de vrăjmaşi şi cu asemenea întuneric, nu trebuie să aibă multe gânduri şi griji, căci lupta diavolească atacă lucrurile acestei lumi. De aceea, prea dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru spune în Evanghelie: „vine stăpânitorul acestei lumi şi cu Mine n-are nici un amestec”. Ca stăpân al tuturor, El ar fi putut să aibă vii, câmpii şi multe bogăţii. Dar El n-a vrut să aibă din toate acestea, nici cât negru sub unghie. Tot astfel, El mărturiseşte: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă n-are unde să-Şi plece capul”. Acelaşi lucru ne învaţă şi pe noi, care pentru numele Lui am lăsat toate şi am mers pe urmele Lui : ce folos avem noi de lumea aceasta deşartă, care se bucură de pieirea noastră ? Iar liniştea mântuitoare contribuie foarte mult în lupta ce o ducem împotriva vrăjmaşilor şi ne învaţă să răbdăm toate necazurile de care nu putem scăpa.

83. Să nu ceri sfaturi de la cel ce nu este iscusit în liniştea şi tăcerea cea de Dumnezeu condusă, având de învăţător pe prea dulcele Domn Iisus Hristos căci, buna mea soră, în vremea de acum s-au împuţinat învăţătorii mântuirii, „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”, cum spune proorocul. Să ştii că în această linişte bună sunt şi mai puţini învăţători. Diavolul şi-a întins peste tot cursele răutăţilor şi, după cum vezi, i-a atras pe toţi monahii spre grijile deşarte ale vieţii, ca să se stingă însăşi dragostea pentru cinstita linişte, ceea ce a şi reuşit să o facă cel de trei ori blestemat.

Tu însă, buna mea soră, nu ai nevoie de un alt învăţător. Iată care îţi este porunca! Ia aminte şi crede cuvintelor Sfinţilor Părinţi. Ei spun: şezi în chilia ta şi ea te va învăţa toate. De aceea, cel ce nu are răbdare în toate împrejurările şi necazurile, are o îndoită greutate. Răbdarea mistuie amărăciunea nevoilor; puţinătatea de suflet este mama unei chinuitoare stări sufleteşti.

84. Răbdarea este mama mângâierii şi, oarecum, o putere dumnezeiască. Dar când Dumnezeu aduce asupra cuiva necazuri pentru păcatele lui, atunci îngăduie ca acesta să cadă în mâinile puţinătăţii de suflet, de unde, pe.un astfel de om îl cuprinde duhul deznădejdii, adică diavolul. Şi atunci, răsar întunerice de ispite, spurcate şi rele. Dacă te vei întreba din care pricină ,se întâmplă astfel de ispite, atunci ţi se va răspunde: din pricina nepăsării şi neîngrijirii noastre, pe care Dumnezeu vrea să le alunge prin scârbe. Iar leacul tuturor acestora este unul şi pe deasupra, el este aşa fel, încât sufletul îndată îşi dobândeşte mângâierea şi anume: smerita cugetare, căci fără ea nimeni nu poate nimici cursele diavolului.

85. Nu te supăra, Doamna mea, pe mine, pentru că îţi spun adevărul curat. Dacă tu ai fi iubit din toată inima pe mama tuturor faptelor bune, adică binecuvântata linişte, Domnul te-ar fi izbăvit de toate ispitele.

86. Curăţă inima ta de toate grijile lumeşti şi intră în liniştea cea minunată şi de Dumnezeu dorită, rugându-L pe Domnul să-ţi ierte păcatele şi nechibzuinţele săvârşite mai înainte, îmbracă-te într-o credinţă tare şi suferă războiul, ca să fi preaslăvită de Dumnezeu şi vei primi de la El cununa cea de mare preţ şi nestricată ce se cuvine unui mare luptător.

Într-adevăr, dacă noi vom răbda toate, cu inimă bună, pentru Dumnezeu, atunci El ne va proslăvi în Împărăţia Sa. Ocupă-te cu citirea în chilia ta, cântă, roagă-te, îngenunchează, pe cât îţi este în putinţă, învaţă-te în inima ta cu aducerea aminte de moarte, adu-ţi aminte de iad şi de împărăţia viitoare şi păzeşte-te de lucrurile lumeşti. Păzeşte, te rog, şi această poruncă — să fugi pe cât îţi stă în putinţă de legătura cu bărbaţii, căci diavolul poate să-ţi pricinuiască o nenorocire şi moartea, fără să prinzi de veste.

Nimeni nu poate birui frica altfel decât în linişte şi în depărtarea de toate. Când te vei îndepărta de toate, Dumnezeu îţi va trimite, în inima ta, o mângâiere şi lumina cunoştinţei. Nevoieşte-te ca o bună roabă a lui Dumnezeu, mergi pe urmele sfintelor femei care au răbdat înainte de tine, din dragoste pentru Dumnezeu, focul şi nenumărate chinuri. Nu-ţi spun să fii arsă de foc pentru Hristos sau altceva ce nu poţi face, ci osteneşte-te după puterea ta, posteşte, linişteşte-te, taci, priveghează, roagă-te neîncetat, căci toate acestea stau în puterea ta. Dacă îţi vei arăta osârdia în aceste lucruri mici, în puţinele zile ale vieţii tale, atunci Dumnezeu te va primi în Împărăţia Sa, şi tu vei fi fericită întru El în vecii vecilor.

87.  Mintea nu se va supune lui Dumnezeu dacă trupul nu este supus sufletului. Iar supunerea trupului faţă de suflet se dovedeşte prin post, prin priveghere, prin osteneală şi celelalte, aşa cum deseori în această carte am scris, în alte locuri.

88.  Cine se va supune lui Dumnezeu, acela este aproape de Împărăţia Lui. Dar în ce constă supunerea şi aşa-numita jertfire de sine ? Jertfirea de sine constă în faptul că monahul trebuie să se gândească în sinea lui că este un osândit căruia împăratul a hotărât să i se taie capul. Un astfel de om, în acel ceas, nu se îngrijeşte nici de femei, nici de copii, nici de mamă, nici de tată, nici de vreun alt lucru lumesc, ci toată mintea lui este ocupată de gândul morţii şi în sinea lui el nu mai cugetă că mai are vreo parte în viaţă. Primeşte şi tu, buna mea soră, o astfel de cugetare şi linişteşte-te şi întreabă-te pe tine însăţi: oare voi mai fi vie mâine ? Dar ce-am făcut eu şi ce bine am făcut în viaţa mea ? Cum voi ieşi din trup? Cum voi sta înaintea lui Hristos? Mă va îndrepta oare Dumnezeu, sau mă va osândi la chinuri ?

Dacă vei cugeta astfel în fiecare zi, atunci, în cele din urmă, îţi va veni liniştea de la Dumnezeu, fără osteneală. Ce folos îţi va aduce ţie legătura cu oamenii? Nici unul. În schimb însă, îţi va face un mare rău. De aceea, eu adesea îţi spun şi te îndemn: nu alerga după ceea ce este stricăcios şi necurat, ca un copil mic după jucării, ci ca un suflet înţelept şi ca o desăvârşită roabă a lui Dumnezeu, fă poruncile lui Dumnezeu în tăcere, pentru ca după ieşirea ta, Domnul să te primească în veşnicele lăcaşuri. De acum înainte, buna mea soră, strigă, cheamă cu suspinuri şi cu lacrimi şi fă ceea ce îl odihneşte pe Dumnezeu, iar pe El îl odihnesc postul, privegherea, liniştea, tăcerea, rugăciunea, citirea, sărăcia şi smerenia. Dacă vei păstra aceste puţine fapte bune, atunci, cu darul lui Hristos, vei intra în Împărăţia Cerurilor, dar dacă vei dispreţui aceste mici virtuţi, atunci eu nu-ţi voi mai spune multe, vei da singură răspuns pentru tine.

89. Mai este o rânduială înţeleaptă şi plăcută lui Dumnezeu — nu căuta cu ochii încolo şi încoace, ca o demonizată, ci întotdeauna să iei aminte la ceea ce este înainte, ca să nu vorbeşti în deşert, ci să grăieşti numai cele de trebuinţă, să te mulţumeşti cu îmbrăcămintea sărăcăcioasă, numai ca să-ţi acoperi trupul, cu hrană puţină, numai ca să-ţi ţii trupul în viaţă şi să nu lucrezi pentru lăcomia pântecelui. Fugi de îndrăzneală, ca de moarte.

Oriunde ţi s-ar întâmpla să dormi, caută, pe cât îţi stă în putinţă, ca să nu te vadă nimeni. Nu scuipa înainte, iar de ţi se va întâmpla să tuşeşti, când şezi în mijlocul altor femei, întoarce-te înapoi şi tuşeşte, cu modestie. Mănâncă şi bea aşa cum e cuviincios copiilor lui Dumnezeu, adică puţin, ca să ţi se păstreze castitatea. Cel ce nu păzeşte acest puţin, nu este fiul lui Dumnezeu, nici robul Lui, ci sluga,diavolului, fie că vrea acest lucru sau nu.

90. Vorbeşte blând cu toată lumea şi priveşte spre toţi cu sfială, dar nu opri asupra nimănui multă vreme ochii tăi, căci asta înseamnă neînfrânare. Nu acuza pe nimeni de păcat, ci întotdeauna osândeşte-te pe tine însăţi şi cu aceasta te vei izbăvi de păcatul osândirii. De vei fi nevoită să zâmbeşti, caută să nu ţi se vadă dinţii, căci bărbatul înţelept, cum spune Solomon, surâde liniştit şi neobservat; iar cel prost şi nechibzuit îşi înalţă glasul în râsul său. Fugi de bărbaţi ca de foc şi de şarpe şi de cursele diavolului, fugi de vorbirile cu ei, de locuirea împreună şi de vederea lor. Ascunde-ţi tainele, faptele şi luptele tale cu care te încearcă vrăjmaşul. Nu le spune nimănui afară de părintele tău duhovnicesc. Nu şedea niciodată fără mantie, şi ruşinează-te întotdeauna de îngerul care te păzeşte; sileşte-te să petreci în linişte până la moarte, ca să-ţi proslăvească Domnul sufletul tău în ziua Judecăţii. E mai bine pentru tine să fii împreună cu un balaur şi cu o aspidă decât să stai de vorbă cu un bărbat, chiar dacă acesta ar fi monah.

Îţi spun toate acestea, buna mea soră şi Doamnă, căci le-am găsit scrise în cărţile folositoare de suflet în care eu însumi am fost ispitit şi am suferit, primind nenumărate răni de la diavol. Şi aproape că nu ţi-am scris nici un cuvânt în cartea aceasta, pe care să nu-l fi încercat singur şi care să nu fi fost învăţat din experienţă. Socotesc că nu ţi-a rămas necunoscută vreuna dintre multele mele ispite. Toate acestea ţi le-am scris aici pentru ca şi tu, cu harul lui Hristos, să te păzeşti de toate acestea, ca să te faci lăcaşul Prea Dulcelui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Dacă tu vei urma cu stăruinţă aceste sfaturi de păzire pe care ţi le dau şi vei fi mereu ocupată cu cugetarea ele Dumnezeu în buna ta linişte, atunci cu adevărat că sufletul tău va vedea într-însul lumina lui Dumnezeu, care în veac nu se va întuneca în sufletul tău.

91. Nu mă voi lenevi să te mai îndemn cu ceva şi anume cu: foamea, cititul, privegherea, rugăciunea, cântarea de psalmi, desele metanii. Toate acestea să le faci în chilia ta cu osârdie şi curând vei cimoaşte marea bogăţie a harului lui Hristos!

Omul cu multe griji nu poate fi paşnic, liniştit şi tăcut. Căci amintirea lucrurilor deşarte îl tulbură fără să vrea, risipindu-i viaţa tihnită, liniştită şi tăcută. Viaţa deşartă, cea cu multă grijă, aruncă sufletul monahului în braţele diavolului.

93. O, cât de pierzătoare pentru femei este vederea bărbaţilor şi legătura cu ei şi cât de pierzătoare sunt femeile pentru bărbaţi! Cel ce vrea să se liniştească şi să fie neîncetat numai cu Dumnezeu, nu trebuie să aibă legături nefolositoare cu nimeni — nici cu bărbaţii, nici cu femeile. Căci, după cum Dumnezeu îl mântuieşte pe om prin om, tot astfel diavolul se sileşte să piardă sufletul omului. Fericită vei fi tu, dacă te vei feri de toate deşertăciunile şi de legătura cu bărbaţii. Căci ascultă ce zice David către Pururea Fecioara Stăpână de Dumnezeu Născătoarea: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi împăratul se va îndrăgi de frumuseţea ta”.

94.  Vezi, buna mea soră, cum David ne învaţă să fugim de rude şi de străini, dacă vrem să ne mântuim. Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, îndepărtându-se de toate şi stând numai cu Dumnezeu în templul Său cel sfânt, vezi cu câtă slavă a fost cinstită, încât s-a învrednicit să fie Maica lui Dumnezeu — după trup. Şi tu, dacă nu vei uita de lucrurile lumii, rudele, legătura cu oamenii şi împreuna-vieţuire cu ei — crede-mă, adevărul îţi grăiesc — nu vei vedea faţa lui Dumnezeu. Priveşte singură şi alege ce vrei: ori liniştea şi mântuirea sufletului, ori legătura cu oamenii şi pieirea veşnică.

95.  Fecioarele care se ascund din faţa tuturor şi nu sunt văzute de nimeni, sunt lăudate de toţi, fie că sunt frumoase sau nu. Şi dacă ele se hotărăsc pentru o viaţă atât de închisă, în vederea unei slave vremelnice, atunci, cum să nu te închizi într-o viaţă plină de linişte, tăcere şi rugăciune, pentru Împărăţia Cerurilor şi pentru o astfel de slavă înaintea feţei îngerilor şi sfinţilor, pentru ca şi Hristos să dorească frumuseţea ta ?

96. Cel ce vrea să se liniştească şi să lucreze la mântuirea sa în acest veac plin de deşertăciune, îşi astupă urechile ca să nu audă nici ţipătul micilor păsărele, pentru că şi acestea împiedică liniştea cea desăvârşită. Cu cât mai mult trebuie s-o împiedice legătura cu oamenii ?

Aşa cum un om nobil şi cinstit uită de neamul lui ales când se îmbată şi este necinstit şi luat în râs chiar de înşişi robii săi, tot astfel castitatea sufletului este vătămată de vorbirile şi legăturile cu oamenii, prin care se uită rânduiala tăcerii, se şterge amintirea lui Dumnezeu din suflet, şi se strică buna şi paşnica aşezare a inimii. Şi dacă numai legătura vremelnică cu cineva pricinuieşte un rău atât de mare sufletului, atunci ce să mai spun de o asemenea purtare zilnică şi de o astfel de tulburare aproape neîncetată ?

Cu adevărat, Dreptul Judecător îi va osândi pe bună dreptate la pieirea veşnică. Căci Apostolul ne învaţă: „Cuvânt putred, să nu…..iasă din. gura voastră”.

Iar cel ce rosteşte mii de cuvinte, cum va îndrăzni să spună că n-a spus nici un cuvânt putred? Dacă se cutremură de iad şi însetează după Împărăţia lui Dumnezeu, nu va rosti niciodată un cuvânt deşert, căci însuşi Domnul a spus că vom da socoteală de orice cuvânt deşert. Iar toate cuvintele care nu aduc nici  un folos sufletului, sunt cuvinte deşarte.

Prin urmare trebuie, buna mea soră, să ne depărtăm cu toata luarea aminte de legătura cu oamenii din care nu avem nici un folos. Căci proorocul zice.- „Nu prin vorbă multă vei scăpa de păcat” şi „în faţa prietenului şi a duşmanului, nu vorbi multe”, îndeosebi tu, care eşti tânără, ai nevoie de multă băgare de seamă. De aceea, având atât de multe dovezi, pe cât îţi stă în putinţă, îndepărtează-te de legăturile nefolositoare şi de vorbirea deşartă cea de suflet pierzătoare, amintinclu-ţi ele cuvântul spus de Domnul: „Amin, amin grăiesc vouă că pentru orice cuvânt desert pe care îl vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua Judecăţii”, şi întotdeauna să te linişteşti şi să stărui în citirea dumnezeieştilor Scripturi.

Îţi voi spune o pildă: aşa cum cei ce sunt lipsiţi de lumina văzută nu merg niciodată drept, tot astfel cei ce nu citesc Sfintele Scripturi şi nu stăruie în rugăciune, se poticnesc adeseori şi se rătăcesc fără nici o scăpare, fiind înconjuraţi de un întuneric nenorocit. Dumnezeiasca Scriptură este pentru suflet ceea ce este ploaia pentru pământul însetat. Oricât ar semăna omul pământul neînrourat de ploaie, el nu va rodi nimic; tot astfel, fără citirea dumnezeieştilor Scripturi, sufletul nu va odrăsli în cele duhovniceşti.

97. După cum vinul înveseleşte inima omului şi linişteşte necazurile, tot astfel vinul duhovnicesc, adică Scriptura, predispune sufletul spre bucurie. Şi dulceaţa dumnezeieştilor Scripturi este nesfârşită. Când citeşti şi nu înţelegi puterea cuvântului, nu deznădăjdui, ci citeşte de două ori, de trei ori şi de mai multe ori, chemându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos ca să deschidă ochii minţii tale.

98. Lasă deşertăciunile ce te înviforesc şi aşază-te să citeşti dumnezeieştile Scripturi, şi vei dobândi mântuirea sufletulyi tău.

Liniştea şi citirea de totdeauna, privegherea măsurată, postul şi tăcerea curând îl duc pe nevoitor la uşile mântuirii. Dar dacă el câteva zile le închină citirii, iar pe urmă din nou se risipeşte, atunci el se înşală şi dărâmă cu o mână ceea ce zideşte cu alta.

99. Ascultă, buna mea Doamnă, ceea ce îţi voi spune ţie. Mulţi sunt în lume din cei ce fac milostenie şi trăiesc în curăţie, cu evlavie şi cu dreptate, dar puţini vei găsi chiar printre cei ce s-au lepădat de lume, care să fie lucrătorii lui Dumnezeu, adică râvnitorii liniştii celei bune şi fericite, care se înalţă spre curăţia cea sfântă a inimii şi spre neîncetata vedere a Feţei lui Dumnezeu. Alege dar partea cea mică a aleşilor lui Dumnezeu şi nu te teme să umbli pe această cale pe care umblă cei puţini.

100. Împăratul pământesc cinsteşte cu slavă şi cu putere pe cei ce nu-şi cruţă ostenelile în slujirea cea credincioasă lui; oare Împăratul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos nu cu atât mai mult va învrednici cu daruri dumnezeieşti pe aceia care, din dragoste pentru El, îndură cu inimă bună necazurile liniştii?

101. Şi rugăciunea ta să fie asemenea Heruvimilor care pururea văd Faţa lui Dumnezeu şi să ai în mintea ta gândul că în afară de tine şi de Dumnezeu nu există nimeni altul în lume de care ar trebui să te îngrijeşti şi să-i porţi de grija. Dacă îţi va veni gândul să te îngrijeşti de vreun frate sau de vreo soră şi acest gând îţi va aduce tulburare şi greutate în inimă, atunci spune-i gândului tău: „E bună calea iubirii şi a milei pentru Dumnezeu, dar eu din dragoste pentru Dumnezeu am fugit de această dragoste de rude” Stai, i-a spus stareţului un monah, căci eu pentru Dumnezeu alerg după tine. Şi eu — i-a răspuns stareţul — pentru Dumnezeu fug de tine.

Şi acum, iată care este legea liniştii pentru tine: tăcere pentru toţi, postul ele totdeauna până la al nouălea ceas şi rugăciunea neîncetată a inimii, care te-am învăţat.

102. Îndrăzneşte întru Domnul, soră, nu te teme de această minunată faptă bună. Căci fricosul, mai ales dacă e monah, suferă neapărat de următoarele două slăbiciuni: de iubire de trup şi de necredinţă. Iubirea de trup întotdeauna este semnul necredinţei, iar cine îşi dispreţuieşte trupul, acela dovedeşte că crede din tot sufletul în Dumnezeu şi aşteaptă, fără să se îndoiască, bunătăţile viitoare. Priveşte la Părinţii şi mucenicii noştri, gândeşte-te, a intrat oare cineva în Împărăţia Cerurilor, îndulcindu-se de mâncare bună, glumind şi râzând? Dar dacă ei au intrat prin multe osteneli, necazuri şi chinuri oarecare, atunci cum îndrăzneşti să stai în faţa Nemuritorului Împărat, tu care n-ai suferit nimic din toate acestea ? Oare n-ai auzit şi tu de Fericita Teodora cum, fiind clevetită, suferea zi şi noapte în afară de mănăstire şi îndura cu inimă bună toate amărăciunile chinuitoare, şi cum a proslăvit-o Dumnezeu? N-ai auzit tu oare de cea dintâi muceniţă, Tecla, ce grozavă luptă a dus ea pentru dragostea lui Dumnezeu ? Şi ce să mai vorbim despre altele ? Priveşte la însăşi Maica Luminii în ce linişte şi tăcere s-a nevoit ea care este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului şi Dumnezeului nostru, a Prea Dulcelui nostru Iisus Hristos?

La vârsta de trei ani, când a intrat ea in templul lui Dumnezeu, ce a cunoscut ea în afară de cele sfinte şi cu cine a vorbit ea, în afară de Dumnezeu, petrecând zi şi noapte în rugăciune, în linişte, în post şi priveghere şi hrănindu-se cu negrăitele dulceţi ale Duhului lui Dumnezeu?

Desigur că ei au fost oameni pătimaşi ca şi noi, dar pentru ostenelile şi sudorile lor, harul dumnezeiesc s-a revărsat din belşug într-înşii. De aceea, osteneşte-te, suferă şi tu, linişteşte-te, posteşte, taci, priveghează ca să poţi fi fiica lui Dumnezeu. Căci David spune: „Eu am zis, dumnezei sunteţi şi fiii Celui Prea Înalt, toţi”. Dar omul nu poate dobândi această îndrăzneală de fiu faţă de Dumnezeu, de nu se va linişti, de nu va stărui în rugăciune, ori de nu va suferi toate necazurile. Eu cunosc bine inima ta, ştiu cât este ea de bărbătească, chiar mai bărbătească decât sufletul meu; de aceea îmi descopăr atât de slobod gândurile mele iubirii tale de Dumnezeu şi mă rog Atotputernicului Dumnezeu pentru ca tu să intri cât mai curând într-o viaţă de linişte şi atunci Dumnezeu va descoperi în tine minunatele Sale lucrări.

103. Ascultă pe înţeleptul şi Sfântul nostru Părinte Ioan Gură de Aur, cum ne vorbeşte el despre viaţa aceasta deşartă: cei ce aţi lăsat bunurile deşarte şi pieritoare ale vieţii, nu vă întoarceţi iarăşi inimile la ele; bogăţia trece, slava dispare ca umbra. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni ! Cu adevărat, în deşert se tulbură tot omul, adună comori şi nu ştie pentru cine le adună! Cei ce iubesc bunătăţile lumeşti într-adevăr în deşert se tulbură, în deşert se ostenesc şi suferă, adunând ceea ce în scurt timp va trebui să dispară şi ceea ce nu pot lua cu sine, căci toate le vor lăsa aici şi vor merge goi la înfricoşata judecată a lui Hristos, cum s-au şi născut goi. Chiar dacă cineva va aduna aici toate comorile lumii, la acea înfricoşată privelişte va sta gol şi sărac, zdrobit şi smerit, plin de frică şi de cutremur, la Judecata care nu caută la faţă şi care nu se poate mitui, unde trâmbiţează îngerii, se aşază tronurile, se deschid cărţile faptelor noastre, curge râul de foc nestins, unde este viermele cel neadormit, întunericul cel mai din afară, tartarul cer înfricoşat, unde este scrâşnirea netăcută a dinţilor, neîncetatele suspinuri şi plânsul nemângâiat, unde nu este râs, ci bocete necurmate, unde nu este lumină, ci întunericul cel nepătruns, unde nu este cântare armonioasă, ci vaiete şi strigăte.

Cu adevărat, e grozav lucru să şi auzi, dar cât de grozav va fi să vezi cu ochii tăi toată făptura care se va scula într-o clipă ca să dea socoteală de orice cuvânt, de tot ce a greşit cineva. Mare va fi atunci frica, mare va fi cutremurul, buna mea Teodora, aşa cum n-a fost până acum şi nu va mai fi până la acel ceas! Sună trâmbiţele cele înfricoşate, soarele îşi pierde lumina sa, stelele cad, cerul se învăluieşte, puterile cereşti se clatină şi Judecata se pregăteşte! O, ce frică! O, ce cutremur! O, ce necaz va fi în ceasul înfăţişării de care nimeni nu poate scăpa.

104. Ascultă, zice Domnul: „Privii până când fură puse jilţurile şi S-a aşezat Cel Vechiu de zile… jilţul Său: flăcări de foc, roatele lui, foc arzător. Un pârâu de foc se vărsa şi ieşea din El, mii şi mii îi slujeau şi zeci de mii stăteau gata înaintea Lui! Cartea de judecată se aşază şi cărţile fură deschise. Eu, Daniil, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile care treceau pe dinaintea ochilor mei mă înspăimântau” (Daniil 7, 9, 10, 15).

Vai, buna mea Doamnă! Proorocul s-a cutremurat privind numai, la vedenia Judecăţii viitoare: dar ce va fi atunci cu noi, nenorociţii, când ne vom înfăţişa cu adevărat la Judecată, când de la răsărit şi de la apus se vor aduna toate neamurile şi faptele fiecăruia îl vor urma! Atunci, aceia ale căror fapte vor fi bune, sfintele femei şi mucenicii, se vor bucura şi se vor veseli, iar .aceia ale căror fapte vor fi rele, asemenea mie păcătosului, vor plânge şi se vor tângui, dar vai!, fără nici un folos. Unde vor fi atunci Părinţii ? Unde va fi tata şi mama ? Unde vor fi rudele şi prietenii ? Unde va fi măreţia împăraţilor şi puterea părinţilor? Unde vor fi tiranii şi stăpânitorii ? Unde vor fi robii şi roabele ? Unde va fi împodobirea hainelor şi frumuseţea feţelor? Unde va fi, în general, toată eleganţa lumească ? Unde vor fi cei ce nu cred — în acel ceas — şi cei ce grăiesc: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”; unde vor fi cei ce spun: să-mi dai acum şi să iei mâine! .Unde vor fi cei ce zic: să ne desfătăm aici, iar despre cele de acolo, vom vedea mai târziu ? Unde vor fi cei ce grăiesc: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va chinui pe păcătoşi ? Cât se vor mai căi cei ce vorbesc astfel! Vor plânge şi nu va mai fi Cel ce mângâie, vor fi suspine şi nu va mai fi Cel ce miluieşte! Ei singuri vor începe să se învinuiască, zicând: vai, vai!, ne-am pierdut noi înşine! Am auzit cuvintele şi nu le-am luat în seamă, am fost învăţaţi şi n-am înţeles, ne-am bizuit pe raţiune şi am rătăcit!

Dreaptă este judecata lui Dumnezeu asupra noastră ! Cu vrednicie şi cu dreptate ne dă El la munci, pentru că de dragul slavei deşarte şi trecătoare, am dispreţuit slava lui Dumnezeu !

Dimpotrivă, buna mea Doamnă, atunci se vor bucura cei ce au socotit drept un lucru de nimic tot ce este lumesc. Vor triumfa cei ce şi-au subţiat trupul cu postul şi cu privegherea, cei ce şi-au curăţit sufletul cu liniştea şi cu rugăciunea şi s-au îmbogăţit cu toate faptele bune. Atunci, cei ce plâng aici pentru păcatele lor se vor veseli acolo veşnic, iar cei nepăsători şi negrijulii vor merge în munca veşnică. De aceea, Doamna mea, să ne pocăim şi noi cu vrednicie, înainte de a ajunge la sfârşitul cel mai de pe urmă, ca să nu strigăm şi noi împreună cu cei nechibzuiţi: vai! — acum dar ne vom pocăi, căci nu ştiu ce va naşte ziua care ne va găsi. Să ne liniştim, înainte de a veni furul sufletelor noastre, adică moartea. Să alegem, buna mea soră, cât mai avem vreme, să ne trezim din somnul negrijii şi nepăsării de sufletele noastre.

Să ne ridicăm inimile spre Cel ce poate să ne mântuiască sufletele şi să zicem: Iisuse, mântuieşte-ne, că pierim! Să ne ostenim, mai înainte de a apune soarele, mai înainte de a se închide uşa, mai înainte de a cădea umbrele nopţii. Va fi prea târziu să ne apucăm de lucru când ne va ajunge sfârşitul vieţii. Să alergăm dar! Trebuie să fugim, să fugim repede ca să ajungem acolo ca nu cumva întârziind, să auzim şi noi: nu vă cunosc. Să ne liniştim, te rog, să păşim pe calea faptei celei bune pentru ca în ziua Judecăţii să dobândim milă de la Dreptul Judecător! Vremea este aproape, ziua se pleacă spre seară, se văd semnele nopţii de moarte! Să fim treji! Atunci va căuta păcătosul un singur ceas de pocăinţă şi nu va găsi. Vai de cel păcătos şi nepăsător!

Căci cele de pe urmă ale lui se văd în fundul iadului. Vai de cel necredincios şi nepocăit ! Căci pe el îl aşteaptă o amară împreună-petrecere în muncile iadului, cu demonii! Aurul şi argintul pierdut poate s-ar mai. putea găsi, dar vremea pierdută din viaţa noastră nu o vei mai putea afla niciodată, buna mea soră. Să nu avem dar milă de trup, ci să-l zdrobim, căci Hristos îi fericeşte pe cei ce flămânzesc, pe cei ce însetează şi pe cei ce plâng pentru El. Trupul este un praf: va veni o zi care nu se poate amâna şi un ceas de învăţătură când pământul se va preface în pământ şi praful va deveni iarăşi praf. Să nu ne înşelăm cu uşurinţă! Mare este frica, Doamna mea, în ceasul morţii, e grozavă clipa despărţirii sufletului de trup, este de nedescris necazul când glasul va amuţi, limba se va lega şi nu va mai avea putere să rostească nici un cuvânt. Atunci omul îşi va întoarce numai ochii săi încoace şi încolo, vrând să spună ceva, dar limba nu i se va supune. Toate acestea nu-ţi sunt necunoscute ţie, Doamna mea; de aceea, din cele multe, numai puţine ţi-am amintit dragostei tale întru Hristos!

De veţi voi şi de Mă veţi asculta — zice Domnul — bunătăţi (Împărăţia Cerurilor) veţi mânca, iar de nu veţi voi, nici nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca! Acesta nu-i cuvântul meu, ci al marelui între prooroci, Isaia.

Aşadar, dacă nici tu nu vei asculta de sărăcia mea, toate îţi vor fi spre povară ţie! Dar dacă vei pleca din viaţa aceasta cu bogăţia virtuţilor, bucură-te, căci vei intra în cămara Mirelui ceresc cu sfinţii îngeri!

105. Să nu ne înfricoşăm de moartea care vine fără de veste, fără să ştim în ce stare ne va afla ea pentru ca, altminteri, să nu se întunece cumva gândul nostru, ca să nu slăbească buna şi pioasa noastră dispoziţie şi noi, întorcându-ne spre ceva lumesc, să ne pierdem toată osteneala noastră! Căci Domnul a spus: în ce te voi afla, în aceea te voi judeca.

106.  Noi ne-am unit cu Hristos şi ne-am lepădat de diavolul şi de toate lucrurile lui şi de toată slujirea lui. Dar omul nu poate, cu toată puterea lui, să izbutească în această lucrare şi să se cureţe de toate întinăciunile, de nu se va lepăda de lucrurile lumii şi ale vieţii.

107.  Să nu socoteşti că e un lucru mic să fugi de tot ce este vătămător şi ce poate trezi patimile.

108.  Dacă în ziua Judecăţii vrei să fi îndreptăţită şi să dobândeşti viaţa şi să moşteneşti Împărăţia, nu aduna nimic, buna mea soră, de aici şi de acolo, şi nu cheltui scurtele zile ale liniştii tale: îndepărtează-te de toate legăturile cele văzute, pentru ca să dezlegi cu atât mai uşor legăturile nevăzute ale sufletului tău, leapădă şi alungă orice plăcere trupească şi orice poftă, ca să primeşti mângâierea vieţii duhovniceşti care este nestricăcioasă.

109.  Dacă iubeşti liniştea — adevărata mamă a faptelor bune — care i-a făcut biruitori pe cei din vechime, păstreaz-o în chip curat şi nu îngădui nici cea mai mică zăpăceală în locurile deşarte ale vieţii şi curând vei dobândi ceea ce cauţi în Domnul Dumnezeu.

Stăruie cu răbdare în viaţa liniştită şi râvneşte cu osteneală spre fapte bune şi mântuirea sufletului tău, îndepărtându-te de toate lucrurile. „Căci ce folos va avea omul — zice Domnul — de va dobândi toată lumea, iar sufletul şi-l va pierde ?” Sau: „Ce va da omul în schimb, pentru sufletul său ?” Într-adevăr, nimic.

110. Să nu-ţi zică gândul sau, mai bine zis, să nu-ţşoptească satana, zicând: nu posti, nu priveghea, nu suferi, ca să nu te îmbolnăveşti. Căci cel ce se teme că se va îmbolnăvi cu trupul, buna mea soră, nu va căpăta mila lui Dumnezeu şi nu poate dobândi fapte bune. Iar cine, cu zdrobire de inimă, întotdeauna cade înaintea lui Dumnezeu în toată vremea, pe acela curând îl va mângâia Domnul cu cercetarea Sa. Dar dacă omul nu-şi va dispreţui trupul şi nu va suferi cu inimă bună tot ceea ce, din îngăduinţa lui Dumnezeu, vine asupra lui, atunci niciodată nu va vedea lumina Dumnezeirii.

111.  Mai presus de toate faptele bune este smerenia şi mai pierzătoare decât toate patimile este lăcomia pântecelui şi legătura cu bărbaţii, înfrânarea pântecelui smereşte patimile, iar legătura cu bărbaţii o pogoară pe călugăriţă în fundul iadului.

112.  Lucrează în chilia ta atât cât ai nevoie pentru dobândirea hranei, iar tot restul timpului trebuie să-l petreci în rugăciune şi citire, în ispitirea gândurilor şi în lacrimi, plângând pentru sufletul tău binecuvântat, iar nu pentru că nu ai tot felul de mâncări, căci acest lucru este potrivit numai necredincioşilor. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos zice aşa: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Prin urmare, dacă tu eşti credincioasă roabă a lui Hristos, atunci nu trebuie să aduci în gândul tău nimic din cele de jos şi necurate, ca să petreci cu răbdare într-o bună linişte, în rugăciune şi în înfrânare. Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?”, spune marele Pavel. Nici necazurile, nici chinurile, nici nevoile, nici îngerii.

Vezi, Doamna mea, cum este dragostea lui Hristos ?

113. Osteneala trupească, privegherea, postul, îngenuncherea, citirea dumnezeieştilor Scripturi şi liniştea păstrează curăţia castităţii. Osteneala se întăreşte cu credinţa şi cu frica de moarte, iar fundamentul tuturor acestora este tăcerea, îndepărtarea de la vederea feţelor bărbăteşti şi neîncetata rugăciune a inimii.

114.  Orice virtute dobândită fără trudă nu este trainică, ci este lesne clătinată, asemenea văzduhului.

115.  Dacă vrei să pui un început solid lucrării lui Dumnezeu, fă un legământ cu gândurile tale că nu vei trăi mai mult de trei zile.

Având înainte-ţi o astfel de dispoziţie în inima ta, vei începe bărbăteşte un lucru bun şi niciodată nu vei cădea în trândăvie.

116.  Nu te împuţina cu sufletul şi nu te îndoi când te apuci de lucrurile lui Dumnezeu, ca să nu rămâie osteneala ta nefolositoare şi neroditoare.

117. Dacă din dragoste de Dumnezeu ai primit cu toată inima chipul îngeresc, atunci trebuie cu orice chip să ţii şi rânduiala lui. Iar rânduiala lui o alcătuiesc: lepădarea de tot ce ţine de viaţa aceasta, neagoniseala desăvârşită, dispreţuirea trupului, postul, petrecerea în linişte, ruşinea feţei, paza vederii, scurtimea în cuvinte, curăţirea de pomenirea de rău, să ţii în gândul tău şi în memoria ta că astăzi sau mâine vei muri şi că aproape este acea adevărată viaţa duhovnicească, să te reţii de a umbla în afară de chilie fără o trebuinţă ce nu suferă amânare, să păstrezi întotdeauna liniştea în chilie, să te îndepărtezi de oameni şi de vorbirea cu ei, să dispreţuieşti cinstirile, să suferi bărbăteşte ispitele, să te lepezi de grijile vieţii şi de deşertăciunile lumeşti, să, plângi întotdeauna, zi şi noapte, ceea ce e mai mult decât orice altceva, să-ţi păzeşti castitatea, să te înfrânezi ca să nu mănânci cu lăcomie şi să nu bei vin. Astfel sunt virtuţile monahului, care mărturisesc sinceritatea lepădării lui de lume; îngrijeşte-te şi tu, buna mea Doamnă, de asemenea fapte bune în toată vremea, ziua şi ceasul. Prea Dulcele Iisus Hristos şi Domnul nostru a poruncit ucenicilor Săi să păzească toate câte le~a poruncit lor. N-a spus: păziţi una, două sau trei porunci —- ci toate.

118. Am să-ţi spun un lucru (să nu te îndoieşti şi să nu dispreţuieşti, ca pe ceva de mică importanţă, căci adevărul îţi zic ţie, aşa cum adevăraţi sunt cei ce mi l-au arătat): atâta timp cât nu vei ajunge în liniştea ta la tăcere şi la lacrimi, să nu socoteşti că ai pus un început de viaţă monahală, ci să te consideri încă o mireană. De aceea, cercetează ce te împiedică să sporeşti în aceste fapte bune, înlăturându-le din cale şi aleargă cu râvnă spre ele.

119. Omul care a lăsat cu desăvârşire grija de cele deşarte şi vremelnice şi s-a predat cu totul lui Dumnezeu, o dată cu râvna plină de osârdie pentru fapte bune, curând va dobândi curăţia şi desăvârşirea. De aceea, încredinţându-te faptelor bune, să te lepezi de grija pentru mâncare, îmbrăcăminte şi orice altă trebuinţă trupească şi punându-ţi cu chibzuinţă nădejdea în Domnul, să crezi cu tărie că El are grijă de tine.

120.  Cel ce-şi îngrădeşte gura de la vorbire şi şade în chilia sa, în linişte şi în tăcere cu rugăciunea — vede în fiecare ceas pe Domnul.

121. Cel ce-şi aduce aminte pururea de Dumnezeu în inima sa, alungă pe demoni şi nimiceşte vicleniile lor cele rele.

122. Dumnezeu iubeşte o gură tăcută, dar pe cea mult grăitoare o urăşte, iar diavolul o iubeşte.

123.  Cel ce păzeşte tăcerea este iscusit în toată fapta bună şi este cinstit înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de suflet ajunge fără osteneală în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum, când marea e potolită şi liniştită, delfinul se joacă, tot astfel în tihna inimii, cel ce se linişteşte şi tace se bucură de Domnul.

124.  Cel ce doreşte să-L vadă pe Domnul, trebuie cu orice chip să-şi cureţe inima cu pomenirea numelui Său. Iar pomenirea lui Dumnezeu nu se poate dobândi altfel decât prin tăcere şi.prin linişte şi prin rugăciune. Ceea ce se întâmplă cu peştele care sare din apă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel ce se linişteşte, când. el iese din linişte şi din aducerea aminte de Dumnezeu şi rătăceşte în gândurile despre lume.

125. În măsura în care cel ce se linişteşte se îndepărtează de legătura cu oamenii, în aceeaşi măsură se învredniceşte de bucuria lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Aşa cum peştele piere când este lipsit de apă, tot astfel şi aducerea aminte de Dumnezeu se stinge în inima monahului când el are legături cu oamenii şi vieţuieşte împreună cu ei. Ce nevoie şi ce folos avem noi din vorbirea cu oamenii, al cărei sfârşit este pieirea sufletului ? E mai bine să mănânci iarbă în linişte şi pace, decât mâncăruri alese, cu primejdia de a cădea de la Dumnezeu şi de a nimeri la munci.

126. Fericit este omul care, şezând în chilia sa, îşi aduce aminte pururea de ziua ieşirii sale şi se îndepărtează de toate mângâierile lumii acesteia. Dacă şi tu, buna mea Doamnă, vei face acelaşi lucru, vei primi o răsplată înmiită în ziua Judecăţii. Iar cel legat cu lanţurile grijii lumeşti, cel lipit de lume şi de desfătările ei şi cel ce iubeşte legătura cu oamenii se va căi amarnic în ceasul ispăşirii, dar fără nici un folos. Diavolul a pus stăpânire pe el şi, vai!—căderea lui este fără de nici o scăpare.

127. Cel ce iubeşte liniştea, tăcerea şi rugăciunea, are o mare laudă la Domnul nostru Iisus Hristos! Împărăţia Cerurilor şi viaţa veşnică va fi răsplata lui pentru mica sa osteneală.

128. Cine nu iubeşte pe blândul şi smeritul călugăr, liniştit şi tăcut? Hristos îl încununează în ziua Judecăţii, ca pe un rob răbdător al Său.

129. Când vei urî lumea şi legătura cu oamenii, atunci Domnul nostru Iisus Hristos cu Sfântul Duh Se va sălăşlui în inima ta. Dar dacă vei iubi lumea şi obiceiurile ei, atunci vei fi vrăjmaşa lui Dumnezeu. Acesta nu este cuvântul meu, ci al Apostolului: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume — zice Sfântul Apostol — căci iubirea de lume este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu”. Nimeni nu ne îndepărtează atât de mult de Dumnezeu ca vorbirile lumeşti, râsul şi îndrăzneala, şi în aceasta se află întinsă mreaja duhului de curvie.

Ştiind curata iubire de Dumnezeu a inimii tale, buna mea soră, păstrează-ţi neamul bun al sufletului tău şi treci cu răbdare prin rânduiala liniştii şi rugăciunii, pentru ca să nu se răcească în sufletul tău focul iubirii de Domnul, din pricina legăturii cu oamenii. Crede celor ce-ţi spun; de nu vei asculta de acestea (îţi las ca într-un testament, adică să şezi în chilie, să te linişteşti, să taci şi să te rogi cu o caldă iubire Domnului nostru Iisus Hristos) — atunci vei fi dată diavolilor şi îngerilor lui, adică patimilor necurate şi ruşinoase. Căci cel ce nu rabdă pe Domnul, se predă — chiar nevrând — diavolului, iar cel predat diavolului, este un om vrednic de plâns. Mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut, decât să fie sortit pentru ziua mâniei şi muncii.

130.  Mustră-te întotdeauna pe tine însăţi, buna mea soră şi zi: sărman suflet! Iată, s-a apropiat ceasul despărţirii tale de trup. De ce te mai îndulceşti cu ceea ce nu vei mai vedea în veac ?

Ia aminte la ceea ce te aşteaptă şi cercetează cele făcute de tine; ce şi cum le-ai făcut. Cu cine ai umblat în toate zilele vieţii tale — cu Hristos sau cu vrăjmaşul Lui? Cine a primit osteneala lucrării tale, pe cine ai bucurat în viaţa ta monahală şi cine — din această cauză — te va întâmpina în vremea ieşirii tale ?

131. Viaţa monahală şi toată viaţa de acum este asemenea unei privelişti unde noi ne luptăm cu demonii, în fiecare zi şi în fiecare ceas. Şi uneori ei ne doboară, iar alteori ei sunt doborâţi. Dar dacă noi ne vom păstra într-o bună linişte, tăcere şi rugăciune şi ne vom îngrădi cu o fericită smerenie, atunci — cu harul lui Hristos — ei nu vor avea asupra noastră nici un fel de putere până când noi înşine nu le vom da prilej de a ne stăpâni; ştiind aceasta, chibzuieşte şi cercetează cu grijă, pentru cine te osteneşti. Dacă faci toate lucrurile tale cu Hristos şi pentru Hristos — bucură-te; dar dacă le faci pentru iubirea de lume — te chinuieşti spre pierzarea ta. Vai de bietul tău suflet! În vremea ieşirii, îţi vei aduce aminte de aceste cuvinte ale mele.

132. Spune, de asemenea, sufletului tău: o, suflete ! ce prieteni ai dobândit pentru veacul viitor şi cine te va sprijini sub acoperişul său ? Osteneşte-te şi nu neglija să împlineşti poruncile lui Dumnezeu. Iată securea e la rădăcina pomului! Va trimite Domnul pe îngerul morţii şi vei încerca puterea cuvântului evanghelic: tăiaţi mai repede acest smochin neroditor pentru că în zadar ocupă acest loc.

133. Iubind cu putere această doime: postul şi liniştea, curând vei deveni prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, buna mea soră, ia aminte la această doime.
Aşa cum săturarea pântecelui este începutul tuturor răutăţilor, tot astfel legătura cu oamenii este începutul slăbirii şi aprinderii poftelor de inimă.

Dar calea sfântă a lui Dumnezeu este postul şi liniştea, citirea cea cu luare-aminte şi rugăciunea cea cu trezvie.

Aşadar, ridicând mâinile spre cer, roagă-te cu osârdie, zi şi noapte, alungând de la tine orice atac din partea lenevirii şi a somnului.

134. Postul este paza oricărei fapte bune, începutul şi cununa nevoinţei, păstrătorul frumuseţii ce o are castitatea, tatăl rugăciunii, îndreptătorul tuturor lucrurilor bune şi al tuturor bunătăţilor duhovniceşti.

135. Când începe cineva să postească, atunci se naşte într-însul şi o caldă aplecare spre aducerea aminte de Dumnezeu şi spre rugăciune, căci sufletul celui ce posteşte nu iubeşte să se odihnească zi şi noapte în aşternutul său.

136. Cu cât vei stărui mai mult în postul cu linişte, tot cu atât de multă îmbelşugare se va odihni asupra ta harul lui Dumnezeu şi gândurile vrăjmaşe vor fugi departe de tine.

137.  Nimeni, niciodată, n-a văzut pe cel ce posteşte cu chibzuinţă să fie robit de vreo patimă rea, iar cel ce dispreţuieşte postul este batjocorit de demonul curviei.

138. Stâlpul şi întărirea oricărui bine este postul cu linişte, iar cel ce îl neglijează, pierde orice bine. Postul este. prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam în rai. Înşelat de vrăjmaşul, Adam n-a păzit această poruncă, ci a căzut de la Dumnezeu. Dar dacă din încălcarea poruncii s-a produs cea dintâi neorânduială, prin împlinirea ei, robii lui Dumnezeu din nou vin la frica lui Dumnezeu, adică prin post. Şi Hristos tot aşa Şi-a început arătarea Sa în lume, adică prin post. Căci după botez „Duhul Sfânt L-a dus în pustie, unde a postit 40 de zile”. Şi toţi cei ce ies din lume şi intră în viaţa monahală, pun postul drept începutul şi temelia faptelor bune, imitându-L pe Domnul lor.

139.  Postul este o armă foarte puternică dată oamenilor de Dumnezeu. Dacă Prea Dulcele Hristos şi Dumnezeul nostru a postit, atunci cine, din cei ce doresc să păzească legea lui Hristos, se va lepăda de post ? Ce armă dă o îndrăzneală mai puternică şi mai mare în lupta împotriva duhurilor răutăţii, dacă nu foamea cea din dragoste pentru Dumnezeu ? Cu cât mai mult suferă şi se împovărează trupul, în vremea când omul este asaltat de gânduri rele, cu atât mai mult îl apără Dumnezeu pentru postul curat, pentru liniştea şi rugăciunea lui.

140. Postul cu linişte şi rugăciune este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Cu el, Sfinţii Părinţi I-au plăcut lui Dumnezeu, s-au făcut vase ale Sfântului Duh şi au săvârşit multe minuni. Şi noi, Doamna mea, care am ieşit la război şi mucenicia nevăzută cu demonii, dacă vom birui, ne va încununa Dumnezeu pe fiecare cu cununa sfinţeniei şi slavei, iar dacă vom fi biruiţi, atunci, o, vai de noi!, ne aşteaptă chinurile veşnice! De aceea să ne trezim şi să veghem, să postim şi să priveghem, să ne liniştim şi să cugetăm smerit! Dacă vom face aceasta, atunci Hristos, venind în ziua morţii, ne va îndreptăţi, ne va izbăvi de mai-marii vămilor din văzduh care ne-au scris păcatele şi ne va înfăţişa în patria noastră de altădată, adică în Rai.

141.  Toţi sfinţii şi-au petrecut zilele lor pe pământ în post şi în rugăciuni şi în toată pătimirea cea rea. Dacă sfinţii au plâns şi au postit şi şi-au istovit trupul cu orice rea pătimire, atunci noi, sărmanii, ce vrem ?

142.  Toată mângâierea unui monah se află în linişte şi în plâns. Cel ce are în faţa lui un mort, adică sufletul său omorât de păcate, nu are nevoie de un învăţător care să-l înveţe plânsul de totdeauna. Dar monahul nu poate altfel să-şi petreacă plânsul pentru păcatele sale decât petrecând într-o adâncă linişte. Şi fericit este, buna mea soră, cel ce plânge şi se linişteşte în toate zilele din scurta sa viaţă. Nimeni, de altfel, nu poate simţi un ajutor din partea liniştirii şi lacrimilor, dacă nu se va preda în întregime postului, tăcerii, rugăciunii, privegherii şi oricărei rele pătimiri pentru Domnul. Priveghează dar şi roagă-te şi slăveşte-L pe Domnul, spunând:

Slavă Ţie, Slavă Ţie, Hristoase al meu, Cel ce vrei ca să ne mântuim toţi! Mântuieşte-mă şi pe mine, smerită monahie, dă-mi şi mie puterea; să mă nevoiesc bine împotriva patimilor.

143.  Să alergăm cu bucurie şi cu frică la Prea Dulcele Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi Bunul nostru puitor de nevoinţă, fără să ne temem de demonii care sunt vrăjmaşii noştri. Căci şi ei, de trei ori ticăloşii, se uită în faţa sufletului nostru şi dacă vor observa că ne temem, se înarmează mai tare împotriva noastră. Dar să ne înarmăm împotriva lor, cu tot sufletul; observând că noi suntem gata la orice luptă împotriva lor, se vor înfricoşa singuri şi vor fugi, goniţi de Hristos.

144.  Închină cu osârdie ostenelile tale lui Hristos, buna mea soră, şi El îţi va da mari daruri la bătrâneţe, potrivit cu bogăţia dumnezeieştii Sale slave. Ceea ce s-a adunat în tinereţe, hrăneşte la bătrâneţe şi îi îngăduie mult pe cei ce s-au ostenit. Aşadar să ne ostenim cât mai este vreme, să alergăm mai repede, să ne îndurerăm mai de la inimă. Căci moartea este fără veste şi, peste tot în jurul nostru sunt vrăjmaşi, cu adevărat răi şi vicleni, puternici şi treji, adică demonii.

145. Cine este monahul credincios şi înţelept? Acela care şi-a păstrat nestinsă căldura pe care a avut-o la început şi care s-a străduit, până la sfârşitul vieţii sale, să adauge foc peste foc, râvnă peste râvnă, năzuinţă peste năzuinţă şi osârdie peste osârdie, cei ce întotdeauna a luat aminte la sine şi n-a încetat să-şi ducă cu răbdare povara sa cea grea.

146. Îţi spun ţie, buna mea Doamnă, că acela ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, cel ce doreşte cu adevărat Împărăţia cea viitoare, cel ce este rănit cu adevărat pentru păcatele sale, cel ce este cu adevărat cuprins de frica ieşirii sale, nu mai poate iubi lumea, nici să se îngrijească de viaţa aceasta deşartă, nici de agoniseală şi slavă, nici de prieteni şi rude, nici de fraţi şi surori şi, în general, de nimic clin cele pământeşti, ci — stingând orice iubire de sine, patimile, orice grijă, urând lumea şi însuşi trupul său, golit de toate — va urma fără lenevire pe Hristos, privind numai la El şi primind de la El un ajutor dumnezeiesc.

147. Cel ce a urât lumea, a scăpat de întristare, iar cine iubeşte cele văzute, acolo nu va scăpa de mâhnire, căci cum să nu se întristeze, când se va întâmpla să se lipsească de lucrurile iubite ?

148. Calea cea plină de scârbe ţi-o vor arăta ţie, buna mea Doamnă, strâmtoarea pântecelui, veghea de toată noaptea, apa puţină, liniştea şi tăierea voii. Şi să ştii, buna mea soră, că nimeni nu va intra neîncununat în palatul ceresc, de nu se va lepăda de voia sa cu toată osârdia.

149.  Cel ce crede în visuri, se aseamănă cu acela care aleargă după umbra sa şi vrea s-o prindă.

150.  Când vom începe să credem demonilor în visuri, atunci ei îşi vor bate joc de noi, şi în starea de veghe.

Cel ce crede în visuri, este cu totul neiscusit, iar cel ce nu crede în ele, este înţelept.

151.  Sufletul care îşi aduce aminte de spovedanie este reţinut de ea, ca de un frâu şi nu poate cădea în păcat, căci păcatul iubeşte întunericul nespovedaniei.

152.  Ucenicul care o dată ascultă, iar altă dată nu ascultă de învăţătorul său, este asemenea aceluia care se hrăneşte când cu mană, când cu otravă aducătoare de moarte. Dacă unul zideşte toată ziua, iar altul dărâmă, ce folos vor aduce, afară de osteneală ? Vezi dar, buna mea soră, să nu cazi şi tu din înţelepciunea de sine, adică unele clin cele scrise aici să le faci, iar pe altele să le treci cu vederea, căci eu n-am scris nimic din cele ce sunt mai presus de putere.

153. Şederea ta în chilie să-ţi fie mormânt înainte de mormânt. Nimeni nu iese din mormânt înainte de învierea cea de obşte; nu ieşi nici tu din chilia ta.

154.  Întotdeauna, dar mai ales în vremea cântării de psalmi, trebuie să păzim luarea-aminte şi netulburarea, căci tot scopul răilor demoni este să tulbure rugăciunea cu tot felul de aţâţări.

155.  Suspinele şi necazurile inimii strigă către Domnul, lacrimile vărsate pentru păcate mijlocesc pentru noi înaintea Lui. Răbdarea cinstitei linişti o iubeşte Domnul.

156.  Cel ce are smerenie, cu lacrimi îi arde pe draci şi ei nu se pot apropia de el.

157. Cel ce este ocupat cu râsetele, lucrează pentru demoni. Este cu totul necuviincios să râdă creştinii, iar mai ales monahii, cei ce s-au răstignit lumii. Căci Domnul spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Cum se poate însă ca cel ce s-a răstignit pentru Domnul, să râdă ? Noi suntem aleşi nu ca să ne risipim şi să râdem pentru ca, împreună cu păgânii, să moştenim acel „vai şi amar”, ci pentru ca într-o bună linişte, cu lacrimi, să-L chemăm neîncetat pe Domnul ca să vie în ajutorul sufletelor noastre şi prin aceasta, să moştenim raiul cel dulce.

158. În iad nu există spovedanie, nu există pocăinţă, nu există lacrimi curăţitoare şi suspinuri care L-ar putea îndupleca pe Domnul, ci numai vaietele disperate ale celor care şi-au petrecut zilele vieţii lor râzând. De aceea Apostolul îndeamnă: plângeţi şi vă bociţi, râsul vostru să se prefacă în plâns şi bucuria într-o durere a inimii.

159.  Râsul înmulţeşte păcatele, iar liniştea şi tăcerea nasc înţelepciunea şi lauda de la Dumnezeu şi de la îngeri. Prin urmare, buna mea soră, să ne îngrijim ca să fim de partea lui Hristos, alungând râsul cel ruşinos, ca să nu ne trimită Mântuitorul în munca cea veşnică, după cuvântul Său: „Vai de cei ce râd acum, că vor plânge”, ci mai bine să auzim de la El: „Fericiţi sunt cei, ce plâng, că aceia se vor mângâia.”

160. Îndulcirea trupului, din tinereţea cea gingaşă, aprinde patimile şi omorând cu ele sufletul, atrage mânia lui Dumnezeu.

161. În sufletul celui ce se linişteşte şi se învaţă în mod chibzuit în Sfintele Scripturi, odihneşte Duhul Sfânt. El are puţine griji, căci unul ca acesta arde cu toată puterea în Hristos şi pentru dragostea Lui şade în linişte, citeşte şi plânge. Iar cel ce petrece vremea în mângâieri şi-şi hrăneşte trupul cu mâncări dulci şi cu vin, acela îşi expune sufletul unei lupte mari. Orişicât s-ar sili unul ca acesta, nu va putea scăpa de vâlvătăile trupeşti.

Iată roadele, Doamna mea, ale grozavei lăcomii a pântecelui şi roadele liniştii şi nevoinţei răbdătoare pentru Domnul.

162.  Să ne înţelepţim şi noi, imitându-i pe Părinţii ce-au fost înainte de noi şi să nu. ne permitem să alunecăm spre dorinţa odihnei trupeşti.

Să răbdăm înăuntrul chiliei în post şi în alte rele pătimiri ca să împărăţim cu Hristos şi să nu fim osândiţi în focul cel veşnic, pentru o mângâiere de scurtă durată.

163.  Arată-i vrăjmaşului răbdare şi înfrânare ca să nu nădăjduiască că va izbuti în ceva lângă tine. Ţine-te de linişte, de tăcere, de post, de priveghere şi de cântarea de psalmi.

164.  Cântarea de psalmi s-o săvârşeşti după rânduiala care te-arn învăţat şi rucodelia după putere, pe cât se poate, numai ca să poţi trăi din ea. Dar dacă din pricina rucodeliei te tulburi şi te umpli de griji, atunci ce fel de linişte ai ?

165. Oare e bine să te îngrijeşti de multe ? Judecă singură şi eu voi tăcea. Dar îţi spun că de nu te vei lepăda de toate, până şi de însuşi trupul tău, de nu te vei îndepărta de legătura cu oamenii, chiar dacă s-ar dovedi că ei sunt sfinţi, multe vei [pătimi].

De aceea să petreci întotdeauna în linişte şi-ţi vei tăia patimile purtătoare de moarte ale sufletului. Numele Domnului şi al Prea Curatei Lui Maici să fie întotdeauna în gura ta. Nu neglija cântarea de psalmi şi rugăciunea, căci prin părăsirea lor li se deschide demonilor o intrare în sufletul tău iar ei, când vor intra, vor închide uşa gândurilor şi simţămintelor bune, şi-şi vor sătura răutatea, vătâmându-ne. Astfel, noi devenim robii diavolului când părăsim liniştea, învăţătura Scripturii şi rugăciunea.

166. Mulţi dintre cei nechibzuiţi au obiceiul să pună celor ce doresc să lase lumea următoarea întrebare: ce folos ai din viaţa monahală ? Oare făcătorii de bine şi dătătorii de milostenie nu i-au plăcut lui Dumnezeu dacă, trăind în lume, s-au învrednicit de mari daruri? Dar ei nu ştiu că sunt mulţi ostenitori, dar puţini sunt curaţi şi că darurile lui Dumnezeu nu se dau întotdeauna potrivit cu sfinţenia, ci uneori după nevoie. La nevoie piatra va striga şi măgăriţa va căpăta glas omenesc.

Caută cele bune de sus şi dobândeşte-ţi sufletul în răbdare liniştită.

167. Dacă eşti mireană, trăieşte printre mireni şi fă lucrul lor, iar dacă ai lăsat lumea pentru Dumnezeu şi te-ai lepădat de toate cu jurământ, ca o roabă a lui Hristos, atunci săvârşeşte fără lenevire lucrurile călugăreşti, petrecând mereu în liniştea cea bună, în citire şi în rugăciune. Iar când îţi va spune gândul: dar sunt monahi care umblă prin lume şi se ocupă cu treburile vieţii, să opreşti poliloghia acestui gând şi să-i spui: fiecare va da socoteală pentru el însuşi, ai grijă să-ţi cureţi păcatele tale; iar de alţii Dumnezeu are grijă, nu tu.

168.  Sunt oameni care, pregătindu-se să lase lumea, întreabă pe cei cunoscători şi pe cei care se tem de Dumnezeu: există oare vreo mângâiere în viaţa monahală ? Şi oare nu se poate să treci cu uşurinţă prin acest chip de viaţă ? Ciudată nerozie! Tu vrei să te înalţi la cer, să dobândeşti Împărăţia cea veşnică, să te faci împreună-moştenitor al Prea Dulcelui Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru, să-L slăveşti veşnic împreună cu îngerii pe Prea Sfântul Dumnezeu, şi mai întrebi dacă sunt greutăţi în viaţa călugărească ? Iubitorii de lume, dorind să capete un lucru oarecare, îndură toate nevoinţele şi scârbele şi nu cruţă nici o osteneală până când nu-şi satisfac dorinţa lor, iar tu întrebi de lucrul lui Dumnezeu, dacă se află într-însul vreo înlesnire şi mângâiere ? Şi nu vrei ca pentru Dumnezeu să ridici greutatea liniştii, postului, tăcerii, privegherii şi oricărei rele pătimiri? Îndulcindu-te cu mâncarea, cu băutura şi cu somnul, vrei să-ţi mântuieşti sufletul ?! Să nu fie, să nu fie!

Ceea ce va semăna cineva aici, însutit va secera în ziua cea înfricoşată a Judecăţii! Vai de cel nepocăit, căci muncile sunt nesfârşite!

169.  Te voi întreba, iar tu să-mi răspunzi: dacă cineva te-ar lua în mijlocul unei nenumărate mulţimi de oameni, îmbrăcaţi în haine ţesute cu fir de aur, arătându-ţi printre ei pe bărbatul cel mai strălucitor, cu o mult preţioasă cunună pe capul lui, în veşminte presărate cu pietre preţioase şi ţi-ar făgădui să te aşeze împreună cu el să împărăteşti, spune-mi, câtă recunoştinţă ai nutri în sufletul tău pentru un astfel de om şi ce ai face pentru el, numai ca să primeşti cele făgăduite ?

170. Cel ce e pătruns de dragoste pentru Dumnezeu şi cu mintea e lipit de pomenirea Lui şi de gândul morţii, dispreţuieşte toate cele văzute, toată deşertăciunea acestei lumi şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

171. Fericit este omul care nu iubeşte nimic din cele stricăcioase şi vremelnice şi care îşi îndreaptă toată grija spre sufletul său, ca să-l înfăţişeze curat înaintea lui Dumnezeu.

172.  Cel ce fuge de orice poftă lumească şi petrece în liniştea cea binecuvântată, scapă de toate cursele diavolului şi se ridică mai presus de orice întristare.

173.  După cum pe omul degerat nu-l încălzeşte amintirea focului, tot astfel, cel ce vrea să dobândească faptele bune fără linişte şi tăcere, nu va putea să câştige nici una dintre ele, oricât s-ar osteni.

174.  Nu-ţi spurca trupul cu gânduri necurate şi pacea lui Dumnezeu se va coborî asupra ta, atrăgând după sine şi o puternică dragoste de Dumnezeu.

175. Istoveşte-ţi întotdeauna trupul cu posturi şi cu privegheri, păstrează liniştea, stăruie în cântarea de psalmi şi în citire fără să te leneveşti, bate cât mai multe metanii şi în curând vei vedea mila lui Dumnezeu asupra ta.

176.  Smerenia şi reaua pătimire, foamea şi privegherea, liniştea şi rugăciunea îl eliberează pe om de orice păcat şi îl fac fiul lui Dumnezeu, numai să nu neglijeze lucrul lui Dumnezeu.

177.  Cel ce alungă mama tuturor păcatelor, adică iubirea de sine, lesne se eliberează şi de toate celelalte patimi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar iubirea de sine este iubirea de trup, din pricina căreia multora le e frică să postească, să privegheze, să bea numai apă, şi, în general, aceştia caută orice odihnă a trupului ca să nu se îmbolnăvească. Pentru un astfel de suflet nu este mântuire, după cum mărturiseşte Evanghelia, căci el nu va voi niciodată să se smerească, iar cel ce nu se smereşte, este fratele diavolului cel de trei ori blestemat, cu care se va şi duce în focul cel veşnic.

178. Când demonii se apropie ca sa abată mintea ta din calea castităţii şi să te înconjoare de gânduri rele, atunci zi către Domnul, cu lacrimi: „Cel ce mă prigoneşte acum m-a înconjurat; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce mă înconjoară” şi, cu harul lui Hristos, te vei izbăvi de demoni.

179.  „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”, spune dumnezeiasca Scriptură. Tot ce este lumesc este material, stricăcios, deşert şi cei ce le iubesc sunt lumeşti şi trupeşti. De aceea zice Domnul: nu va rămâne duhul Meu pururea în aceşti oameni pcnlru că sunt trup. Vezi cum cei ce iubesc cele materiale se îndepărtează de Dumnezeu, iar cel ce se îndepărtează de Dumnezeu, va fi trimis cu demonii în focul cel mai din afară, pregătit diavolilor şi îngerilor lui, dacă nu se va pocăi curând şi nu va arunca toate, ca pe cârpa unei femei necurate.

180.  Monahul trebuie să-şi îndepărteze mintea de tot ce este material, petrecând cu răbdare în chilie, în înfrânare, în linişte, în tăcere şi în orice pătimire rea, să aibă întotdeauna în inimă aducerea aminte de Dumnezeu şi gândul morţii. Astfel este un adevărat monah, pe care îl va proslăvi Dumnezeu şi îl vor cinsti oamenii.

181. Dacă vrei să dobândeşti calea ce duce spre viaţă, şezi în linişte, îndepărtează-te pe cât îţi stă în putinţă de legătura cu oamenii; atunci şi Calea, adică Cel Care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică Hristos, va veni la tine. De altfel, trebuie să-L cauţi cu osteneală, mânat de o mare dorinţă şi frică, căci puţini sunt cei care îl dobândesc, ca nu cumva, rămânând în urma celor puţini, să mergi cu cei mulţi în veşnica muncă.

182.  Mintea cea curată este uneori învăţată de însuşi Dumnezeu, iar alteori de însuşi Sfântul Înger Păzitor, care te povăţuiesc cum îl poţi face pe omul cel lăuntric fiul lui Dumnezeu.

183.  Liniştea şi înfrânarea, tăcerea şi rugăciunea fac mintea şi sufletul să ajungă la nepătimire.

184.  Dumnezeu Care ţi-a făgăduit să-ţi dea veşnicele bunătăţi cu care ţi-a dat în inimă zălogul Sfântului Duh, a spus, de asemenea, ă omul tău cel lăuntric să fie curăţit de patimi şi de gânduri rele, dacă doreşti să intri în Împărăţia Cerurilor.

185. Gândeşte-te bine la ceea ce vreau să-ţi spun: dacă, petrecându-ţi toată viaţa în mănăstire, tu nu vei agonisi fapte bune şi prin ele, încredinţarea din inimă că ai trecut de la moarte la viaţă şi că ai intrat în ceata celor mântuiţi, atunci să nu nădăjduieşti să moşteneşti Împărăţia cea cerească. Iar cel ce nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor, va merge în munca veşnică cu tatăl său, şi cu fraţii săi, demonii.

186. Dacă vrei să dobândeşti smerenia, agoniseşte-ţi plânsul şi să-l ai ca pe un tovarăş nedespărţit toată viaţa ta; râsul şi vorbele deşarte duc la pieire şi alungă smerenia şi plânsul.

187. Să nu fii asemenea celor ce îngroapă morţii şi care, când plâng pentru ei, când se îmbată pentru ei, ci să te asemeni osândiţilor închişi în temniţă care nu aşteaptă decât să fie duşi la locul de tortură.

188. Monahul care uneori plânge, iar uneori râde, este un nebun care aruncă cu pâinea în câinele desfrânării: el se face că îl alungă, dar de fapt îl ademeneşte spre pieirea sufletului său.

189. Să-ţi fie culcarea în pat o închipuire a închisorii în sicriu, şi tu vei dormi puţin şi cu smerenie. Tot astfel şi mama ta, să–ţi slujească drept aducere aminte de amara muncă pe care o vei primi de la viermii cei neadormiţi — şi tu vei mânca cu frică pâinea ta ăi vei bea apa ta.

190.  Să adormi seara şi să te scoli dimineaţa cu aducerea aminte de focul veşnic şi urâtul niciodată nu te va stăpâni în vremea cântării de psalmi.

191.  Să te îndemne spre plâns şi spre lucrarea faptelor bune măcar haina ta cea neagră, căci în negru se îmbracă de obicei cei ce îi îngroapă şi îi plâng pe cei morţi.

192.  Cel care se roagă în fiecare zi cu lacrimi în chilia sa, pentru unul ca acesta, fiecare zi e zi de sărbătoare, iar cel care trândăveşte în fiecare zi, bea vin şi-şi îndulceşte pântecele, pe unul ca acesta îl aşteaptă plânsul veşnic în iad. Unde se lucrează pentru pântece, unde se bea vin şi sunt râsete, acolo nu există nici aducerea aminte de Dumnezeu, nici de moarte.

193. Să iubeşti tăcerea mai mult decât orice, căci ea te apropie de frica lui Dumnezeu. Când limba se reţine de la vorbirile lumeşti, atunci Dumnezeu locuieşte în suflet. Din tăcere se naşte gândul evlavios, cel bun şi sfânt. Să-ţi dea Domnul să guşti bunătăţile care se dobândesc în tăcerea cea cinstită. Primeşte nevoinţa tăcerii şi eu nu pot să-ţi spun ce lumină, ce curăţie şi linişte va străluci în inima ta.

194. Trebuie să avem toată grija de faptele cele bune, buna mea soră, chiar dacă, precum nişte naufragiaţi, noi am pierde toată încărcătura. Să vieţuim astfel ca niciodată să nu socotim bunătăţile trecătoare mai bune decât bunătăţile viitoare.

195. După cum cel ce se desăvârşeşte în virtuţi moare pentru toate cele trecătoare, tot astfel cel ce se întoarce din nou spre păcat, pierde toate bunătăţile cele de mai înainte, începutul înălţării spre bine este depărtarea de lume, adică de toate lucrurile vieţii, voi spune chiar şi de trupul însuşi.

196. Fericit este, buna mea soră, cel ce a lepădat orice nădejde lumească şi şi-a înălţat toată nădejdea spre Domnul. Aşa cum blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om, tot astfel, binecuvântat este acela care nădăjduieşte spre Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că nu-l primeşte pe un astfel de om care vrea să iubească şi lumea şi pe Dumnezeu, ci chiar îl urăşte ca pe un vrăjmaş şi îl alungă, ca pe diavolul. Nu este al meu acest cuvânt, ci al Sfântului Apostol Ioan care zice: omul care vrea să fie prietenul lumii este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ce folos, buna mea soră, ca pentru cele de astăzi şi de mâine, să-L avem pe Dumnezeu de vrăjmaş ? Pe unii ca aceştia nu-i primeşte prea dulcele nostru Iisus Hristos. Uneori să-ţi pui nădejdea în bani şi în oameni, iar alteori din nou în Dumnezeu, acest lucru nu-i aduce nici un folos omului. Dumnezeu vrea şi iubeşte pe omul care aruncă cu desăvârşire asupra lui Dumnezeu orice sfat şi orice dorinţă, însă oamenii nechibzuiţi şi monahii cei iubitori de lume, necunoscând mila lui Dumnezeu, preţuiesc adesea ceea ce nu preţuieşte nimic, adică bogăţia, sănătatea, slava vremelnică şi frumuseţea feţei, care ca iarba se vestejeşte.

197. O să te întreb, sora mea, ce-ţi pare că este mai hine, să alegi viaţa cea vremelnică şi prin ea, moartea veşnică, ori reaua pătimire cea plină de râui.l pentru fapte bune, în nevoinţă şi tăcere, pentru ca prin aceasta să dobândeşti o veşnică şi fericită viaţă? Desigur că aceasta din urmă. Nu fi, dar, nepăsătoare. Nu ne putem face locuinţă a harului divin, dacă mai întâi nu vom curăţi sufletele noastre de patimile răutăţii şi poftei în care ele au fost scufundate mai înainte.

198.  Duhul Sfânt este pentru toţi, dar în aceia care sunt curaţi de patimi, care trăiesc în curăţie, în linişte şi în tăcere, El arată o deosebită putere.

199. E cu neputinţă ca având mintea împărţită în tot felul de griji, să-ţi săvârşeşti cum trebuie rugăciunea şi să-ţi păstrezi liniştea, chiar dacă s-ar stărui cineva să le facă, după cum Însuşi Domnul a spus: Nimeni nu poate sluji la doi domni — şi iarăşi: Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

200.  Dacă nu ne vom îndepărta de rudeniile cele după trup şi de legăturile cu grijile vieţii în aşa fel încât să fim ca unii ce au trecut în altă lume, atunci e cu neputinţă pentru noi, buna mea Doamnă, să ne atingem scopul — dragostea sfântă pentru Dumnezeu şi fericita linişte. Cel ce a intrat în rânduiala îngerească şi se întunecă cu patimile este asemenea, buna mea soră, unei piei tărcate, care nu e nici toată albă, nici toată neagră, ci e presărată cu tot felul de pete, aşa încât nu poţi spune că e albă sau neagră. Tot astfel e şi cel ce doreşte să se liniştească, dacă îşi ocupă mintea sa cu lucruri lumeşti.

Cineva dintre sfinţi i-a spus unuia care, ieşind din lume şi intrând la mănăstire, nu-şi părăsea cugetările lumeşti: nici călugăr nu te-ai făcut, şi dregătoria ai pierdut-o.

201.  Pe râvnitor nu-l aduce la mântuire numai un singur lucru oarecare, ci el trebuie să tindă cu grijă spre toată fapta bună. Aşa cum cel ce intră în baie, se dezbracă cu desăvârşire de orice haină, tot astfel şi monahul care se apropie de Dumnezeu trebuie să petreacă în viaţă liniştită, dezbrăcat de tot ce e legat ele cele lumeşti. Crede cuvintelor mele, sora mea. Dacă mintea cuiva este vânturată încolo şi încoace şi este nestatornică asemenea desfrânatelor care nu se mulţumesc cu dragostea unui singur bărbat, vrând să-i prindă pe toţi în mrejele lor, un astfel de monah nu poate dobândi o faptă bună dacă nu va lega mintea sa nestatornică cu frica de Dumnezeu, cu liniştea cea bună şi cu tăcerea.

202.  Liniştea şi tăcerea sunt o preţioasă dobândă pentru cel ce le are şi cea mai plăcută şi mai dulce privelişte pentru cei care văd si aud.

203. Este un lucru ruşinos şi din cele mai rele ca un călugăr, în stare a alege şi înlătura o hrană trupească vătămătoare, să nu aibă aceeaşi grijă de citirea scrierilor care hrănesc sufletelor noastre, ajungând chiar să o desconsidere.

Trebuie să ne deprindem să facem toate cu grijă, ca unele ce sunt sfinţite de Domnul, ca să petrecem în linişte, cu toată evlavia.

204. Cel care îl ridică pe cel căzut trebuie să fie — în toate privinţele — mai presus de cel căzut, iar cel căzut are aşijderea nevoie de un altul care să-l pună pe picioare. Iar cei ce-şi încredinţează povăţuirea în mâinile unor învăţători orbi, se lipsesc pe ei înşişi de dulceaţa luminii duhovniceşti. Căci asupra lor se va împlini cuvântul Domnului: dacă un orb va povăţui pe alt orb, vor cădea amândoi în groapă. Dar când ucenicii sunt bine povăţuiţi de învăţător, iar ei înşişi nu-şi părăsesc deprinderile, vrând să lucreze mai mult pentru pofta trupului decât pentru Domnul, neprimind viaţa cea după Evanghelie, atunci învăţătorul nu va primi nici un cuvânt de mustrare pentru ei. Căci noi ne-am învăţat să auzim de la proorocul cel încăpăţânat şi grăitor împotrivă: mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău şi nu fi părtaş la păcate străine, cum spune marele între Părinţi, Vasile.

Aşa cum tâlharii şed în locurile ascunse, tot astfel diavolul se ascunde în umbra dulceţilor vieţii, care sunt în stare să-i tăinuiască .cursele — şi astfel, ne întinde mrejele pierzării, în felul acesta, uneori vrând, iar alteori nevrând, noi ne predăm vrăjmaşului, târâţi de patimile cele spurcate şi de dulceţile vieţii.

206.  Cel ce nu se îndulceşte şi nu este tulburat de patima curviei, scapă de orice păcat. Iar cel care a scăpat de cea mai mare parte dintre patimi, cum sunt: patima slavei, bogăţiei, a bunului neam — şi celelalte ce se întâlnesc în viaţă, şi este stăpânit numai de o patimă, şi anume de patima desfrânării, acela nu este înfrânat, ci sluga diavolului, chiar dacă l-am numi sănătos pe acela care e stăpânit numai de o singură boală trupească.

207.  A te căi nu înseamnă a zice numai: am greşit şi pe urmă să rămâi în păcat, ci, potrivit cântătorului de psalmi, să-ţi recunoşti păcatul şi să-l urăşti. Căci pocăinţa se preţuieşte nu după cantitatea vremii, ci după dispoziţia sufletului. Dar, vai de noi, noi oamenii săvârşim păcatul uşor şi repede, iar pocăinţa o primim încet şi cu lenevire, deşi sunt unii care se căiesc cu adevărat. De asemenea, nouă ni se pare că dorim Împărăţia Cerurilor, dar nu ne îngrijim deloc de faptele bune prin care o putem dobândi şi fără să depunem vreo osteneală pentru a trăi în linişte, în tăcere şi în fapte bune, ne închipuim că ne învrednicim de o parte egală cu aceia care stau împotriva păcatului, până la moarte. Să ne aprindem dar, buna mea soră, măcar de acum înainte, să ne aprindem ele grija sufletelor noastre, să ne îndurerăm de deşertăciunea vieţii trecute şi să ne nevoim pentru bunătăţile vieţii viitoare, să ne liniştim până când mai avem puţină vreme, să tăcem, Doamna şi sora mea, în puţinele noastre zile, pentru ca de acum încolo să ne veselim veşnic, să nu rămânem în lenevie şi în neîngrijire de virtuţile cele bune.

208. Necazurile dau pe faţă şi ispitesc sufletul, ca focul aurul. Şi, într-adevăr, pentru cei ce sunt bine pregătiţi, necazurile sunt ca o educaţie atletică şi o osteneală care îl ridică pe nevoitor spre slava lui Dumnezeu, printr-o împotrivire puternică, prin răbdare, căci necazul lucrează răbdarea, iar răbdarea, iscusinţa. Dar acela care respinge necazul, se lipseşte singur de iscusinţă, căci după cum nimeni nu se încununează fără luptă şi nevoinţă, tot astfel nimeni nu poate să se dovedească iscusit, fără necazuri şi osteneli, de dragul faptelor bune. Iar osteneala pentru faptele bune, buna mea soră, sunt: postul, privegherea, liniştea, tăcerea, rugăciunea, mărinimia de suflet, răbdarea, şederea în chilia ta şi îndepărtarea de vorbirea cu oamenii.

209.  Cârmaciul nu întotdeauna poate avea linişte când vrea, iar tu, dacă vrei să-ţi faci calea liniştii fără tulburare, poţi s-o faci uşor. O să-ţi spun cum s-o faci. Dacă în liniştea ta te vei osteni în post, vei şedea în tăcere şi vei petrece în rugăciune şi alte cereri, atunci curând în tine va străluci lumina adevăratei cunoştinţe. Atunci, într-o clipă se vor îndepărta şi fiarele care trăiesc înlăuntrul tău, adică necuratele patimi şi grijile vieţii, atunci nu te vei mai asemăna cu o foarte grasă pasăre care are şi aripi şi pene şi toate cele necesare pentru zbor, dar care nu va putea zbura din pricina greutăţii sale ce vine din grăsimea ei. Tu ai o minte de om chibzuit şi desăvârşit şi nu-ţi lipseşte nimic din cele necesare. Dacă vrei mântuirea, iată, ea este gata, cum a spus şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este.

Astfel, mântuirea stă în voinţa ta; alege ceea ce este mai bun şi ţine-l.

210. Cei ce îşi istovesc trupul cu o viaţă aspră ele lungă durată şi, prin împlinirea poruncilor, se îmbogăţesc cu toate faptele bune, sunt asemenea unui mare şi bogat negustor care, umblând prin diferite ţări, a agonisit tot felul de comori preţioase. Uitându-se la ele, el se bucură şi se veseleşte, dar iată, în apropierea malului şi limanului, după ce a navigat pe întinsul măreţelor şi grozavelor mări, se întâmplă că ori lovindu-se de vreo piatră în bătaia furtunii, corabia lui se va duce la fund, ori piraţii, năvălind pe neaşteptate, îi răpesc tot ceea ce a câştigat iar el, nenorocitul, rămâne fără nimic, izbutind să-şi salveze doar trupul său.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu acela care, înălţându-se în mari virtuţi, din pricina năvălirii vrăjmaşului, cade în patima curviei; nu-l osândi, ci ai milă de el, aşa cum toţi au milă de acel bogat, pe care îl ştiau bogat si acum îl văd sărac. Amară este soarta lui, dar de îndată ce se va pocăi el, Dumnezeu îl va primi, îl va milui, îl va apăra şi îl va iubi mai mult decât înainte. De altfel, El nu-l părăseşte nici în însăşi căderea lui, ci îl cheamă la bunătatea sa cea dintâi, aşa cum odinioară l-a chemat pe Adam, după cădere: „Adame, unde eşti ?”, fiindu-I milă de nenorocirea lui, pentru că dintr-o slavă aşa de mare a Căzut într-o stare lipsită de slavă, dintr-o astfel de înălţime, într-o astfel de prăpastie. Cugetă la aceasta şi tu şi fii trează.

Vezi, să nu neglijezi îndrumările mele; căci nici un om nu-şi poate dobândi mântuirea singur. De aceea Dumnezeu, făcându-ne bine, ne-a dat sfătuitori şi povăţuitori. Dacă atunci când te învăţ şi te îndrumez, tu nu asculţi şi eşti nepăsătoare, vina este a ta. Şi Domnul va cere de la tine socoteală pentru nepăsarea şi neascultarea ta, iar pe mine mă va face nevinovat. Vai de noi, din pricina viclenelor curse diavoleşti, vai de noi, din cauza mrejelor sale întinse cu atâta şiretenie!

211.  Până când să ne lăsăm .înşelaţi de lume ? Şi ce este mai vrednic de cinste decât sufletul, buna mea soră ? Ce poate precumpăni Împărăţia Cerurilor ? Ce sfetnic e mai vrednic de crezare decât Dumnezeu ? Cine e vrednic de iubire, mai mult decât Hristos ? Prietenia cu oamenii şi cunoscuţii lumii este până la o vreme. Atâta timp cât ei văd că ai ce le da, îţi sunt prieteni, iar când vor vedea că nu ai nimic, devin duşmanii tăi. Dar Dumnezeul nostru nu este aşa. Ci când vei lăsa lumea, toată prietenia omenească, toate bunătăţile văzute, alergând la bunătatea Lui, te vei împrieteni cu El prin dragoste şi frică; atunci El îţi va da Împărăţia Cerurilor. Şi eu îţi voi spune cum putem dobândi iubirea Lui. Liniştea, tăcerea, postul, înfrânarea, castitatea, rugăciunea, îngenuncherea, citirea — iată prin ce se arată în afară iubirea omului pentru Hristos.

212.  Nu te lenevi şi nu deznădăjdui, buna mea Doamnă, în rugăciune, în cântarea de psalmi, în citirea oricărei învăţături insuflate de Duhul Sfânt. Căci în cuvintele dumnezeieştilor Scripturi este ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu si ea se descoperă celor ce şed în tăcere, în linişte şi în rugăciune. Daca vrei să trăieşti cu evlavie, buna mea soră, mănâncă pâinea liniştii cu suspine şi cu lacrimi. Căci la Iezechiel scria: „Fiul omului, să-ţi mănânci pâinea ta cu durere şi apa ta să ţi-o bei cu chinuri şi necazuri”.

213.  Cei ce nu vor să se mântuiască prin supunerea faţă de cuvânt şi de credinţă, potrivit cu negrăitul har dumnezeiesc, se înţelepţesc prin boli şi prin necazuri lumeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

214.  „Întru răbdarea voastră — spune Mântuitorul — veţi dobândi sufletele voastre”. Căci fără răbdare, nu este mântuire. Domnul dă cu băgare de seamă celor care pentru Împărăţia Cerurilor, cu credinţă şi cu nădejde, poartă cu răbdare jugul liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ceea ce nici un om nu poate aştepta. Ia aminte dar la tine cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

215.  Cel ce nu este înarmat cu răbdare, lesne devine o pradă în ghearele satanei. Mii de curse, ici şi colo, sunt întinse pentru a-l prinde pe bietul monah. De aceea Domnul ne învaţă, spunând: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Căci „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”‘. Ia aminte dar, cu grijă şi linişteşte-te cu chibzuinţă.

216.  Dacă vrei, buna mea Doamnă, ca şi la noi să vină Domnul, ca odinioară la Apostoli, „prin uşile încuiate”, să ne sârguim să închidem şi uşile noastre —gura cu tăcerea cea bună, ochii — ca să nu privim cu răutate şi cu patimă, urechile -— ca să nu auzim vorbe putrede, mirosul şi pipăitul, cu îndepărtarea de poftele trupeşti. Ia aminte dar cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

217.  Dumnezeu nu-i uită, buna mea soră, pe aceia care păstrează o neîncetată aducere aminte de El şi întotdeauna îşi amintesc de sufletul în care petrec cuvintele Lui, după cum spune însuşi proorocul Ieremia: pentru că cuvintele Mele sunt la el, cu pomenire îl voi pomeni. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

218. Noi singuri suntem pricinuitorii pierzării noastre, dar dacă ne vom căi, chiar dacă am fi nişte câini netrebnici, vom fi mai bine preţuiţi decât fiii cei nepăsători. Ceea ce însă nu poate face dragostea, aceea o poate înlocui liniştea, tăcerea şi rugăciunea neîncetată. Ia aminte deci cu chibzuinţă şi linişteşte-te cu grijă.

219. Dacă ne vom linişti, dacă ne vom îndeletnici în liniştea noastră cu rugăciunea, dacă ne vom ocupa cu citirea şi nu-i vom plictisi pe alţii cu trebuinţele noastre trupeşti, atunci Dumnezeu îi va aduce pe aceştia la noi şi, cu pronia Sa, îi va face să ni le pună la îndemână cu toată osârdia. Căci Se îngrijeşte de noi Dumnezeu, când şi noi ne îngrijim de cele duhovniceşti, adică de rugăciune, de tăcere şi de linişte. Ia deci aminte cu chibzuinţă şi linişteşte-te pe de-a-ntregul.

220. Nevoieşte-te, buna mea soră, ca să nu tragi nici o răsuflare în tine, fără Dumnezeu. Ea îţi va ajuta ţie în ceasul morţii şi în ceasul Judecăţii. Iar aducerea aminte de Dumnezeu este rugăciunea despre care ţi-am spus.

221. Mai întâi de toate, cunoaşte-te pe tine însăţi. Când te vei cunoaşte pe tine însăţi, atunci îl vei cunoaşte şi pe Dumnezeu şi uitând cu totul făptura, îţi vei aduce aminte neîncetat numai de Făcătorul ei.

222. În loc să dormi, veghează, căci altfel vremea curge, iar inima ţi-o împleteşti cu deşertăciuni.

Între timp, încetul cu încetul, ţi se umple sorocul vieţii, deşi tu nici nu simţi acest lucru. Roadă şi desăvârşirea înfrânării stă în aceea ca prin suferinţa trupului să contribui la curăţirea sufletului şi inima s-o izbăveşti din cursele diavolului. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu tărie.

223. Cel ce este legat cu lanţuri nu poate alerga, iar mintea care lucrează patimilor şi pântecelui nu poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Pe ea o ademenesc şi o risipesc gândurile pătimaşe şi ea nu poate sta neclintită în sinea ei, iar rugăciunea este tăcerea oricărui gând.

Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi linişteşte-te cu bună cuviinţă.

224. Când sufletul este cuprins de rugăciune, patima dispare, întunericul nu va suferi prezenţa luminii şi boala nu va sta în faţa sănătăţii care se restabileşte; şi patimile îşi pierd puterea când sălăşluieşte în suflet Duhul Sfânt. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi ia aminte la tine cu grijă.

225. Nu e păcat, buna mea soră, să mănânci în fiecare zi câte puţin, în ceasul al nouălea. Dar după mâncarea pâinii, trebuie să te ocupi şi cu citirea, pentru ca să-ţi înalţi din nou la ceruri cugetul slăbit şi să nu-i îngădui să se amestece în treburile vieţii deşarte.

226. Dacă vrei, buna mea soră, să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, îndrăgeşte necazul. Cel ce n-are necazuri, nu va intra în Împărăţia Cerurilor, căci porţile ei sunt foarte înguste şi nu-i încap pe cei ce s-au îngroşat. Cunoaşte-te deci pe tine însăţi şi linişteşte-te cu toată fiinţa ta.

227.  Mare lucru este rugăciunea pentru cei ce se liniştesc, ea însă îşi primeşte puterea din neagoniseală. De aceea, buna mea soră, lepădându-te de toate, roagă-te neîncetat în taina inimii tale, cum te-am învăţat eu. Şi nu trândăvi. Trândăvia este pierzania sufletului, căci ea este aceea care înstrăinează sufletul de Dumnezeu, întretăind aducerea aminte de Sfânt Numele Lui. Cunoaşte-te aşadar pe tine însăţi şi adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu.

228. Atâta vreme cât îţi vei aduce aminte cu toată evlavia, dragostea şi frica de Stăpânul tău şi vei privi la El cu ochii minţii la rugăciune, şi El va lua aminte la tine cu dragoste de tată şi atunci nu vor avea putere asupra ta, buna mea Doamnă, nici satana, nici patima, nici nenorocirea, nici păcatul. De îndată însă ce tu vei da înapoi de la frica şi aducerea aminte de Stăpân şi vei uita de Mântuitorul şi Dumnezeul tău, îşi va întoarce şi El faţa de la tine şi atunci îţi va fi inima robită de orice rău.

Ştiind acestea, cineva dintre sfinţi îl chema neîncetat pe Dumnezeu, cu glasul psalmului: „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, Dumnezeule, Dumnezeul meu — şi nu Te abate întru mânie de la robul Tău”; şi aşa, ia aminte la tine şi adu-ţi întotdeauna aminte de Dumnezeu şi nimic din cele văzute în lumea aceasta nu socoti că este mai de preţ decât mântuirea sufletului tău.

229. Niciodată nu trebuie să trândăvim şi să curmăm învăţătura din dumnezeieştile Scripturi, liniştea, tăcerea şi rugăciunea pentru ca, neglijându-ne pe noi înşine, prin slăbiciunea pântecelui, să pierdem, căldura aducerii aminte de Prea Dulcele nostru Dumnezeu. De aceea ne şi porunceşte nouă dumnezeiescul Apostol: „Duhul să nu stingeţi, adică aducerea aminte de Dumnezeu”. Şi în Vechiul Testament e scris: „focul să fie întotdeauna jertfelnic”, adică să fie întipărită în inimă neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

230.  Îndrăzneşte să intri cu lacrimi la cerescul Doctor şi El îţi va vindeca toate ranele sufletului tău, căci nu există patimi pe care să nu le poată vindeca iubitorul de oameni Hristos.

231.  Întrucât ispitele ne vin din afară prin cele cinci simţuri, adică prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit, atunci trebuie să le păzim pe cât ne stă în putinţă, şi observând prin care din ele ne vine vătămarea, să arătăm o deosebită agerime în observarea ei.

232.  Nu va vedea mintea locul lui Dumnezeu în inimă, dacă mai întâi nu va sta în afară de toate lucrurile, iar în afara tuturor lucrurilor ea nu va sta, dacă nu va dezrădăcina toate patimile şi nu va introduce în locul lor virtuţile. Cunoaşte acest lucru şi râvneşte pentru faptele bune.

233.  Citirea, rugăciunea neîncetată în inimă şi o mică rucodelie sunt o puternică îngrădire împotriva ispitelor. Dacă le vei păzi cu răbdare în chilia ta, atunci te va păzi Dumnezeu de toate cursele vrăjmaşului şi nu va îngădui celui viclean să te ispitească şi să te arunce în prăpastia patimilor.

234. Înţelege, buna mea soră, viclenia năvălirilor diavoleşti. La început, diavolul se sileşte să ne risipească mintea cu grijile lumeşti şi să întrerupă rugăciunea cea neîncetată din inimă, apoi s-o abată ele la obişnuita cântare de psalmi, de la citire şi rugăciune, mai departe, să ne convingă să ieşim din chilie, să rătăcim de colo până colo şi să stăm de vorbă cu bărbaţii şi cu tinerii. Din acestea, în sfârşit, gândul slăbeşte şi bietul monah nu mai are răbdare să nu guste până la al nouălea ceas şi să nu bea, pe deasupra, puţin vin. Toate acestea i se pare de puţină importanţă şi ca un lucru firesc, dar cu toate acestea, cu câtă abilitate este ascunsă aici înşelăciunea diavolească pe care el nici n-o poate observa. După aceasta, diavolul, văzând că acest nenorocit rob face voia lui, îl ia sub stăpânirea sa şi întrucât pentru nepăsarea lui, Îngerul Păzitor îl părăseşte, îl aruncă cu tiranie dintr-o patimă în alta, dintr-un păcat în altul, până când îl aruncă în prăpastia deznădejdii, dacă Dumnezeu Cel iubitor de oameni nu-l va aduce la pocăinţă. Astfel de curse le-au cunoscut şi le-au transmis, spre prevenire şi pază, aceia care au căzut în ele şi, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au înţelepţit şi s-au ridicat.

235. Gândurile diavoleşti se silesc pe toate căile să întunece ochiul luminos al sufletului pentru ca, în întuneric, să facă ce vrea el. Ştiind acest lucru, ca pasărea din laţ fugi de ele pe cât te ţin puterile, ca să te mântuieşti.

236. Să ai frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu, liniştea şi tăcerea, rugăciunea şi înfrânarea, şi niciodată nu te vei teme de îngrozirile demonilor.

237. Ţine minte, buna mea soră, că Dumnezeu stă întotdeauna alături de tine şi teme-te, cutremură-te, ca să nu faci ceva ce nu este după voia Lui. Bucură-te când faci fapte bune, dar nu te înălţa (căci aceasta este slavă deşartă), pentru ca nu cumva să nu te împiedici chiar la liman. Cunoscând acest lucru, fii cu luare-aminte şi fugi de înălţare.

238. Nu te bucura de mângâierile vieţii, căci ele, ca floarea ierbii, repede se veştejesc. Când eşti amărâtă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi când te vei ruga Lui, ţi se va uşura jugul amărăciunii.

239. Să luăm aminte la noi înşine şi să nu osândim pe alţii, căci multe din cele cu care îi osândim nu sunt străine nici de noi înşine. Cunoaşte acest lucru şi nu osândi pe nimeni.

240. Psalmul să fie întotdeauna în gura ta şi aducerea aminte de Dumnezeu în gura ta. Dumnezeu pe Care-L ţii minte şi pe Care-L pomeneşti îi alungă pe demoni. Cunoaşte acest lucru şi adu-ţi aminte mereu de Dumnezeu.

241. Păzeşte-ţi limba, căci ea adesea pronunţă ceea ce nu vrei. Acest lucru tu îl vei dobândi, dacă în gândul tău îl vei ţine întotdeauna pe Dulcele nostru Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeul nostru, iar această aducere aminte dezrădăcinează gândurile rele. Cunoaşte acest lucru şi caută deci să nu te înşeli.

242. Pe cât îţi stă în putinţă, buna mea Doamnă, să urăşti mângâierile trupeşti, căci ele, o dată cu trupul, apucă şi sufletul. Cunoaşte acest lucru ce este păgubitor pentru suflet.

243. Nu sta de vorbă cu bărbaţii, chiar dacă ei ţi-ar fi rude, căci „dragostea de lume este vrăjmăşie de Dumnezeu”. Tu ai alergat la Dumnezeu şi El ţi-a luat apărarea, ce nevoie mai ai, buna mea soră, să te întorci din nou la rude şi, cu aceasta, să-L superi pe Dumnezeu ? De cunoşti acest lucru, fugi de ai tăi, ca să nu se întâmple şi cu tine ce s-a întâmplat cu femeia lui Lot.

244. Postul, liniştea şi fericita tăcere să-ţi fie armă, rugăciunea — perete, plânsul pentru păcate — baie. Cunoscând dar acest lucru, fecioară, să plângi pentru greşelile tale.

245. Dacă ai bogăţie, împarte-o, iar dacă nu o ai, să nu te gândeşti s-o aduni. De cunoşti acest lucru, fugi de iubirea de agoniseală.

246. Tot ce ai greşit din tinereţe, mărturiseşte cu suspinuri şi cu lacrimi Prea Dulcelui nostru Iisus, în fiecare zi, şi din aceasta se va naşte în sufletul tău o neîncetată înfrângere. Ştiind, fecioară, aceasta, plângi întotdeauna.

247.  Mulţumeşte-te cu cele necesare şi lasă în grija lui Dumnezeu hrana ta. Dă-ţi trupul pentru ostenelile bune, adică spre post, priveghere, rugăciune şi altele şi să nu-i dai deloc odihnă aici. Pe cât îţi stă în putinţă, nu te atinge de vin, pentru că el nu este deloc potrivit monahilor, mai ales ţie, care eşti tânără. Ţine minte căderea lui Lot şi fugi de băutură.

248. În vremea bolii, neputând să-ţi săvârşeşti pravila obişnuită, nu lăsa în nebăgare de seamă învăţătura minţii, adică aducerea aminte de Dumnezeu şi aleargă la Hristos, ca la doctorul, cel mai iscusit. Ştiind acest lucru, fecioară, suportă cu răbdare bolile.

249. Cinsteşte, dar fugi de toţi preoţii şi monahii, ca să nu se nască un vierme în sufletul tău. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

250.  Iubeşte bisericile lui Dumnezeu, dar mai vârtos fă din tine însăţi o biserică a lui Dumnezeu. Nu ieşi niciodată din chilie şi acest lucru te va izbăvi de tulburările şi furtunile din afară. Nu-ţi lega inima de nimic din cele pământeşti şi pieritoare, şi vei dobândi o lesnicioasă înălţare spre cele cereşti. Ştiind acest lucru, fecioară, îndepărtează-te de tot ce este deşart.

251. Închide, buna mea soră, auzul şi ochii, căci prin ei intră toate săgeţile păcatului. Tu însă nu le poţi îngrădi altfel decât numai cu liniştea cea bună, cu slăvită tăcere şi cu rugăciunea. Ştiind aşadar toate acestea, linişteşte-te şi taci.

252. Când vrei să te rogi, ridică-ţi gândul la Dumnezeu şi dacă, fiind împiedicat, va cădea jos, riclică-l repede iarăşi sus. Mintea nu încetează să nască gândurile, dar tu taie-le pe cele rele şi spurcate, iar pe cele bune păstrează-le şi întoarce-le. Ştiind acest lucru, fecioară, roagă-te neîncetat.

253. Să socoteşti amintirile cele rele ca pe o sămânţă diavolească: Ele se taie cu liniştea cea bună, cu tăcerea şi cu rugăciunea, iar semănătorul lor, adică diavolul, se ruşinează. Te rog deci pe tine, nu intra singură în laţ.

254. Nu-ţi cruţa sufletul şi trupul, când e vorba de fapte bune. Aceste fapte sunt: postul, privegherea, tăcerea, îngenuncherea, rugăciunea, înfrânarea, castitatea. Când te vei înconjura în felul acesta cu virtuţile dumnezeieşti, atunci diavolul nu va găsi în tine multe intrări. Dar te rog: ia aminte la sufletul tău.

255. Una din primele lucrări ale sufletului trebuie socotită cititul, dar sileşte-te ca şi mintea ta să fie cu limba, şi atunci vei cunoaşte cele citite. Când te aşezi să citeşti, citeşte în linişte. Te rog dar pe tine, ia aminte la citire.

256. Când şezi la rucodelie şi lucrezi, vezi să nu ţi se depărteze mintea de pomenirea lui Dumnezeu. Altminteri, diavolul îşi va afla o intrare uşoară şi va tulbura sufletul tău. Observă acest lucru şi vei fi în afară de primejdie.

257. Ţine întotdeauna nerăutatea în inimă, castitatea în trup, precum şi liniştea şi rugăciunea. Aceasta te va face biserică lui Dumnezeu. Dacă vei păstra curat templul trupului şi sufletului, în ziua Judecăţii te va cunoaşte Domnul şi te va conduce la Împărăţia Sa cea prea fericită.

258. Vorbirile despre cele lumeşti şi ale vieţii îndepărtează gândul de la Dumnezeu. Pentru aceea, să nu vorbeşti despre toate acestea şi să nu şezi cu cei ce vorbesc despre toate acestea, fie că sunt ei mireni sau monahi, în felul acesta, cu darul lui Hristos, vei putea să scapi de cursele diavolului.

259. Ia aminte la tine, soră, şi fugi de oameni. Când vezi bogăţia şi slava sau altceva lumesc, cugetă la putreziciunea lor, precum şi la moarte, care te desparte de ele şi vei scăpa de înşelăciunea diavolului.

260. Petrecând în chilia ta, suferă cu răbdare necazurile care îţi vin de la demoni, în necazuri înfloresc faptele bune, ca trandafirii. Ia aminte deci, sora mea, şi petrece în chilie.

261.  Nimic să nu socoteşti mai vrednic decât liniştea, tăcerea şi rugăciunea. Căci prin ele, vei vedea pe Dumnezeu. Cunoaşte acest lucru şi nu părăsi chilia.

262.  Slăbirea şi trândăvia trebuiesc socotite ca o mamă a răutăţilor. Căci ele pierd binele pe care îl ai şi nu îngăduie să aduni nimic. Cunoaşte acest lucru, sora mea, şi fugi de slăbire.

263. Depărtarea de lume este calea spre fapte bune — o cale bună şi scurtă. Dar ce este lumea? Tot ce ţine de viaţă şi toate legăturile asemănătoare. Cel ce doreşte mântuirea trebuie să nu ia aminte deloc la cele pieritoare. Cunoaşte acest adevăr şi linisteşte-te bine.

264. Dacă vrei să dobândeşti viaţa cea adevărată, buna mea soră, pregăteşte-te întotdeauna de moarte şi urmăreşte viaţa de acum. Vezi cât de necuviincios se învârte roata ei. Nu dori bunătăţile pământeşti, căci ele trec ca umbra şi dispar ca fumul.

265. Nu te bucura de bogăţie şi nu te încurca cu grijile şi deşertăciunile vieţii. Astfel de griji abat mintea omului de la Dumnezeu. Lasă aşadar toate, dacă vrei să petreci întru Dumnezeu.

266. Sfârşitul este aproape, fiica mea. Cine îşi petrece zilele sale în nepăsare şi neîngrijire, pe acela îl va primi chinul cel veşnic. Nu este al meu acest cuvânt, ci al lui Hristos Mântuitorul: „slugă vicleană şi leneşă…” şi celelalte…

267. Nu e departe sfârşitul, buna mea Teodora. Aşadar, curăţă mai repede câmpul sufletului tău de mărăcini.

268.  Adu-ţi aminte de înfricoşata Judecată şi aruncă din mintea şi inima ta tot ce este netrebnic, deşart şi necurat.

269. Să nu te mărgineşti numai la linişte, ci cu liniştea cea bună sileşte-te să aduni şi toate celelalte fapte bune şi să nu faci nimic din cele ce în ziua cea înfricoşată te pot acoperi de ruşine şi te pot alunga afară.

270.  Cugetă întotdeauna la necredincioşia vieţii şi vei scăpa de grijile vieţii.

271.  Să nu te ademenească bunul chip şi frumuseţea pământească şi vremelnică, căci aceasta este o momeală pentru sufletul tău, care te atrage şi te răneşte.

272. Fapta bună, haina lui Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte faptele bune şi Se îndulceşte de ele. Să le ţeşi dar să le şi coşi. Dar cum ? Cu linişte, cu tăcere, cu rugăciune, cu smerenie. Ştiind aceasta, învaţă-te să te linişteşti.

273. Nu te îndulci la vin, la peşte şi la untdelemn până la saturare. Aceasta te va atrage spre fapte din care îţi vor veni suspinuri şi amărăciuni.

274. Vrei oare să faci fapte bune fără osteneală ? Ţine minte întotdeauna că osteneala este vremelnică, iar răsplata ei — veşnică.

275. Tot ceea ce este bun în lume, să socoteşti că e pieritor şi numai fapta bună s-o socoteşti nepieritoare. Sileşte-te să-I placi lui Dumnezeu prin fapte bune şi curând te vei face moştenitoarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

276.  Râvneşte la fapta cea bună, căci ea, prin mijlocirea liniştii, îl face pe om al lui Dumnezeu. Pe cât îţi stă în putere, sileşte-te să nu te îmbraci în afară de Dumnezeu, căci cel ce se îmbracă în afară de Dumnezeu se va duce cu demonii în locul cel mai din afară, după cuvântul Domnului. Ştiind acest lucru, râvneşte la fapta cea bună.

277.  Dacă îţi vei înfrâna pântecele şi limba, buna mea soră, te vei sălăşlui în rai, iar dacă nu le vei stăpâni, vei deveni o agonisire a morţii veşnice.

278.  Bună este pâinea postului, căci ea este străină de acreala poftelor.

279. Frumos este postul şi puţină mâncarea când, iubind sărăcia hranei, fugi de plăcerea oamenilor.

280. Toate darurile lui Dumnezeu se atrag cu liniştea, cu tăcerea şi cu sfânta rugăciune. Prin ele, curând, dobândeşte monahul sporirea.

281. Dacă ne vom judeca pe noi înşine, iar nu pe alţii, atunci Judecătorul Se va schimba faţă de noi. Dumnezeu, cu adevărat Se bucură când vede că păcătosul aruncă de la sine greutatea sa. Dacă am săvârşit ceva necurat, să ne spălăm cu pocăinţă, căci noi trebuie să-I înfăţişăm lui Hristos chipul Său curat.

282. După cum cei ce au lanţuri la picioare, adeseori se poticnesc şi căci, tot astfel şi cei legaţi cu grijile vieţii, nu pot merge pe calea faptei bune.

283. Cine nu urăşte păcatul în cei păcătoşi, chiar dacă el însuşi nu face păcate, se numără cu păcătoşii şi este robul păcatului.

284. Veşnicele bunătăţi sunt frumoase, îmbelşugate şi măreţe fără margini, iar cele lumeşti, toate sunt umbră, fum, vis. Auzi, Doamna mea? Fă deci aşa, şi bun va fi sfârşitul tău.

285. Orice faptă rea este o armă în mâinile diavolului îndreptată împotriva noastră, iar odată înarmat, el cu mai multă răutate se năpusteşte împotriva celui ce îl înarmează.
286. Nu semăna răul, căci secerişul este aproape şi focul va înghiţi pe cel ce seamănă spini şi mărăcini.

287. Vrei să-l lipseşti pe diavol de orice putere? Taie repede gândurile rele şi, lipsit de aripi, el va fi o jucărie, ca o mică vrabie.

288. Vai de cel nepăsător şi negrijuliu, buna mea soră. Căci în ziua ieşirii, vor cere de la el socoteală pentru vremea pe care el a cheltuit-o rău.

Ştii care e sfârşitul celui nepăsător; plângi dar, lăcrimează, îndurerează-te cu inima şi foloseşte totul ca să te mântuieşti mai repede, căci moartea va veni curând şi nu va zăbovi.

289. Fericit este acela care şi-a spălat toată necurăţia pe care a adunat-o în viaţa aceasta deşartă şi care se va înfăţişa curat, înaintea Judecătorului Celui curat.

290. De căpătâi sunt dar cuvintele, sora mea; nu le trece cu vederea. Curând va trece greutatea jugului. Dar vai de tine de te vei dovedi rea în înfricoşata zi a Judecăţii.

291. Pe Dumnezeu să-L cinsteşti cu fapte, să-L lauzi cu cuvântul, să-L pomeneşti neîncetat cu inima, învaţă fapta bună cu cuvântul, dar s-o propovăduieşti cu fapta.

292. Din cele rele, rău îţi faci ţie lucrând necuratelor patimi, iar nu lui Dumnezeu. Străin este de Dumnezeu acela care este preocupat de lucruri străine, de lucrurile lumii, fie ele mici sau mari, arătoase sau nearătoase.

293. După cum vinul îl face puternic pe cel care-l bea şi adeseori îl aduce într-o uitare de sine, tot astfel şi aducerea aminte de Dumnezeu îl umple de bucurie pe acel care îl ţine mereu în minte şi, lepădându-se de lume, îl face să uite de tot ce este deşertăciune.

294. Cugetă numai la acele mâncăruri care întreţin trupul, iar nu la acelea care-l îndulcesc şi-l îngraşă, adică peşte, untdelemn, tot felul de mâncăruri, căci ele, mai ales când stai de vorbă cu bărbaţii, aruncă în curvie.

Iată mâncărurile cu care trebuie să te hrăneşti: pâinea uscată — şi aceasta nu multă, apă — şi aceasta cu măsură. Părinţii noştrii — sfinţii — au mers pe această cale spre Împărăţia Cerurilor. Dacă vei începe să-ţi lărgeşti pântecele, nu vei scăpa de războiul curviei. Fericitul Ioan Scărarul astfel ne învaţă despre aceasta: cel ce-i face pântecelui pe plac şi vrea să stingă curvia, este asemenea aceluia care vrea să stingă focul cu untdelemn.

295. Iubitor de osteneală este şi se recunoaşte, buna mea soră, acela a cărui minte şi gând e întotdeauna cu Dumnezeu, cel care şezând întotdeauna cu aducerea aminte de Dumnezeu, face fapte bune şi petrece cu trupul în linişte.

296. Nu chipul bărbatului monah să-l ţii minte, doamna mea, ci înţelepciunea lui sufletească. Iar sufleteşte, acela este înţelept, care iubeşte liniştea şi rugăciunea şi tăcerea, care nu iubeşte să vadă faţă de femeie şi nu doreşte să stea de vorbă cu ele. Acelaşi lucru, doamna mea, trebuie aplicat şi femeilor.

297. O mare nenorocire vine din auz şi din limbă. Căci Solomon zice: mai bine să cazi din înălţime, decât din cauza limbii. Dar nu vei scăpa de această nenorocire, dacă nu vei iubi liniştea cea bună, tăcerea şi rugăciunea.

298. Să socoteşti că ţi-e un bun prieten acela care îţi doreşte cinstea şi care îţi conduce sufletul la mântuire, iar pe toţi ceilalţi nu-i primi deloc.

299. Vorbeşte cele de cuviinţă şi de trebuinţă şi nu vei auzi cele necuviincioase.

300. Mare şi slăvit lucru este prietenia cea duhovnicească. Iar de acela care vrea să-ţi piardă sufletul, fugi ca de însuşi diavolul. Crede-mă că astăzi cu greu se găseşte cineva care să dorească să intre Cu tine într-o prietenie duhovnicească, în afară de Prea Dulcele nostru Iisus Hristos, din cauza tinereţii tale, care te robeşte. Şi apoi, ce nevoie ai, buna mea soră, să fii prietenă cu oamenii, care nu pot să-ţi ajute cu nimic în ceasul morţii sau în ziua Judecăţii? Lasă-i pe toţi, şi pe cei mici, şi pe cei mari, şi lipeşte-te de Prea Dulcele nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Care te poate ajuta în ceasul morţii şi în ziua Judecăţii şi, ceea ce-i mai. mult, să-ţi dea ţie Împărăţia cea nesfârşită. Şi Apostolul Pavel spune: „Lumea e răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Alege dar ceea ce e mai bine, ca una ce eşti înţeleaptă şi chibzuită.

301. Nobleţea sufletului se arată în afară prin liniştire. Ia seama dar şi deosebeşte gândurile omeneşti.

302. Castitatea şi blândeţea, liniştea şi tăcerea şi rugăciunea minţii în inimă fac din suflet un înger, înainte de moarte.

303. Cel ce se îngrijeşte bine de el însuşi, de acela Se îngrijeşte şi Dumnezeu. Ce este mai măreţ decât să te lipeşti de Domnul, dar numai inima celui cast este casa lui Dumnezeu. Sileşte-te dar cu osârdie să-L primeşti pe Dumnezeu.

304.  Sufletul care râvneşte evlavia, dar nu dă atenţie tăcerii, uşor se rătăceşte. Şi însuşi Hristos spune  cercetaţi Scripturile, căci în ele veţi găsi calea mântuirii voastre.

305. Vei afla din lacrimile tale dacă te temi de Dumnezeu, dacă în vremea rugăciunii plângi pentru păcate. Prea slăvit lucru pentru sufletul celui ce se linişteşte este smerenia cu castitatea.

306.  Pomul din rai este sufletul celui ce se linişteşte. Dacă-L iubeşti pe Hristos, păzeşte-I poruncile şi nu te abate niciodată de la pomenirea Lui. Dacă vei îngădui aceasta mult te vei căi dar, cred, fără nici un folos.

307. Un prieten după Dumnezeu izvorăşte miere şi lapte din gura sa şi cu cuvintele adevărului conduce sufletul prietenului său spre mântuire. Dar un suflet nepăsător şi iubitor de desfrânare nu va găsi un astfel de prieten.

308. Dacă te temi de Dumnezeu, fă toate lucrurile potrivit voii lui Dumnezeu. Ţi-am scris multe îndrumări diferite, ţi-am zugrăvit simţămintele şi înclinările oamenilor buni şi răi şi ţi-am arătat cât e de greu să-i cunoşti. Te rog aşadar, ia aminte la tine însuţi şi ai grijă de sufletul tău. Nu eu am un folos de aici, ci tu.

309. Cel smerit cu cugetul şi iubitor de lucrul cel duhovnicesc, şezând în linişte, citeşte dumnezeieştile Scripturi şi aplică cu osteneală şi osârdie tot ce se găseşte în ele trebuitor pentru mântuire.

310.  Cheamă-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca să-ţi deschidă ochii inimii şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii chibzuite.

311. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor care vin asupra noastră sunt arme care înmoaie inima; iar cel ce neglijează aceste fapte bune, cel ce se depărtează de linişte şi rătăceşte de colo până colo, îngheaţă ca în timpul unui ger puternic.

312. Sunt multe chipuri de rugăciune, unul mai luminat decât altul şi nici unul din ele nu rămâne fără rod, numai dacă acea rugăciune nu va fi rugăciune, ci lucrare satanică. Astfel un om, având de gând să facă rău, s-a rugat mai întâi, după obiceiul său şi — din iconomia lui Dumnezeu — neizbutind în intenţia sa, I-a mulţumit după aceea lui Dumnezeu.

313. În ceasul unei calde aduceri aminte de Dumnezeu, înmulţeşte-ţi rugăciunea ca să nu te uite Dumnezeu, atunci cânt tu îl uiţi pe El.

314. Scripturile citindu-le, roagă-L pe Dumnezeu ca să-ţi dea răbdare să te linişteşti, să taci, să te rogi, să citeşti.

315. Crezi în Hristos. Rabdă dar orice nedreptate pentru ca, în răbdarea ta, să-ţi zidească El sufletul tău. E mai bine să rabzi ocările oamenilor, decât ispitele demonilor. Dar cel ce se linişteşte, tace şi se roagă, acela, cu darul lui Hristos, va birui amândouă ispitele, atât pe cele ce vin de la demoni, cât şi pe cele ce vin de la oameni.

316. Orice bine cu iconomie vine de la Dumnezeu, dar binele fuge în chip tainic de la cei ce sunt nerecunoscători, nemulţumitori, trândavi şi iubitori de vorbă.

317. Să fii curios de faptele tale rele, iar nu de faptele aproapelui şi atunci demonii nu vor vătăma gândul tău.

318. Nepăsarea risipeşte toate faptele bune, cele adunate după putere; iar milostenia, liniştea şi rugăciunea îl înţelepţesc iarăşi pe cel nepăsător.

319. Să nu spui că poţi dobândi fapta bună fără necazuri, fiindcă o astfel de faptă nu este faptă bună. Tocmai de aceea şi David se ruga, zicând: „În necazul meu m-ai risipit, ascultă rugămintea mea”.

320.  Să nu zici: eu nu cunosc binele şi de aceea nu sunt vinovată pentru că nu l-am făcut. Căci dacă cu osârdie vei face binele pe care îl ştii, Dumnezeu îţi va descoperi şi pe acela pe care nu-l ştii.

321. Cunoaşte vrăjmaşul puterea legii şi la început caută numai consimţirea gândului. Apoi tulbură gândurile din ce în ce mai mult şi, înfăţişând smintelile din afară, atrage spre faptă. Veghează deci, şi te roagă.

322.  Dumnezeu îl primeşte în rai pe cel ce posteşte, pe cel ce se linişteşte şi pe cel ce rabdă, iar pe cel ce mănâncă fără grijă, pe cel ce vorbeşte în deşert şi pe cel ce se rătăceşte de colo până colo, îl leapădă ca pe un nevrednic. Vezi dar, să nu te gândeşti si tu că dacă te-ai liniştit câteva zile, în toate celelalte poţi să rătăceşti în afară de chilie încotro îţi va porunci diavolul.

323. Pe cât îţi stă în putere, buna mea doamnă, posteşte şi linişteşte-te. Căci după fire, poţi să posteşti, aşa cum respiri. Dacă ai însă o putere firească să posteşti, întinde-te puţin mai departe, ca să te faci moştenitoarea Împărăţiei Cerurilor.

324. „Nimeni, ostaş fiind, nu se încurcă cu treburile vieţii”. Cel ce vrea să biruiască patimile fiind încurcat cu treburile vieţii, se aseamănă omului care vrea să stingă focul cu paiele.

325.  Când auzi cuvintele Domnului: „De nu te vei lepăda de toate averea ta nu eşti vrednic de Mine”, să nu te gândeşti că e vorba numai de avere, ci şi de toate lucrurile răutăţii.

326.  „Cel ce se nevoieşte se înfrânează de toate”, spune Apostolul. Dar ce înseamnă să te înfrânezi de toate ? Dumnezeu a hotărât să gustăm ceea ce mănâncă şi mirenii, dar cel ce se nevoieşte, adică monahul, dacă va începe să bea vin, să mănânce peşte şi alte mâncăruri plăcute, nu-şi mai poate păstra castitatea, nu poate să vieţuiască în linişte şi tăcere şi ele aceea, cel ce doreşte să se mântuiască, să se înfrâneze de la toate, pentru ca, săturându-se de toate, să nu se facă robul diavolului.

327.  Presupune că există 12 patimi păcătoase. Dar dacă tu vei iubi numai pe una din ele de bună-voia ta, atunci se va împlini locul altora.

328. Păcatul este un foc mistuitor. Dacă vei tăia materia lui, el va dispărea repede; dar dacă o vei adăuga, atunci focul, în aceeaşi măsură, se va aprinde din ce în ce mai tare.

329. Momeala patimii este cheia, mişcarea inimii (îndulcirea) este întoarcerea cheii, iar consimţirea deschide uşa inimii tuturor gândurilor necurate. Dar cei, încercaţi şi chibzuiţi ştiu cum să le taie pe cele dintâi, ca să scape de toate cele din urmă. Ia aminte dar şi încearcă şi ţine pe cele bune.

330. Fără aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte omul nu se poate mântui, chiar dacă ar cunoaşte el toată înţelepciunea lumii. Petrece dar în aducerea aminte de Iisus cum te-am învăţat de atâtea ori. Dar nu uita că fără linişte şi tăcere, nu poţi petrece în aducerea aminte de Iisus.

331. Nu asculta când se vorbeşte de păcatele altora, căci dacă îţi va plăcea acest lucru şi vei începe să osândeşti, vei cădea singură în cele mai grozave curse.

332.  Să petreci în linişte şi în veşnica aducere aminte de Dumnezeu şi ispitele nu vor fi prea grele pentru tine. Dar dacă nu vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu, atunci demonii te vor tulbura puternic şi te vor răni cu ispitele.

333. Când mintea va ieşi din întunericul grijilor trupeşti şi tu vei petrece în linişte, tăcere şi rugăciune, atunci vei vedea toate cursele viclene ale diavolului. Ia aminte dar la tine însăţi şi pregăteşte-te de lupta cu vrăjmaşul.

334.  Tot ce este bun şi rău se începe de la mic şi hrănit zilnic creşte ca un munte mare. Dar ascultă-mă pe mine, linişteşte-te şi taci.

335.  Păcatul este o mreajă cu multe împletituri. De te vei încurca numai cu o parte îţi vei pierde trupul şi sufletul. Ia deci aminte la sufletul tău, pe cât îţi stă în putere.

336. Dacă nu vom împlini deloc dorinţele trupului, după Scriptură, atunci curând va fugi diavolul de la noi. Pentru că el nu vrea, de trei ori blestematul, ca noi să ne încununăm cu ispite.

337. Conştiinţa ta va fi o carte firească dacă, citind cu luare-aminte în linişte, vom primi cunoştinţa dumnezeiască prin cercare.

338. Cel ce doreşte să învingă gândurile fără rugăciune şi răbdare, îşi expune faţa râsului, căci un astfel de om nu numai că se îndulceşte cu ele, dar le şi face.

339. Domnul este ascuns după uşa poruncilor şi este repede găsit de cei ce-L caută printre ele. Poruncile Lui sunt: credinţa, dragostea de El, smerenia, înfrânarea, postul, liniştea, tăcerea, neagoniseala, rugăciunea, neâncetata aducere aminte de Dumnezeu. De vei bate in uşa lui Dumnezeu cu aceste fapte, curând îţi va deschide şi ca pe o bună mireasmă te va primi la Sine Prea Dulcele Iisus, spunându-ţi: „În puţine ai fost credincioasă, intră acum în bucuria Dmnului tău”. Ia aminte cu chibzuinţă la cele scrise şi păstrează-le cu grijă.

340. Cel frânt scapă de lăcomia pântecelui şi de iubirea de agoniseală, cel liniştit urăşte vorba multă, cel cast se întoarce de la curvie şi o urăşte. Dar cel ce nu se linişteşte este vinovat de toate aceste patimi.

341. Cel ce doreşte să treacă înot marea de gând, cea gândită, cugetă smerit, rabdă îndelung, se linişteşte, posteşte, privhegează, tace – căci vremea e vicleană – citeşte, face îngenunchieri; cel ce se sileşte să înoate fără aceste fapte bune, pe acea mare duhovnicească, se chinuie cu inima, dar nu poate să o treacă înot, iar cel ce n-o trece înot, în ziua Judecăţii, se va  număra de partea demonilor.

342. E cu neputinţă ca mintea să se liniştească fără linişte trupească, aşa cum nici peretele din mijloc nimeni nu-l poate nimici fără tăcere şi post.

343. Numai mintea unui suflet bun care se întinde dincolo de hotarele tuturor celor lumeşti, deşarte şi înşelătoare şi care se linişteşte cu desăvârşire, poate să se roage curat, căci atunci ea este strâmtorată şi înfrântă. Iar „inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.

344. Rugăciunea se numeşte faptă bună şi este mama tuturor faptelor bune, căci naşte fapte bune prin unirea cu Hristos.

345. Faptele bune pe care le facem fără linişte şi fără sfinţita rugăciune, niciodată nu pot veni la masura lor şi să aibă desavârşrea şi curăţia necesară.

346. Dacă din cauza năvălirii vicleanului diavol, vei cădea în deznădejde şi vei fi chinuită de ea în chilie, să-ţi aduci aminte de ceasul morţii, de răspunsul pe care-l vei da Dreptului Judecător şi să te rogi, apoi – cu darul lui Dmnezeu – curând te vei izbăvi de trândăvie.

347. Nici o faptă bună – singură – nu-i poate ajuta omului în vremea necazului şi în ceasul Judecăţii, căci fiecare din ele, singură, are nevoie de alta. Astfel: liniştea are nevoie de tăcere, tăcerea de rugăciune, rugăciunea de citire, citirea de post, postul de priveghere, privegherea de smerenie, smerenia de rugăciune. Împleteşte acest lanţ cu fapte bune,  şi – cu darul lui Hristos – vei fi slobodă de toate ispitele diavolului şi vei intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

348. Mare virtute este cinstita linişte cu răbdare, cu rugăciune şi cu tăcere. Dacă le vei dobândi, buna mea soră, vei dobândi har înaintea lui Dumnezeu şi te vei sălăşlui cu sfintele femei, în vecii vecilor.

349. Sileşte-te puţin în această viaţă şi vei dobândi odihnă mare acolo şi te vei bucura de bucurie mare.

350.  Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă şi omul nu va spori fără tăcere şi linişte, fără rugăciune şi în frânare.

351. Nimeni nu este atât de bun, de milostiv şi de mult milosârd ca Dumnezeu, şi cu toate acestea, Dumnezeu nu-l va milui pe acela care nu se va pocăi şi nu va înceta să păcătuiască.

352. După cum focul nu poate să ardă în apă, tot astfel în omul care iubeşte liniştea, tăcerea şi înfrânarea, nu va spori gândul cel necurat. Orice om iubitor de linişte este iubitor de Dumnezeu şi de osteneală, iar osteneala de bună voie este duşmanul poftei, cu darul lui Hristos.

353.  Când va băga de seamă diavolul că cel ce se linişteşte s-a rugat cu osârdie şi cu fierbinţeală, atunci porneşte într-însul cea mai puternică luptă cu gândurile lui, şi totuşi, cel de trei ori blestemat nu se apucă să nimicească micile fapte bune cu atacuri mari.

354. Orice lucrare de fapte bune şi orice faptă bună se menţine şi se hrăneşte cu aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte şi curând, harul lui Hristos îl introduce pe cel liniştit în Împărăţia lui Dumnezeu.

355. Fugi de ispite prin mijlocirea răbdării şi rugăciunii, liniştii şi tăcerii, dar dacă vei voi să scapi de ispite fără aceste ispite, atunci nu vei putea. Patimile îşi primesc puterea de la mâncare şi băutură, de la privirea la feţele bărbăteşti şi de la legăturile cu ele.

356. Cel smerit şi blând, cel liniştit şi tăcut este cel mai înţelept dintre înţelepţi, pentru că a vrut să poarte jugul lui Hristos de bună voia lui şi cu o bună supunere lăuntrică. El se va numi fiul lui Dumnezeu şi va fi împreună moştenitor cu Hristos.

357. Rădăcinile păcatelor sunt vorbirea cea multă, lăcomia pântecelui, slava deşartă şi cele asemenea în general; faptele cele vădite se dau pe faţă prin mâini, picioare şi gură.

358. Când va vedea diavolul că omul se ocupă de cele trupeşti fără să fie nevoie, atunci, mai întâi de toate, răpeşte din mintea lui aducerea aminte de moarte şi apoi face ce vrea dintr-însul.

359. Să nu fii cu două limbi — una s-o ai în gură şi pe alta în inimă —, căci pe un astfel de om îl urăşte Dumnezeu cel mai mult.

360. Cel ce nu învaţă poruncile şi îndrumările scrise şi nu primeşte sfaturile Părinţilor, va cunoaşte în ceasul morţii pe ce cale a mers.

361.  Când vei vedea că doi oameni răi au o dragoste reciprocă unul pentru altul, să ştii că ei îşi ajută unul altuia spre îndeplinirea dorinţelor lor şi amândoi se vor duce în focul cel veşnic.

362. Întotdeauna să ţii minte, buna mea Doamnă, acest cuvânt, că toţi vor muri, iar toate celelalte văzute şi deşarte, vor rămâne aici. Şi vai de sufletul lipit de lume. Ia aminte dar şi ca una ce eşti cliibzuită, depărtează-te de deşertăciuni.

363. Nu îngădui, buna mea soră, ca înfrânarea să-ţi fie fără blândeţe şi liniştea fără post şi tăcere. Căci cel ce se înfrânează de la mâncare şi băutură şi nu se înfrânează de la legăturile nefolositoare cu alţii, în zadar posteşte şi priveghează. Postul şi toate faptele bune se înfăptuiesc în răbdarea liniştii, tăcerii şi rugăciunii.

364.  Dumnezeu a spus prin proorocul Isaia: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine”. Ca să nu cadă şi asupra ta aceeaşi învinuire, buna mea soră, alungă din inima ta orice grijă lumească şi păşind în liniştea cea cinstită, roagă-te cu inima curată lui Dumnezeu.

365.  Să ne mirăm de prea înţeleapta cârmuire a lui Dumnezeu în întocmirea mântuirii noastre. El aduce întristare asupra sihastrului spre dezlegarea păcatelor şi căderilor lui, aşa cum un medic încercat dă cele mai arzătoare medicamente unui om grav bolnav, căci „tristeţea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire”. Şi proorocul Isaia spune de la faţa lui Dumnezeu: „Când întorcându-te vei suspina, atunci te vei mântui” — ca şi cum ar zice: dacă ai greşit, linişteşte-te şi plângi. Nu există alt mijloc pentru dezlegare de păcate în afară de curmarea căderilor în păcate şi de plânsul liniştit înaintea lui Dumnezeu.

366. Luptă-te, buna mea soră, împotriva duhului întristării, adică împotriva demonului deznădăjduiţii, căci el are multe metode şi nu se linişteşte până când nu va izbuti să-i arunce pe om într-o stare de slăbire. Tristeţea după Dumnezeu bucură sufletul care se vede acum stând în voia lui Dumnezeu. Iar gândul care îţi spune: unde să mai fugi? nu este pocăinţă, este un gând diavolesc al cărui scop este să te abată de la orice nevoinţă şi faptă bună, adică de la linişte, de la tăcere, de la înfrânare şi de la rugăciune şi să te arunce în deznădejde, după care el face ce vrea cu tine. Pe câtă vreme tristeţea cea după Dumnezeu nu-l reţine astfel pe liniştitor, ci îi spune: nu te teme, — scoală-te şi mergi către Tatăl.

367.  Ce este întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumească ? Întristarea cea după Dumnezeu se întâmplă atunci când suntem necăjiţi şi frânţi pentru că nici noi înşine nu săvârşim fapte bune, fiind săraci de ele iar pe alţii îi vedem că le dispreţuiesc, după cum e scris: necazul m-a cuprins din cauza păcătoşilor care dispreţuiesc legea Ta. Însă întristarea cea lumească se întâmplă atunci când suferim ceva omenesc, de pildă când aflăm moartea prietenilor, sau ceva asemănător.

368.  Cel ce curat nădăjduieşte spre Dumnezeu şi întotdeauna îşi aduce aminte de El şi de moarte, încă de aici gustă dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, iar cel ce-i face trupului pe plac şi îl mângâie cu mâncărurile, cu băutura şi cu vorbele lumeşti, este străin de acest dar, chiar de ar fi el corect în cele din afară. Să ştii că un astfel de om nu va dobândi nici o faptă bună pentru că nu iubeşte pe mama tuturor virtuţilor — adică liniştea şi tăcerea, cu înfrânarea şi cu rugăciunea. Ştiind acest lucru, ia aminte la tine însăţi, buna mea soră.

369. Să ne apropiem de Dumnezeu în fiecare ceas. rugându-ne Lui cu timp şi fără timp. De altfel, nu e niciodată fără de timp să ne apropiem de Dumnezeu. Oare poate fi pomenit fără de vreme Numele sfânt al Prea Dulcelui Iisus ? Şi cel ce iubeşte acest Nume slăvit, poate să nu se înveţe cândva cu numele Lui în inima sa ? Cum nu poţi trăi fără să respiri, tot astfel cel ce se linişteşte nu se poate linişti, fără să pomenească sfântul Nume al Prea Dulcelui Iisus. Căci nu este alt nume pentru care să ne putem mântui!

370. Dumnezeu este fără de trup şi nevăzut şi de aceea îi putem plăcea în chip netrupesc şi nevăzut, cum spune proorocul David: „De-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderea de tot nu o vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu e duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Zdrobirea inimii se întâmplă în minte şi în cuget, iar mintea noastră e fără de trup. Îndeletniceşte-te dar, buna mea Doamnă, în această lucrare mare şi slăvită, adică să pomeneşti în mintea ta şi în sufletul tău, numele lui Dumnezeu — în chip nevăzut şi cu mintea, în aceasta constă adevărata slujire lui Dumnezeu Celui nevăzut. Şi cele mai trupeşti fapte bune primesc o putere, numai fiind sfinţite de acest Nume dumnezeiesc. Liniştea, postul, tăcerea, castitatea, înfrânarea şi în general,; orice faptă bună primeşte o putere numai de la acest Nume. Şi tocmai aceasta este desăvârşirea pe care o cere de la noi dumnezeiasca Scriptură ! Ce-I vom aduce din cele vrednice lui Dumnezeu, Celui bogat, noi săracii? Dar El spune: „Fiule, dă-Mi inima ta”. Adu banul faptei bune, dar dintr-o minte curată şi dintr-o inimă caldă şi vei bineplăcea lui Dumnezeu. Cu astfel de jertfe putem bineplăcea lui Dumnezeu.

371. Să cunoşti, buna mea Doamnă, că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, cum spune Hristos Domnul, şi ţine minte că mai ai puţin şi vei merge acolo unde sunt toţi cei din veacuri adormiţi — şi acolo fiecare va primi după faptele sale: bune sau rele. De aceea dar, zice Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Acolo este adevărata viaţă şi moarte; pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi se liniştesc în frica lui Dumnezeu — viaţă, iar pentru cei ce trăiesc în desfătări şi în deşertăciuni lumeşti — moarte.

372. După cum un copil mic, de neam vestit, pe care-l hrăneşte o femeie oarecare, săracă şi neştiută, nu iubeşte pe nimeni aşa ca pe hrănitoarea lui, atâta timp cât e mic şi nu-şi cunoaşte neamul său cel mare, dar când devine bărbat şi îşi cunoaşte neamul şi cinstea ce i se cuvine, atunci uită de doica sa, tot astfel iubitorii de lume iubesc lumea aceasta aşa ca micul copil pe hrănitoarea sa, fără să-şi cunoască neamul lor cel ceresc; dar omul chibzuit îl cunoaşte pe Tatăl său, adică pe Dumnezeu, şi lăsând toate cele pământeşti şi deşarte, îl iubeşte numai pe El. Fii dar şi tu una din cele chibzuite, cunoaşte-L pe Domnul Cel ce te-a zidit şi numai de El să te lipeşti, pe El să-L iubeşti şi să-L doreşti ca să-ţi dăruiască Împărăţia cea cerească !

Te rog, pentru Dumnezeu, ascultă cuvintele mele şi să nu te înşele tinereţea ta! Tu ţi-ai părăsit casa şi agoniseala pământească; lucrează întru frică mântuirea ta şi adună o bogăţie nefurată în veacul viitor. Căci dacă vei ieşi din viaţa aceasta deşartă, fără astfel de bogăţie, vai de tine! Să nu îngăduie Dumnezeu să suferi una ca aceasta! Iar bogăţia lumii celeilalte este liniştea, postul, înfrânarea, tăcerea, privegherea, aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, frica de judecată şi chinuri, smerenia, credinţa şi dragostea cea desăvârşită pentru Dumnezeu. Pentru aceasta îţi şi scriu adeseori despre aceste fapte bune pentru ca să se întipărească ele în memoria ta cu atât mai tare şi tu să te deprinzi să le săvârşeşti cu vrednicie.

373. După cum un vânător, dorind să prindă un leu sau un leopard sau un urs, întinde peste tot felurite curse pentru ca să-l prindă mai lesne, tot astfel şi diavolul întinde toate armele şi mrejele păcatului pentru ca să-i prindă pe cei ce râvnesc să-şi mântuiască sufletul, îndeosebi, cursele necurăţiei şi ale desfrânării. Dacă monahul nu are toate faptele bune prescrise, îl robeşte fără osteneală şi face ce vrea cu el.

374. Fecioara ce nu-şi păzeşte credincioşia şi patul bărbatului său, îşi spurcă trupul său şi îşi spurcă sufletul său, iar sufletul ce nu-şi păzeşte făgăduinţele date lui Dumnezeu, îşi spurcă duhul său. Pentru acea fecioară, urmările sunt: mustrarea, ura bărbatului, bătăile şi — ceea ce e mai dureros— divorţul; iar pentru suflet — gândurile şi spurcăciunile, uitarea morţii, nesăturarea pântecelui, risipirea ochilor, somnul îndelungat, mulţimea gândurilor rele, robirea minţii şi inimii, nerăbdarea cinstitei linişti. Şi vai de un asemenea suflet, dacă el nu se va căi curând, din toată inima!

375.  Un mic fir de păr tulbură ochiul şi o mică grijă lumească nimiceşte liniştea. Căci liniştea este nu numai lepădarea cugetelor rele şi dorinţelor necurate, ci şi lepădarea grijilor binecuvântate. Cel ce pentru Dumnezeu iubeşte liniştea, nu se îngrijeşte nici chiar de trupul său.

376.  Cel ce doreşte să-I înfăţişeze lui Dumnezeu mintea sa curată şi totuşi se ocupă de lucrurile lumeşti şi deşarte, se aseamănă aceluia care, legându-şi picioarele cu lanţuri, încearcă sa meargă repede; liniştea este nerisipită slujire lui Dumnezeu şi starea înaintea Lui cu frică şi cutremur, având împreună-călători liniştea şi înfrânarea. Şi altfel nu te poţi linişti. Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei afla folosul liniştii. E o nenorocire pentru ascultător de-şi va face voia sa, iar pentru liniştitor e o nenorocire dacă el nu–şi aduce întotdeauna aminte de Dumnezeu, precum şi dacă îi place să rătăcească de colo până colo, sau să primească prieteni în chilia sa. Aceasta nu este treaba sihastrului, ci a mireanului.

377. Mama celui ce se linişteşte este credinţa. După cum cel ţinut în temniţă şade liniştit, fiindu-i frică de împărat, tot astfel şi cel ce se linişteşte în chilia sa trebuie să aibă frică de Dumnezeu, cugetând la faptul cum va ieşi el din trupul său, precum şi la faptul dacă şi-a şters aici toate faptele sale, dacă a săvârşit toate faptele bune, dacă şi-a agonisit smerita cugetare, dacă şi-a biruit curvia. Toate acestea, cel ce se linişteşte trebuie să le încerce în fiecare zi şi ceas şi să aibă o mare frică, şezând în chilia sa pentru ca, venind Domnul lui, să nu-l găsească nepregătit pentru împărăţie şi să nu-l dea focului cel veşnic. Dacă sihastrul îşi va aduce aminte de toate acestea zi şi noapte, atunci Dumnezeu Cel bogat în milă îi va dărui lacrimi dulci. De aici încolo îl va cerceta liniştea şi el nu va voi să se uite nici la însuşi soarele cel vremelnic şi nici la lumina zilei. Cel ce va cunoaşte acest lucru în sinea lui, petrece în linişte de data aceasta, aşa cum vrea Dumnezeu.

378. Cel ce rabdă în linişte, a murit înainte de mormânt, făcând din chilia lui un sicriu. Iar răbdarea naşte nădejdea şi plânsul, iar cel ce este lipsit de acestea două este robul deznădăjduirii.

379. Citirea Scripturilor luminează şi adună mintea, cari ele sunt cuvintele Sfântului Duh, iar cel ce le iubeşte îşi izbăveşte sufletul ele moarte, când cele citite le împlineşte cu fapta.

380. Rugăciunea este unirea cu Dumnezeu şi cel ce o iubeşte, curând se va face fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea este lăsarea păcatelor, izvorul lacrimilor, postul ispitelor, dragostea de necazuri, curmarea luptelor, lucrarea îngerilor, rugăciunea şi tăcerea este izvorul zdrobirii, pricina dăruirilor, sporirea nevăzută, hrana sufletului. Rugăciunea şi tăcerea este hrana tuturor celor fără de trup, bucuria cea viitoare. Rugăciunea şi tăcerea este luminarea minţii, arătarea nădejdii. Rugăciunea şi tăcerea este bogăţia monahilor, comoara celor liniştiţi, nimicirea mâniei, oglinda sporirii. Rugăciunea şi tăcerea celui ce se linişteşte pentru Domnul îl face şi pe cel nepăsător un înger al lui Dumnezeu, un moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. De aceea şi Hristos spune celor ce rabdă pentru El: veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pre voi, luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi dobândi odihnă sufletelor voastre şi tămăduire rănilor voastre „căci jugul Meu e bun” şi este leacul celor mai mari căderi.

381.  Îmi aduc aminte, buna mea Doamnă, că mi-ai spus odată, venind de la un dregător împărătesc, că nu i-ai putut spune nici un cuvânt, din cauza lacrimilor celor multe.. Aşa, cu adevărat, dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, roagă-te întotdeauna vărsând lacrimi din rugăciunea ta — şi nu te vei osteni mult ca să intri în Împărăţia cea Cerească; să nu uiţi nici de mine, ca să te rogi Domnului.

382. În rugăciunea ta, nu vorbi multe, în afară de: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei! Căci vameşul s-a mântuit numai spunând acest cuvânt şi pe tâlhar l-a mântuit numai cuvântul credinţei.

383. Dacă întotdeauna te vei îndeletnici ca mintea ta să nu se depărteze de tine, atunci repede vei veni întru sfinţire, dar dacă o vei lăsa să se împrăştie încolo şi încoace, atunci niciodată nu vei spori.

384.  Dacă vrei să te rogi cu adevărat, să iubeşti în rugăciunea ta metaniile şi citirea.

385.  Dacă vrei să-I lucrezi curat lui Dumnezeu, iubeşte liniştea — mama faptelor bune — tăcerea şi înfrânarea; după cum diadema împărătească nu este alcătuită numai dintr-o singură piatră şi dintr-un singur mărgăritar, tot astfel şi liniştea nu se compune numai dintr-o singură faptă bună, ci din toate, şi dacă din pricina slăbirii vei neglija o singură faptă bună, atunci le vei pierde pe toate.

Aleargă, buna mea soră, în lucrarea cinstitei linişti, ca să moşteneşti viaţa veşnică! Dar dacă din cauza vreunei griji lumeşti sau din pricina vreunui lucru deşart vei petrece în afară de chilie, atunci era mai bine să nu te fi născut. Dacă nu te vei osteni aici, atunci cu ce te vei îndreptăţi în ceasul ieşirii tale ? Atunci nu-ţi va mai ajuta nici tata, nici mama, nici sora, într-un cuvânt, pe nimeni, căci fiecare va da socoteală, de el însuşi, precum şi tu. De aceea nevoieşte-te, cu toată osârdia si cu toată puterea ca să păstrezi liniştea şi să stai neabătută la rugăciune, în tainica învăţătură a Domnului.

386. Mare este omul care, răbdând în linişte şi tăcere, în aducerea aminte de Dumnezeu şi de moarte, şade în chilia sa cu rugăciune şi citire, cu post şi cu multe metanii. De la un astfel de om, niciodată nu Se îndepărtează Dumnezeu. Când vei pune toate faptele vieţii monahale pe un taler al cumpenei, iar tăcerea pe altul, vei vedea că tăcerea va atârna mai greu. Dar tăcerea nimeni n-o poate dobândi, dacă nu va trăi în binecuvântata linişte.

387. Cât de mult îţi va lumina frumuseţea ta castitatea, unită cu culcarea pe jos şi cu osteneala postului, care izgoneşte somnul prin pătimirea cea rea a trupului şi prin sete! Liniştea şi privegherea, cu citirea şi cu metaniile, nu vor întârzia să-ţi agonisească bunătăţile veacului viitor, dacă le vei trece cu osârdie şi răbdare, învaţă-le întotdeauna în psalmi, citeşte mai des şi scrisoarea mea, adică această carte, căci ea este lumina sufletului tău şi întărirea minţii tale. Şi dacă vei păzi tot ce scrie în ea, curând va străluci lumina lui Dumnezeu în sufletul tău.

388. Ferice de sufletul — spune slăvitul Isaia — care din tinereţe şi-a primit templul său şi a îndrăgit tăcerea şi liniştea. Un astfel de suflet nu se va şterge din cartea celor vii.

389.  Nimeni să nu se înşele pe sine cu cuvinte nechibzuite, zicând că deşi este păcătos, totuşi este creştin şi nu va cădea în focul cel veşnic în care vor fi aruncaţi cei fără de lege şi iudeii, crezând că numai numele simplu de creştin îi va ajuta, cu toate că el a încălcat poruncile.

Ascultă, suflet sărman, ce spune Domnul prin proorocul Isaia: alungaţi vor fi nelegiuiţii, dimpreună cu cei fără de lege. Dar este oare cineva printre oameni, care ar putea să vorbească împotriva lui Dumnezeu ?

390.  Fericit este omul care şi-a lepădat toată nădejdea, cea lumească şi care şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Blestemat este omul care nădăjduieşte spre om şi binecuvântat este cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu! Căci — vorbeşte acelaşi prooroc — pocăiţi-vă, oamenilor! Căci aproape este ziua Domnului cea mare, amară şi crudă este ziua aceea şi este plină de necazuri. Vai de cel ce nu s-a pocăit în ziua Domnului, adică în ziua Judecăţii! Oare dacă un om, fugind de frica unui leu, ar da peste un urs, apoi, ca să scape din ghearele ursului ar sări într-o casă unde, întinzându-şi mâinile pe perete, l-ar muşca un şarpe, nu ar fi întunecată şi amară acea zi pentru el ? Astfel îi va fi păcătosului şi ziua cea mare a Judecăţii! De aceea, în toată cartea aceasta, te îndemn să faci fapte bune cât mai ai vreme şi cât încă nu ţi-a venit moartea, ca să nu te lipseşti de Împărăţia Cerurilor, împreună cu nelegiuiţii, cu iudeii şi cu demonii.

391. În toată cartea aceasta, te îndemn să petreci în linişte şi în tăcere, în înfrânare şi în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi, precum şi să te înfrânezi de la vin. Desigur că tu ai auzit de slăvitul Timotei care, în ciuda slăbiciunilor sale şi în ciuda tuturor ostenelilor sale, nu a luat vinul de la gură, până ce nu i-a poruncit acest lucru învăţătorul său. Ce îndreptăţire vei afla tu în faţa lui Dumnezeu dacă, după ce ţi-am spus o dată şi de două ori să nu bei vin, tu nu mă vei asculta, spre vătămarea sufletului tău? Crede-mă, că eu nu mă îngrijesc de nimic altceva decât numai să te povăţuiesc în poruncile şi îndrumările dumnezeieşti. Prin urmare, de mă vei asculta cu frica lui Dumnezeu, Domnul îţi va da o bună sporire şi va îndrepta paşii tăi, dar dacă vei dispreţul sărăcia mea şi vei nesocoti cuvintele ce mi le-a dat Dumnezeu şi ţi le-am scris spre învăţătură, Domnul cerându-ţi-le va cere pentru mine, de altfel numai aici, în lumea aceasta, pentru ca şi alţii, văzând acest lucru, să se înţelepţească măcar câtuşi de puţin. Vinul le este dat oamenilor spre bucurie căci, se spune, vinul veseleşte inima omului. Dar tu ai ieşit din casa ta nu ca să te bucuri şi să te veseleşti, ci ca să ai necazuri şi strâmtorări, să te linişteşti, şi să taci, şi să posteşti, şi să pătimeşti orice rău.

Înţelege puterea cuvintelor mele măcar din faptul că în lume, aceia se îmbracă în haine luminoase şi frumoase, ca unii ce se bucură şi se veselesc, iar cine e cuprins de întristare din pricină că i-a murit vreo rudă sau din altă cauză, acela se îmbracă peste tot în negru. De aceea, măcar îmbrăcămintea ta cea neagră să te încredinţeze că nu eşti chemata să te înveseleşti, ci să ai necazuri şi tot felul de rele pătimiri, îţi stă în faţă o luptă mare şi înfricoşată, căci lupta noastră nu este împotriva oamenilor, de care ne putem feri pe toate căile, ci împotriva începătoriilor şi stăpânitorilor lumii şi veacului acestuia, adică a demonilor. Iar tu vrei să bei vin, să mănânci cu untdelemn şi, pe deasupra, felurite mâncări. Oare n-ai auzit tu de sfintele noastre mame, cum de se mulţumeau toată viaţa cu pâine şi apă? Iar tu, trecând cu vederea pravila lor, vrei să te lăcomeşti?

392. O, cât de dulci sunt alunecările spre patimi, dulcea mea soră! Unii mai taie adesea patimile şi după ce se îndepărtează de ele, capătă o pace oarecare şi se bucură din pricina liniştirilor, dacă nu vor să lase amintirile pătimaşe. De aceea, ei cad chiar nevrând, căci stau aproape de patimi. Cel ce iubeşte alunecările ce duc spre patimi, cade sub stăpânirea lor, împotriva voinţei. Cel ce-şi urăşte păcatele se lasă de ele şi mărturisindu-le, cu hotărârea să nu le mai săvârşească, capătă iertarea. Nu se poate să te laşi de o deprindere păcătoasă, de nu o vei arde întâi cu ura faţă de ea.

Dacă omul nu va înlătura păcatul, nu va cunoaşte de câtă ruşine este plin şi ce ruşine îi vine de la el.

394. Fericit este acela care s-a îndepărtat de întunericul acestui veac şi ia aminte de sine, căci ochiul care se învârteşte în lume nu poate deosebi binele de rău.

395. Nu-ţi fie teamă, buna mea soră, de osteneala liniştirii, căci ea este uşoară. Dumnezeu opune diavolului, fără frică şi fără sfială, pe cei ce vor să umble întru poruncile Lui şi îi însufleţeşte spunând: începe să lupţi cu diavolul şi Eu te voi ajuta. Dar dacă nu vei muri nici pentru Hristos, vei muri acolo şi vei fi aruncat în foc împreună cu diavolul, ceea ce îl rog pe Dumnezeu Cel viu să nu ţi se întâmple. Prin urmare, pune un început şi Dumnezeu, Care vede osârdia ta, îţi va da şi puterea. Numai că să ştii că diavolul nu poate să se apropie de om sau să-l arunce în ispite, dacă el însuşi nu va cădea în nepăsare şi va începe să rătăcească în afară de locul său cel liniştit, de nu se va întinde, de nu va începe să fie lacom cu pântecele şi să vorbească multe. Atunci, Dumnezeu îi îngăduie diavolului şi el începe să-l ispitească. Iar pe acela care cu răbdare petrece liniştea cea de Dumnezeu păzită, Domnul îl păzeşte ca pe lumina ochilor. Aşadar, ce folos vei avea să te îngrijeşti şi să rătăceşti în afara liniştii unde diavolul, găsindu-te fără acoperământul lui Dumnezeu, va începe să te semene ca pe grâu ? Dar dacă vei petrece cu răbdare şi cu linişte, atunci el, de trei ori blestematul, nu va îndrăzni să se apropie ele tine.

396.  Cel ce doreşte binele sufletului său, acela caută să păstreze cu orice chip curăţia şi nobleţea lui, iar grija de trup o mărgineşte numai la strictul necesar, după cuvântul Apostolului: „Având ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, cu acestea să fim mulţumiţi”. De aceea, buna mea soră, nu-ţi mângâia trupul cu somnul şi cu mâncărurile cele felurite, cu băile şi cu aşternuturile cele moi, având întotdeauna în gura ta următorul cuvânt: ce folos voi avea de sângele meu, când toate ale trupului meu vor merge spre putrezire?

397.  După cum apa este vrăjmaşa focului, tot astfel necumpătarea nu numai în vin, ci şi în apă, este vrăjmaşa castităţii.

398. Trebuie să ne îndepărtăm cu orice chip de cele ce pot tulbura sufletul, iar sufletul este tulburat de vin, de untdelemn, de mâncare multă, de vorbe deşarte, însă mai mult decât orice, pe femei le vătăma privirea la feţele bărbaţilor, iar pe bărbaţi, la feţele femeilor. Toate acestea tulbură puternic sufletul celui ce se linişteşte, fie că e femeie sau bărbat.

399. Dacă vrei, buna mea Doamnă, să trăieşti cu evlavie şi să-ţi dobândeşti odihna din partea gândurilor rele, în lumea aceasta, iar în veacul cel viitor, un liman de bună linişte, fă ceea ce îţi voi spune şi te vei mântui. Temelia tuturor faptelor bune este să stai într-un singur loc, în linişte şi în tăcere, să mănânci o dată în zi pâine şi apă, iar fiertură numai sâmbăta şi duminica, tot numai o dată-n zi, şi să fugi ele saturare, căci saturarea este rădăcina curvi-ei. Saturarea este mreaja gândurilor, iar somnul aduce nălucirile. Dulceaţa aţâţă gâtlejul şi înmulţeşte viermii în mormântul pântecelui, adică mişcările desfrânate.

400. După cum am aflat din cercare şi de la înţelepţii Părinţi, pofta este una, dar e asemenea apei care, ieşind dintr-un izvor, curge prin diferite râuleţe, se amestecă la iubitorii de plăceri prin fiecare din simţurile noastre. Iar simţurile sunt: ochii, urechile, limba, pipăitul, adică vârfurile degetelor şi mirosul — adică nasul. Prin fiecare din aceste cinci simţuri poate fi rănit sărmanul om cu pofta. De pildă prin ochi, cum ne învaţă Prea Dulcele Iisus: „cel ce se uită la femeie…” şi celelalte. De altfel, acest cuvânt nu-i spus numai pentru bărbat, ci şi pentru femeia care se uită la bărbat, iar cea care primeşte gândul de curvie, săvârşeşte şi ea curvie în inima ei. Şi ce folos ai să aduci lupta asupra ta? Dacă vrei să te mântuieşti, şezi liniştită în chilia ta, nevăzând nimic din cele ce smintesc, şi nu vei săvârşi desfrânare în inima ta şi nu vei osândi pe nimeni. Liniştea îl păzeşte pe monah de toate patimile, cu darul lui Hristos.

401.  Liniştea şi tăcerea sunt prietenele lacrimilor, lucrătoarele aducerii aminte de moarte, zugrăvitoarele chinurilor veşnice, iscoditoarele judecăţii, slujitoarele pomenirii lui Dumnezeu, vasele sporirii nevăzute.

Cel ce cu adevărat şi-a cunoscut păcatele sale, îşi înfrânează limba, iar cel ce vorbeşte mult, încă nu s-a cunoscut pe sine însuşi. Prietenul tăcerii şi liniştii se apropie de Dumnezeu şi vorbind cu El, se luminează de lumina Lui.

402.  Tăcerea lui Hristos şi rostirea Lui tăcută ce ocolea slava deşartă l-a ruşinat pe Pilat. Petru, spunând un cuvânt, „a plâns amar”, nu şi-a adus aminte de cuvântul proorocului: „zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea” şi nici de cuvântul altcuiva: e mai bine să cazi din înălţime, decât cu limba.

403. Cel ce se îngrijeşte de ieşirea sufletului său şi plânge întotdeauna pentru păcatele sale, nu are nici o plăcere să stea de vorbă cu cineva, nici chiar cu un copil mic, căci tot păcatul vine de la limbă şi cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, urăşte vorbirile cu oamenii.

404. Cel ce iubeşte liniştea cea binecuvântată îşi închide cu desăvârşire gura, iar cel ce se veseleşte cu oamenii şi iubeşte vorbirile cu ei, se lipseşte de bucuria cerească. Cel ce urăşte lumea şi toate deşertăciunile lumeşti, iubeşte liniştea şî, prin linişte, se face prietenul lui Dumnezeu. După cum fumul alungă albinele, aşa vorbirea cu oamenii alungă liniştea şi aducerea aminte de Dumnezeu.

405. Cel ce iubeşte castitatea şi păzeşte liniştea, cu cinstita tăcere se va face fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt. Dar ca să păstrezi o curată castitate e cu neputinţă, fără linişte şi tăcere. Tocmai de aceea, Dumnezeu, în chip deosebit priveşte spre cel liniştit, tăcut şi smerit.

406. Să adormi întotdeauna cu aducerea aminte de moarte şi cu învăţătura lui Hristos, căci nu există o armă şi un ajutor mai puternic ca acela care se dă omului prin aceste două lucruri. Dar aceste două mari şi slăvite lucrări nu se pot ţine altfel decât în linişte, cu tăcere şi citire.

407. Cel ce şi-a biruit trupul, adică cel ce n-a căzut în curvie, şi-a biruit firea, iar cel ce şi-a biruit firea, s-a ridicat, desigur, mai presus de fire, iar cel ce a devenit astfel trăieşte ca un înger în veacul acesta.

408. Cel ce şi-a frânt inima se leapădă de sine, dar cum să-şi frângă inima omul care n-a lepădat şi n-a urât orice dorinţă rea ?

409. Privegherea şi înfrânarea cu linişte curăţă mintea de gândurile rele, iar somnul cel mult îndepărtează sufletul de Dumnezeu şi-l coboară în prăpastia morţii.

410. Privegherea cu linişte curmă înfocarea, iar cel ce le neglijează întâmpină visuri pline de sminteală.

411. Ochii plânşi sunt un acoperământ al inimii, o plasă a gândurilor, o înfricoşare a nălucirilor.

412. Monahul veghetor este un vânător de gânduri: rugându-se în liniştea de noapte, el le alungă.

413. Monahul iubitor de Dumnezeu se bucură de priveghere, iar cel nepăsător fuge de ea ca de foc. Pe primul îl acoperă Dumnezeu, iar pe cel de-al doilea îl siluieşte diavolul.

414. Există oameni nenorociţi care, din lenevirea lor, nu vor pentru nimic în lume să înceapă cinstita linişte şi faptele bune, ci vor să se mântuiască fără de osteneală, ceea ce e cu neputinţă. Dumnezeu făgăduieşte Împărăţia iar cei nepăsători nu-L ascultă. Diavolul îi aruncă în iad şi pe el îl iubesc. Ce este mai pierzător decât această nebunie?

415. Fii stăpână inimii tale şi şezând în linişte, cu smerenie, în chilia ta, vei zice râsului: du-te, şi se va duce şi plânsului celui dulce: vino, şi va veni.

416.  Nimic nu-i ajută sufletului în ceasul ieşirii sale mai mult ca liniştea, tăcerea şi aducerea aminte de Dumnezeu.

417.  În vremea ieşirii tale, îngerii lui Dumnezeu, împreună cu păzitorul tău, vor arăta toate faptele tale cele bune, posturile, privegherea, liniştea, tăcerea, minunata rugăciune cea neîncetată, desele metanii şi chiar însăşi rogojina ta roasă de mulţimea metaniilor, ca mărturie împotriva demonilor. Şi sufletul tău văzând acestea, se va bucura atunci, dacă vei împlini cu osârdie tot ce te-am învăţat în cartea aceasta. Pe de altă parte, şi demonii vor arăta dacă uneori te-ai trândăvit, sau n-ai postit sau n-ai privegheat sau nu te-ai liniştit sau, rătăcind încolo şi încoace, i-ai smintit pe bărbaţi sau singură te-ai smintit de ei. Toate acestea, demonii cei răi le vor arăta în vremea ieşirii tale, pe zapis cu ziua şi ceasul — şi faţa pe care ai smintit-o sau de care te-ai smintit. Dacă tu cu adevărat te vei pocăi de toate acestea şi celelalte si cealaltă vreme o vei petrece în linişte şi tăcere, atunci vor birui ai noştri, cu darul lui Hristos, adică îngerii cu păzitorul tău. Atunci, îngerii cei purtători de lumină te vor lua şi vor merge cu tine la ceruri. Dar dacă va precumpăni partea cea potrivnică — ceea ce mă rog să nu ţi se întâmple! — atunci nu mai ştiu ce să zic.

Tocmai de aceea, peste tot, în această carte, te-am îndemnat ca să petreci în linişte şi ca să te îndepărtezi de legătura cu bărbaţii. Dacă mă vei asculta, atunci îmi vei aduce în ceasul acela o mare mulţumire, iar dacă nu mă vei .asculta, atunci să ştii că tu singură, cu propria ta voinţă, te-ai dat în mâinile vrăjmaşilor. Dacă te temi de Dumnezeu, îngrijeşte-te de sufletul tău, căci nu eşti un copil şi nu eşti nechibzuit, ci ştii ce este bine şi ce este rău, ce este spre mântuire şi ce este spre pierzare. Nu ştii când va veni moartea, astăzi sau mâine, în miezul nopţii sau la miazăzi. De aceea ia aminte la cele ce ţi-am scris.

418. Am depus trudă şi grijă ca să aduc de peste tot dumnezeieştile mărturii şi ca să-ţi arăt adevărata cale a virtuţii şi a mântuirii, ca să nu-ţi şoptească gândul, sau mai bine zis diavolul: eu n-am ştiut, de aceea am rătăcit.

419. Adeseori m-ai silit să-ţi alcătuiesc o scrisoare de aducere aminte pentru ca, având-o întotdeauna lângă tine şi citind-o, să-ţi poţi încălzi râvna şi să-ţi alungi nepăsarea. Şi iată că eu am împlinit porunca binecuvântatului tău suflet. Ştiind că gândul tău într-adevăr a îndrăgit cinstita linişte, mama tuturor faptelor bune, şi că ţi-ai dat sufletul ca să alergi pe calea liniştii, eu am adunat tot ce am auzit de la Sfinţii noştri Părinţi şi învăţători ai lucrării unei vieţi liniştite şi m-am îndemnat să ţi le vestesc exact şi adevărat.

420. Şi iată, buna mea soră, tu ai cunoscut bine acum ce lucrare este mântuitoare pentru sufletul tău. Cum odinioară te învăţam prin viu grai, tot astfel şi acum, ca şi cum aş petrece zi şi noapte cu tine, ţi-am descris toată fapta cea bună în cartea de faţă, îndeosebi prea cinstita linişte şi tăcere şi te rog, prea doritul meu copil întru Domnul, nevoieşte-te în aceste puţine zile ca să dai un ajutor sufletului tău. Eu, după cum prea bine ştii, n-am nevoie de osteneala ta, ci îţi doresc mântuirea.

Te rog, nu pogorî sufletul meu de viu în iad, când voi auzi ceva necuviincios despre tine. Căci cel ce nu petrece în linişte, este necuviincios şi deşert — nu cunoaşte pieirea sufletului său şi chiar dacă o cunoaşte, nu vrea s-o îndrepte.

Eu m-am silit să-ţi arăt cu orice chip în această carte şi cele bune şi cele rele, ca să nu ai răspuns înaintea Domnului nici în cele bune, nici în cele rele.

Domnul nostru Iisus Hristos astfel vorbeşte despre iudei: „De-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar avea, iar acum, nu au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor”.

Aşa, buna mea soră, dacă eu nu ţi-as fi arătat toată calea mântuirii, ai fi putut răspunde: eu n-am ştiut toate acestea; dar acum tu nu poţi să te dezvinovăţeşti în nici un fel.

De aceea, pe cât îţi stă în putinţă, închide-te cu trupul şi cu sufletul tău, şi, vei dobândi har înaintea feţei Domnului.
Amin!

Note

1. Tâlcuire la Psalmul I, în J.P. Migne, Patrologiae cursus completiis. Patres graeci (P.GV), Paris, 1857, tom XXIX, col. 216 D.

2. Cf. D.G. Tsami, Meterikon, I, Thessalonike, 1990, p. 122.
3. P.G., tom XXVIII, col. 25l-282.
4. P,G., tom CL, col. 1043-l088.
5. Patericul, trad. rom., Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 228. Irenee Hausherr, Le Meterikon de l’abbe Isa’ie, „Orientalia Christiana Periodica”,  12,  1946, p. 286-301  (reluat în culegerea aceluiaşi Etudes de spiritualite orientale, Roma, 1969, clupă care cităm) menţionează răspunsul maicii Sarra într-o formă şi mai categorică: „Zicea anima Sarra fraţilor: «Eu sunt bărbat; voi sunteţi femei!»” („Orientalia Christiana Analecta”, 183, p. 103, nota 5).
6. Anclre Grabar, L’iconoclasme. Dossier archeologique, 7eme ed., Paris, 1984, p. 213-
7.  Patericul, traci. rom. cit., p. 43-‘
8.  Voi HI, Roman, 1984-l988, passim.
9. Teodora Anghelina, fiica cea mai mică a împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos (1185-l195 şi 1203-l204), detaliu biografic care a permis şi datarea cărţii la pragul dintre secolele al XH-lea şi al XIII-lea.
10.   Confundat, o vreme, cu avva Isaia din pustia schetică, cel clin Pateric (sec. al IV-lea) şi cu Isaia din Gaza (pustnicul săvârşit în 491, ale cărui învăţături sunt cuprinse în Filocalia, traci. D. Stăniloae, ed. a Il-a, voi. I, Sibiu, 1947, p..39l-401).
11.   Carte aparent foarte rară, nici un autor din cei amintiţi mai departe n-au găsit-o în biblioteci apusene, nici noi în Grecia.
221
12. Ediţie retipărită, cu adaosuri, în 1899 şi 1908. .13. Cf. I. Hausherr, loc. cit., p. 106.
14.  Une compilation spirituelle du XlIIe siecle. .,Le livre II de l’abbe Isaie”, în „Echos d’Orient”, 38; 1939, p. 72-90.
15.  V. supra, nota 5.
–   16. I. Hausherr. loc. cit., p. 111.
17.  Ibicl, p. 105-
18.  I. Hausherr, Note sur l’inventeur de la methode hesychaste, în „Onentalia Christiana Periodica”, 20, 1930, p. 180, nota 1.
19.  T. Gouillarcl, art. cit., p. 89-
20.  Ibicl., p. 83.
21.  Ibicl., p. 84.
22.  Ibicl.
23.  P.B. Paschou, Neon Meterikon. Agnosta kai anekdota paterika kai asketika keimena peri timion kai hagion Gynaikon, Atena, 1990. La p. 14, nota 17, autorul dă lista manuscriselor greceşti cunoscute azi, în număr de şase, clin secolele XIV-XVIII, păstrate în biblioteci de la Muntele Athos, Mănăstirea Sf. lo.an Teologul din Lesbos, St. Petersburg şi Paris.
24.  D.G. Tsami, Meterikon., Diegeseis kai bioi ton hagion meteron ţes ere/nou, asketrion kai gynaikon ţes orthodoxou Ekklesias, torn I-III, Thessalonike, 1990-l992.
25. Virgil Cândea,  O scriere fiiocalică uitată: Matericul Avvei Isaia în traducere românească, în Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu şi diac. asist. loan I. Ică jr. (red.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la. împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 223-229.
26. Fragmente româneşti din Materic care dovedesc răspândirea cărţii la noi se află însă în manuscrise de la Biblioteca Academiei Române, ca ms. rom. 4618, f. 132 si 4722, f. 6l – 79.

Sfanta Casiani

Viaţa şi nevointele sfintei noastre maici,
ale celei între sfinţi CASIANI din Constanlinopol,
a cărei pomenire Sfânta Biserică
o prăznuieşte pe 7 septembrie

Introducere şi primii ani

Sfanta noastră maică Casiani s-a născut în Constantinopol cu câtva timp înainte de anul 805. Tatăl său, un aristocrat, deţinea o funcţie importantă la curtea imperială.

Părinţii Casianiei au aranjat ca fiica lor să primească o învăţătură de primă calitate, care includea, pe lângă cunoaşterea profană, şi studiul Sfintelor Scripturi. Deşi era de o frumuseţe rară, ea dorea încă din tinereţe să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii, şi se gândea adeseori să se călugărească.

Căsătoria împăratului Mihail al II-lea de Amorion (820 – 829) cu Tecla a dat naştere lui Teofil, viitorul iconoclast. După moartea Teclei, împăratul Mihail a aprins o dispută încinsă, atunci când s-a hotărât să ia în căsătorie pe o călugăriţă numită Eufrosini. Această alegere profund ilegală a fost îngăduită deoarece Eufrosini era rodul nefericitei căsătorii dintre împăratul Constantin al VI-lea (780 – 797) şi Maria de Amnia. Tatăl Eufrosiniei o detesta pe mama ei şi a silit-o pe Maria să intre într-o mănăstire ca să se poată căsători cu Teodota, una dintre doamnele ei de onoare. Această faptă a fost denunţată de ortodocşi ca bigamie.

Mirele cel muritor

După moartea lui Mihail de Amorion, acestuia i-a succedat la tron Teofil (829 – 842). Dorind să găsească o partidă potrivită pentru el, mama vitrega a lui Teofil, Eufrosini, a organizat un „spectacol al mireselor” la care a adunat pe cele mai frumoase fecioare. Teofil a redus numărul concurentelor la şase semifinaliste, între care era şi Casiani. La alegerea finala, Eufrosini a dorit ca Teofil să se folosească de un obicei care data din vremuri străvechi, adică viitoarei împărătese urma să i se dea un măr de aur. Cand toate fecioarele s-au aliniat, Teofil a fost impresionat cel mai mult de frumuseţea Casianiei.

De asemenea, Teofil era informat despre înţelepciunea şi cunoştinţele ei. El s-a îndreptat spre ea şi a zis: „Din femeie a ieşit stricăciunea” (referindu-se la căderea Evei). Atunci preaînţeleapta Casiani, rosind cu sfială, i-a răspuns lui Teofil zicând: „Dar tot din femeie a răsărit şi ce este mai bun” (referindu-se la Maica Domnului, care a dat naştere lui Dumnezeu întrupat). In faţa marii îndrăzneli şi a înţelepciunii Casianiei, el a fost redus la tăcere şi s-a retras de la ea. Apoi el s-a apropiat de modesta Teodora şi i-a oferit mărul, ca simbol al alegerii sale.

Departe de a se simţi lezată din pricina eliminării, Casiani nu avea nici o dorinţă să devină împărăteasă. Recunoscând în respingerea de către Teofil providenţa lui Dumnezeu, ea era acum liberă să urmeze viaţa monahala şi învăţătura cea duhovnicească în calitate de mireasă a Imparatului împăraţilor. Prin urmare, ea a plecat de la palat uşurată şi nerabdatoare în privinţa proiectelor sale de viitor.

Mirele ceresc

După aceea, Casiani a renunţat la lume şi a construit o mănăstire de maici pe Xerolofos, a şaptea colină a capitalei. Ea a fost apoi tunsă în monahism şi a început „să ducă o viată ascetică şi filosofică”, plăcută lui Dumnezeu.

Energica întemeietoare conducea obştea surorilor, rânduind modul lor de viaţă şi dumnezeieştile slujbe ale mănăstirii.


Casiani mărturisitoarea ortodoxă

Atunci când Teofil, care îşi impunea cu duritate politica sa religioasa împotriva cinstirii icoanelor, a ales-o pe Teodora, el nu ştia că ea se închina sfintelor icoane. Teodora a reuşit să-şi ascundă timp de mulţi ani închinarea sa la icoane, cu toate că şi-a crescut cele cinci fiice şi fiul în respectul faţă de acestea. Spre deosebire de Teodora, Casiani avea convingeri iconodule puternice pe care le mărturisea deschis.

Casiani şi-a dovedit ataşamentul faţă de cinstirea icoanelor încă de la o vârstă fragedă. Ea sfida în public politica imperială contra sfintelor icoane. Fiind în apărarea icoanelor ea a suferit prigoană şi, odată, a fost bătută cu biciul. Nedescurajată, ea a stăruit în rezistenţă împotriva iconoclaştilor. De multe ori, ea vizita în închisoare pe monahii proscrişi, îi sprijinea şi îi consola cu scrisori şi daruri. Era cunoscută ca o fină observatoare a slăbiciunilor omeneşti; ea îşi exprima părerea despre cei cărora le lipseau curajul şi hotărârea zicând: „Urăsc tăcerea când este timpul de vorbit!“.

Casiani imnografa

În vremea aceasta, când Biserica era angrenată în luptă, fiind insuflată de Dumnezeu, Casiani şi-a urmat feluritele sale preocupări literare şi muzicale. Lucrările sale se găsesc sub numele „Casiani”, „Casia Monahia” sau „Ikasia”.

Chiar de când ea era tânără fată, Sfântul Teodor Studitul a fost impresionat de învăţătura ei şi stilul ei literar, pe care le găsea rare în vremea aceea la cineva atât de tânăr. Ca o compozitoare cu dar de la Dumnezeu, ea îşi scria singură muzica pentru poemele sale duhovniceşti. Stareţa Casiani a înzestrat slujbele ce se ţineau în mănăstirea sa cu multe cântări noi.

Cu timpul, Casiani s-a stabilit în activitatea de imnografa. Muzica sa bisericească a atras atenţia părinţilor Bisericii, care au recunoscut darul ei neasemuit. A fost încurajată să compună imnuri pentru numeroasele praznice. Ea are renumele de a fi singura imnografa de seamă a Ortodoxiei. Conform multor păreri, ea era un „fenomen rar şi neobişnuit” pentru competiţia poetică a timpului său.

Fiind compozitoarea cea mai cunoscută a Bizanţului, 23 de imnuri autentice atribuite ei arată atenţia pe care ea o acorda numeroaselor aspecte ale ciclului liturgic ortodox.

Între slujbele pe care ea le-a dat mănăstirii sale, canonul pentru cei morţi este cel mai lung imn al său. Această piesă are 32 de strofe care se cântau săptămânal în cimitirul mănăstirii la slujbele de pomenire de sâmbăta.


Cântări pentru „Mineie”

De asemenea, ea a compus imnuri în cinstea sfinţilor din Mineie , cum ar fi Sfinţii Samona, Gurie şi Aviv, Sfinţii Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Oreste şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul, pentru a nu menţiona decât câţiva.

Pentru Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în trup, monahia Casiani a compus următorul imn al Vecerniei în Glasul Doi:

“Când Augustus domnea singur pe pământ, mulţimea împărăţiilor oamenilor s-a sfârşit. Şi când Tu Te-ai făcut om din curata Fecioară, mulţimea zeilor idolatriei s-a nimicit. Cetăţile lumii au trecut sub o singură stăpânire şi popoarele au venit la credinţa într-o singură Dumnezeire supremă. Neamurile au fost înrolate prin porunca Cezarului, iar noi, credincioşii, ne-am înrolat în numele Dumnezeirii, atunci când Tu, Dumnezeul nostru, Te-ai făcut om. Mare este mila Ta, Slavă Ţie”.

Cântări pentru „Triod”

Stareţei şi poetei îi sunt atribuite şi irmoasele Canonului Utreniei care se cântă în Marea şi Sfânta Joi în Plagalul Glasului II (Glasul VI; n.tr.), care începe astfel:

“Cel Care în vremurile de demult l-a ascuns pe tiranul cel acuzator sub valurile mării este ascuns sub pământ de fiii celor pe care odată El i-a mântuit. Ci, ca fecioarele, să cântăm Domnului, căci El S-a preamărit”.

Cea mai frumoasă poezie împreună cu melodia sa scrisă de Sfânta Casiani din Triod este “doxasticon idiomelon“16 (idiomela „Slavei”; n.tr.) de la Apostihurile Marii şi Sfintei Miercuri, cunoscută şi sub numele de Troparul Casianiei , şi inspirată de femeia păcătoasă care este prezentată de Evanghelistul Luca în Evanghelia sa (Luca 7:36-50).

Casiani face şi o comparaţie, arătând deosebirea dintre femeia păcătoasă şi Eva cea căzută (Gen. 3:8-11). Cu o pătrundere şi o sensibilitate specific feminine, Casia monahia înfrumuseţează această întâmplare binecunoscută. Acest imn plin de căinţă şi emoţionant, scris în Glasul IV Plagal (Glasul VIII; n.tr.), se cântă cu anticipare în seara Sfintei Joi:

Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta, şi luându-şi rânduială de mironosiţă, cu jale Îţi aduce Ţie mir spre ungere înainte de îngroparea Ta, zicând: «Vai mie, că noapte îmi este mie patima desfrânării, întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Tu, Cel ce aduni în nori apă din mare. Pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Tu, Care ai plecat cerurile cu nespusa-Ţi plecăciune, ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg iarăşi cu părul capului meu, al căror sunet (de paşi) auzindu-l Eva în rai când Tu mergeai întru amiază, de frică, s-a ascuns. Cine va cerca mulţimea păcatelor mele şi adâncul judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Tu, Care ai nemăsurată milă “.

O povestire spune că stareţa Casiani şi-a petrecut o după-amiază în grădină compunând acest imn. Când a terminat de scris stihul care zice: „ca sărut preacuratele Tale picioare şi sa le şterg iarăşi cu părul capului meu”, a fost informată că împăratul Teofil a sosit la mănăstire. Nedorind să-l vadă, în graba ei de a se ascunde, ea a uitat să ia sulul şi  condeiul.

Intrând în grădină, Teofil a găsit poemul neterminat şi a adăugat fraza: „al căror sunet auzindu-l Eva în rai când Tu mergeai întru amiază, de frică, s-a ascuns”. După ce Teofil a plecat, Casiani a ieşit din ascunzătoare şi, reluându-şi compoziţia, a văzut fraza scrisă de mâna lui; ea a păstrat-o şi a purces la încheierea poemului.

Astfel, in acest imn ni se spune că femeia păcătoasă s-a apropiat de Hristos cu dragoste, în timp ce Eva a fugit de Hristos cu frică. In multe predici şi imnuri din Postul Mare, Eva, arhetipul femeii păcătoase, şi desfrânata cea pocăită apar împreună. Privirea şi dorinţa neînfrânată a primeia dintre cele două femei trebuie evitată, în timp ce pocăinţa celei de-a doua trebuie imitată.


Duminica Ortodoxiei

În anul 842, aflat pe patul de moarte, împăratul Teofil a desemnat-o pe Teodora regentă pentru fiul lor Mihail al III-lea. Odată cu moartea lui Teofil, nebunia iconoclastă a luat sfârşit, împărăteasa Teodora a restabilit cultul icoanelor. In binecunoscuta icoană a Duminicii Ortodoxiei, care comemorează restabilirea cultului icoanelor, îl vedem pe Sfântul Metodie Patriarhul.

Îmbrăcat în veşminte de episcop, el este înfăţişat ţinând în mână fie o cârjă (arhierească), fie Evanghelia. Alţi episcopi, care se află în spatele lui, ţin icoane şi Evanghelii, în faţa lui sunt reprezentaţi doi diaconi sau doi îngeri care ţin în mâini o icoană a Fecioarei cu Pruncul Hristos (Icoana Odighitria).

În faţa patriarhului se află împărăteasa Teodora şi fiul său Mihail, băieţel; ei ţin în mâini icoane sau sceptre, în spatele lor se văd preoţi cu cădelniţe şi făclii. De asemenea, îi vedem pe sfinţii pustnici Ioan, Arsacie şi Isaia împreună cu o ceată de monahi. Lângă ei se află sfânta monahie Casiani, ţinând o icoană şi stând în picioare împreună cu o ceată de femei schimnice. Pot fi văzuţi şi alţi mireni: bărbaţi, femei şi copii, ţinând în mâini cruci şi lumânări aprinse.

Un biograf comentează: „Ea (Casiani) a trăit numai pentru Dumnezeu până la sfârşitul vieţii sale”. Astfel, după ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos şi Bisericii, şi s-a împodobit cu cununa fecioriei şi cu cununile mărturisirii, a ascetismului şi a imnografiei, sfânta noastră maică Casiani a răposat întru Domnul.

din “Matericul – Vietile Sfintelor Cuvioase”, Ed. Egumenita

În numele Tatălui şl al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări amănunţite despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani şi despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; dar şi pentru marea mea nepăsare de a nu păstra nici măcar în memorie experienţele dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi aveau putină învăţătură de carte. Dar fiindcă aveau smerenie şi râvnă pentru nevointă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască.

Pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai putină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care vor să se sfinţească cu mai putină osteneală, lucru ce nu este cu putinţă, pentru că “sfinţii au dat sânge şi au luat Duh”.

Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem că acest material bun nu va găsi aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească nu va creşte, ci va ajunge ca pâinea necrescută.

Chiar până acum douăzeci de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului. Iar acea mireasmă a simplităţii părinţilor îi aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrănea. Aceştia la rândul lor duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi şi aceia. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se într-un mod foarte simplu, minuni şi fapte cereşti, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut prin minte gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu însuti vedeai ceva din acestea. Dar nici nu te-ai fi gândit să însemnezi, sau să păstrezi în amintire pentru urmaşi acele fapte dumnezeieşti, deoarece credeai că acea atmosferă de pateric va continua.

De unde să ştii că după câţiva ani cei mai mulţi oameni se vor desfigura din pricina multei culturi – deoarece învaţă în duhul ateismului şi nu în Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi cultura cea din afară – şi necredinţa va ajunge până acolo încât minunile vor fi considerate basme ale vremii de demult?

Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc.), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să aduc, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai acelei vremi.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel care avea atâta simplitate, încât credea că Inălţarea – care este hramul mănăstirii – era o mare sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: “Sfântă Inălţare, roagă-te pentru noi!”

Într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede scările la subsol şi întinzându-şi mâinile prin fereastra ce dădea spre mare, a spus: “Sfânta mea Inălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!” Şi, o, minune!, îndată un peşte mare a sărit în mâinile lui. Bătrânelul l-a luat şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, l-a pregătit bucuros, ca să întărească pe acel frate.

Acelaşi bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă nevoinţă şi care a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Într-o zi, un părinte din aceeaşi mănăstire a păstrat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la părintele Pahomie, ca să-i dea de binecuvântare. În timp ce îi pregătea, un corb i-a luat pe neaşteptate un peşte şi l-a dus la părintele Pahomie în Kapsala (distantă de cinci ore şi jumătate).

Părintele Pahomie a primit vestire de la Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-l ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Apoi, când a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlumusiu, cu putini ani înainte, trăia părintele Haralambie, un bătrân foarte simplu, dar şi foarte “silitor”, nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani rămăseseră în mănăstire putini părinţi şi aceia bătrâni.

Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: “Lăsaţi pe oameni să citească cărţile”. Nici prin gând nu îi trecea că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, deoarece credea că Mănăstirea Kutlumusiu iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui se nevoiau în cele duhovniceşti rostind neîncetat rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”.

La slujbe era totdeauna primul. Conducea şi o strană, fiind cântăreţ. In timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să îşi oştească stihira, părintele Haralambie rostea repede-repede “Doamne Iisuse…”, ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Deşi toată viata lui a muncit din greu şi s-a nevoit foarte mult în cele duhovniceşti, nu a fost doborât de boală. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică l-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie auzind acestea de sub pături, a spus:
– Ce spui? Eu nu mor, până ce nu vor veni Pastile ca să spun: “Hristos a înviat!” Într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Paştile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi apoi a adormit. Acest bătrânel simplu şi plin de mărinimie devenise un adevărat fiu al lui Dumnezeu şi de aceea a putut hotărî împreună cu El ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească. Odată, când secase fântâna lor, acesta a legat icoana Sfântului Nicolae cu o funie si a coborât-o în fântână, spunând:
- Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ti aprind candela, căci poţi face aceasta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem putină apă rece să le dăm.

Şi, o, minune!, apa urca încet-încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra. Când aceasta a ajuns sus, a luat-o în mâini, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în biserică. (Aceasta s-a petrecut cu vreo cincizeci de ani în urmă).

La acelaşi schit, puţin mai sus de această chilie, se afla chilia „Sfinţii Apostoli”, unde locuiesc acum doi părinţi, care sunt şi fraţi după trup. În obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, pe a cărui faţă era zugrăvită sfinţenia.

Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar plin de daruri duhovniceşti. Atunci când venea de sărbători la biserica schitului, nu se aşeza niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea. Rostea neîncetat rugăciunea: ‘Doamne Iisuse…”, iar atunci când se întâmpla ca cineva să îl întrebe: “Unde a ajuns slujba?”, răspundea:
– Psalmi… Părinţii cântă psalmi.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de “Hristos a înviat”, pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă deloc voie proprie.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi îl iubeau, chiar şi şerpii. Aceştia aveau încredere în el şi nu fugeau atunci când îl vedeau, în împrejurimile chiliei erau mulţi şerpi, pentru că acolo se găsea apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Într-o zi, în timp ce mergea grăbit la chilia Marchianilor, a găsit pe drum un şarpe mare, pe care l-a înfăşurat în jurul mijlocului său ca pe o curea, voind să termine mai întâi treaba pe care o începuse, şi după aceea să-l ducă undeva mai departe de chilia lor.
Când părintele lacov l-a văzut, s-a cutremurat, dar părintele Pahomie s-a mirat de aceasta. După aceea mi-a spus:
– Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu adun în pumn scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.
–  Pe tine de ce nu te muşcă şerpii, părinte Pahomie? l-am întrebat.
– Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma”.

Acest bătrânel sfânt, părintele Pahomie, a adormit pe 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de stareţul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curata Fecioară.

Aceşti “ostaşi de elită ai Bisericii noastre” şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol şi au fost încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să ma pomenească şi pe mine, sărmanul Paisie, în rugăciunile lor. Amin.

Părintele Tihon

Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Părintii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi, de aceea era firesc ca şi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moştenească evlavia şi dragostea pentru Dumnezeu şi să dorească de mic copil să se afierosească Lui.

Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a mearge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze şi în gândire şi după aceea să hotărască. I-au dat însă binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.

Intr-o provincie, însă, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Aşadar s-a dus la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea putină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însă, văzându-l pe Timotei de departe i-a spus să plece.

Mâhnit şi epuizat, tânărul s-a retras într-un colt şi cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: “Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine”. M-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă şi apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-şi putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea putină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi l-a ocărât cu mânie.

–    Hai, fugi de aici, că eu n-am nici femeie, nici fiică!

După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântată şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul său şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă şi a spus: “Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Şi de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuşi n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însă, având experienţă de mii de ani, înţelegând că acest tânăr evlavios va spori în viata duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, precum odinioară losif, păstrându-şi astfel curăţia. După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curată şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia(Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia şi Sfânta Ana.), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Singurele lui ocupaţii erau metaniile şi închinăciunile făcute cu rugăciunea “Doamne Iisuse…” şi studiul duhovnicesc, împrumuta cărţi de la mănăstiri, iar părinţii de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngerească.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei- Kaliagra, portul Mănăstirii Kutlumusiu situat între Mănăstirile Iviron şi Stavronikita.), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul şi a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit. Şi pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie, a primit din belşug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care sălăşluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor şi mulţi îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să fie mângâiaţi de multa sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute şi mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel şi iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simţeau mulţi creştini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.

La chilia(Termenul “chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserică) sa, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea multă credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Karyes(Capitala Sfântului Munte), având credinţă că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Karyes, stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon şi l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:
–    Un creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să şi-l zidească. Sfinţia Ta n-ai biserică, aşadar ia-i şi construieşte-o.

Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoţie şi recunoştinţă fată de Dumnezeu. A mulţumit stareţului şi a spus: ‘Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. Aşadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl asculta, păzea poruncile Lui dumnezeieşti, pentru care primea adeseori binecuvântări cereşti.

După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind In acelaşi timp şi rugăciunea, aşa cum îşi dorea. Când a terminat bisericuţa, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar şi ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi răspândire. El prăznuia duhovniceşte în fiecare zi, cu multă nevointă şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisi-ace împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Când cineva îl întreba: ‘Locuieşti singur aici în pustie?’. Bătrânul răspundea: “Nu, locuiesc împreună cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos”.

Intr-adevăr simţea prezenta îngerilor şi ajutorul îngerului său păzitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: “Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?”, m-a privit mirat şi mi-a răspuns cu fermitate: “îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.

Deşi se afla singur într-un loc pustiu, şi chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate ca să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e şi raiul.

Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreună cu  alţi  părinţi.  Când  Stareţul  s-a întors în  Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:

– Cum vi s-a părut oraşul şi oamenii, după atâţia ani în care n-ati mai ieşit în lume?
– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.

Stareţul ajunsese la această măsură duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia şi sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de pricopseală, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. Chiar şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtăşea din frumuseţea lui lăuntrică,  în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăţi de rasă cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât preţioasele mitre arhiereşti (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu există “Mărgăritarul cel de mult preţ”).

Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu gluga în loc de culion şi cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Chiar şi acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcată.

Mult îl odihneau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseala, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci dragostea şi afecţiunea împreună cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici măcar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan şi cu ea se ridica. Şi astfel făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar această nevointa şi-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viata cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.

Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a tinut-o până la bătrâneţile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea şi-l hrănea cu hrană cerească.

In discuţiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce şi din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-şi lase lucrarea duhovnicească şi să se ocupe de lucruri deşarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte puţine lucruri care îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-şase sute de drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpătat încât şi o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. îmi spunea: “Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.

La fiecare Crăciun, Stareţul îşi procura un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până Ia Bobotează. Şira spinării heringului n-o arunca, ci o agăţa undeva cu o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peşte, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea el dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Acea spinare o agăţa iarăşi în cui pentru altă dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea şi atunci o arunca.

Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.

Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când Stareţul i-a luat de la poştă, l-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însă că şi aceia pe care îi primise, Stareţul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că în-tr-adevăr nu avea bani şi a plecat. Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus:
–    Dumnezeu să te ierte, fiule!

Acest om rău a mers şi la un alt bătrân cu acelaşi scop, dar acolo l-a prins poliţia şi singur a mărturisit că fusese şi la Părintele Tihon. Atunci un poliţist a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul avea să fie dat în judecată, însă Stareţul s-a mâhnit pentru aceasta şi a spus poliţistului:
–    Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvintelor

Stareţului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:
– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareţ, şi l-a lăsat să se întoarcă de la Ieriso, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca şi el să se facă pricină ca hoţul să fie pedepsit.

Când îşi aducea aminte de această întâmplare se minuna şi spunea:
– Măi, măi, măi, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Piu au pe ‘iartă” şi ‘Dumnezeu să te ierte’.

Stareţul folosea cuvântul „binecuvântează” (termenul grecesc “evloghison” înseamnă deopotrivă binecu-vintează şi iartă-mă – n. ed.) şi atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: “Domnul să te binecuvinteze’.

După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună “Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi “Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslin şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
– Ei, acum să vă cinstesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o cană pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa şi zicea: “Mai întâi eu. Binecuvântaţi!”. Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: “Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinţiţi sau a monahilor, ci chiar şi pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.

După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.

Dar dacă acela nu voia să plece, Stareţul îl lăsa, intra în biserică şi se ruga, şi astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înţelegea aceasta şi-i spunea:
– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineşi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Iar atunci când plecau, Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.

Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii, binecuvântân-du-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului şi l-a văzut pe Stareţ că îl binecuvânta, i-a fost milă de el şl l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, şi să-l binecuvinteze. în timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde nişte vânători pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului l-au izbăvit pe diacon de la moarte iar pe vânător de închisoare. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunşi pândind fiarele, care ies în timpul nopţii.

Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strană, să vină dimineaţa, după ce se lumina de ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună “Doamne miluieşte”, ca el să se simtă complet singur şi astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute şi de aceea cântăreţul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Vohodul Mare. La sfârşit, când îl întrebam:
– Ce vezi Părinte în acele clipe?
–  Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu, îmi răspundea acela.
Şi continua spunând:
– Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră şi abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Rindea uşa chiliei Părintelui Tihon era încuiată şi din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, deoarece credea că se cântă chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puţin s-a deschis uşa şi a ieşit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareţ. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.

La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau părinţii iviriti, Maxim şi Agatanghel, care locuiau aproape de el şi îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii Luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: “Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!”. Şi îi îndemna pe toţi să spună: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar şi când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece.

Stareţul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie pregătit, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi, după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: “Păcătosul Tihon, ieromonah, şaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

întotdeauna începea cu “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi încheia cu “Slavă Ţie, Dumnezeule!’. Se împrietenise cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, decât pe “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Se mişca, precum am văzut, m spaţiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreună cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindcă i se aprinsese în inimă flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezema icoanele, precum şi candela nestinsă şi cătuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrenţuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit în afară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa pernă avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuită, deoarece nu mătura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba şi din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuială.

Părintele Tihon nu dădea nici o importantă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spăla sufletul său cu multele sale lacrimi şi folosea ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu se mai simţea deranjat de muşte, ţânţari şi purici, din care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.

Odată, un monah văzând că şoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:
– Părinte, vrei să-ti aduc o pisică?
– Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea şi o scroafă sălbatică, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Stareţul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea:
–  Băieţi, pe aici nu există mistreţi mari. Mergeţi sănătoşi!

Vânătorii credeau că nu există mistreţi împrejurul chiliei lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovniceşte, animalele sălbatice niari le hrănea trupeşte din putina lui hrană ce o avea, însă mai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.

Stareţul avea un trup viguros, dar din multa nevo-intă se epuizase. Când îl întreba cineva:
– Ce faceţi, Părinte? Sunteţi bine?
– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Mu sunt bolnav, dar sunt slăbit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngerească.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunân-du-i:
–  Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine şi apă, iar sâmbăta şi duminica să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viata Sfântului zilei.
După şase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareţ, acesta nu l-a mai putut recunoaşte deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor pe uşa strâmtă a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:
– Cum o duci acum, fiule?
– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.

Cu astfel de sfaturi practice povătuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experienţă ce o dobândise, primise şi iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevointe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simţeau cu tărie atunci când se despărţeau de el.

Epitrahilul nu şi-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om şi îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată şi astfel îi vedea buni pe toţi oamenii şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i se curătiseră mintea şi inima. Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:
– Părinte, care frate este cel mai curat din obşte? La care Părintele Tihon a răspuns:
– Părinte stareţ, toţi fraţii sunt curaţi.

Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit:
– Fiule, pe tine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii care se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie şi spunea:
–  Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni, în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi!

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri.

“Celui care se făleşte că este feciorelnic, spunea Stareţul, Hristos îi va spune: «Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad». Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: «Vino aici, fiule, în raiul cel dulce»”.

In afară de smerenie şi pocăinţă, Stareţul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arăta însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Avva Isaac. “Studiul duhovnicesc”, spunea Stareţul, “încălzeşte sufletul, curăţă mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvnă şi dobândeşte virtuţi. Iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi”.
într-o zi m-a întrebat:
– Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
– Avva Isaac, i-am răspuns.
–  Măi, măi, măi, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.

Prin aceasta Stareţul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci şi nobleţea sa duhovnicească, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii şi morţi. De asemenea să şi lucreze puţin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin muncă multă şi grijă se uită de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:
– Faraon dădea mult de muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-l lumineze, lucru ce îl recomanda şi altora. Spunea: “Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: «împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…»”. Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimba şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.

Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuţă, îşi lua schima. într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o ţinea înnodată şi care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când devenise alb, atât lăuntric cât şi pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfăţişare de copil mic. Se maturizase duhovniceşte şi devenise fără de răutate ca un copil, aşa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrâneţile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, şi-l întrebau:
– Părinte, nu cumva vreti să vă tăiem lemne? Şi acela răspundea:
– Aveţi putină răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru iarnă.

In 1968 şi-a presimţit moartea, căci mereu vorbea despre ea. ÎI părăsiseră şi putinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apă, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puţin împreună înainte de a pleca la viata cea adevărată. Chiar şi în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuta alăturată să mă rog şi eu. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat două lămâi şi i-am făcut o limonada. De îndată ce a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu mirare.
– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonada sau făcuse aceasta când era foarte mic, şi îi uitase gustul.

Era ţintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mână cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat şi o ramură de busuioc de cruce şi l-am întrebat:
– Miroase frumos, Părinte?
–  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

într-una din cele de pe urmă zile ale sale, am ieşit afară să-i aduc putină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi m-a
întrebat:
– Tu eşti Sfântul Serghie?
– nu, Părinte, sunt Paisie.
– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Atunci am înţeles că se întâmplase ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
– Ce v-a spus Maica Domnului?
– Că va trece praznicul şi după aceea mă va lua. Era după amiază, în ajunul naşterii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu,  7  septembrie  1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul, în penultima zi Stareţul mi-a spus:
–  Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te
binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinta pentru putina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în şaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: “Doamne Iisuse Hris-toase, miluieşte-mă!”.
Şi a adăugat:
– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lăsat şi hrana, conserve pentru trei ani.

Şi mi-a arătat alături şase cutii mici cu sardele şi alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).

Şi din nou Stareţul repetă:
–  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevărat că acele zece zile de pe urmă ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea
pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, în care îi ruga să-l pomenească. De asemenea mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos(în Sfântul Munte şi în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie dezgropaţi).

Intre timp am înştiinţat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, şi a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareţ cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termină untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele
sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţa am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi. Preoţii care îl cunoscuseră i-au săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezenta lui aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însă, Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: “Voi veni în fiecare an să te văd”.

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: “Nu cumva am greşit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că “…fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aş fi fost eu pricina.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareţ că intră în chilie. Atunci am sărit şi l-am apucat de picioare, sărutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Mici nu le-ar putea explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se şi numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul. Când am văzut că era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sinemi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie şi obosit cum eram am uitat cu desăvârşire ce zi era. Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut ceva ca să mă ajut pe sinemi şi să-i dau putină bucurie şi Stareţului, cu rugăciunea de toată noaptea.

Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însă, i-a apărut şi unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu) în felul următor:

Acela venise la chilia mea şi deşi nu mă cunoştea, voia să-l ajut într-o problemă. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însă, eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat, am cântat “Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieşit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:

în timp ce aşteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi mă întreabă:
– Pe cine aştepţi?
– Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.
– Este aici, mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânţi “Sfinte Dumnezeule” şi apoi ai ieşit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinţi îi cunosc. Am văzut şi altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales că Stareţul îmi dăduse poruncă să nu-l dezgrop.

Cred că din cele puţine pe care le-am scris despre viata Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns, pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când vedem numai virtuţile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine lucruri ce le cunoaştem despre sfinţi, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie că marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească.

Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece sfinţii şi-au socotit numai păcatele. Având în vedere, aşadar, această lucrare a sfinţilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viata Stareţului, care să-l facă cunoscut.

Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, aşa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viata. Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
– Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aş fi vrut aceasta.

De aceea au şi ajuns sfinţi, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.

Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slavă Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos prin pocăinţa şi lacrimile lor şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului?
O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi ii miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine îţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească?
Păcătoşilor, veniţi degrab! Sfânta Golgotă este deschisă şi Hristos este milostiv. Cădeţi înaintea Lui şi sărutaţi-l picioarele cele sfinte!
Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-l spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, preacuratele Lui picioare şi să I le sărutăm cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Hsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viata Stareţului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia “Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.

Slavă Ţie, Dumnezeule!
Monahul Paisie

Bătrânul Evloghie

Bătrânul Evloghie
(ucenicul lui Hagi Gheorghe)

Pe drumul Karyes-ului, spre Mănăstirea Vatopedu, se află Chilia Sfântului Gheorghe “Cel ce s-a arătat”. Acolo au pustnicit şase ucenici de-ai lui Hagi Gheorghe având ca Stareţ pe cel mai mare dintre ei, bătrânul Evloghie.

Mai târziu s-au adăugat şi alţi doi frafi la obştea lor, părintele Pahomie şi părintele Gheorghe, devenind astfel nepoţi ai lui Hagi Gheorghe.

Ne bucurăm când vedem această continuitate patristică şi dumnezeiască transmitere a vieţii călugăreşti de la bătrânii cuvioşi la Cuviosul Părinte Hagi Gheorghe şi de la el la fii şi nepoţi.

Fireşte, merită să se scrie cât mai multe despre unii ca aceştia, precum şi despre bătrânul Evloghie. Fiindcă despre bătrânul Evloghie, atletul lui Hristos, a scris şi un părinte de la Simonos Petras, compatriot de al său, de aceea eu mă voi limita numai la o întâmplare de la sfârşitul vieţii lui, care ne arată cum s-a luptat cu diavolii până la adânci bătrâneţi.

Când Stareţul a îmbătrânit – trecuse de o sută de ani – obişnuia să stea pe o bancă de lemn şi să rostească mereu Rugăciunea lui Iisus. Într-o zi, cei doi ucenici ai lui, părintele Pahomie şi părintele Gheorghe au plecat să culeagă măsline, iar Stareţul, încuind uşa, s-a aşezat pe bancă şi rostea rugăciunea.

Deodată a auzit mult zgomot înăuntrul chiliei sale şi şi-a întrerupt rugăciunea. Atunci s-au năpustit asupra lui treizeci de diavoli, l-au aruncat jos pe duşumea şi l-au bătut.

Fireşte, Stareţul nu s-a mai putut scula după atâta bătaie. La amiază, când ucenicii lui s-au întors de la cules, l-au strigat pe Stareţ să le deschidă uşa. Dar curn să audă sărmanul bătrân şi cum să se ridice fiind în acea stare?

Atunci părintele Gheorghe, neliniştit, a intrat printr-o ferestruică, a deschis uşa, şi au mers amândoi cu teamă spre chilia bătrânului. Dar ce să vadă? Bătrânul Evloghie era căzut pe duşumea şi lovit peste tot.

Atunci când i-a văzut, bătrânul le-a zis:
– Auziţi, treizeci de diavoli s-au adunat să mă bată! nu era unul sau doi.

În chilia sa Stareţul avea o cruce de lemn agăţată pe perete şi se ruga de obicei înaintea ei. Odată, în vreme ce se ruga, a venit un diavol pe fereastră ca să-l ispitească. Atunci Bătrânul Evloghie a văzut cum Crucea se desprinde singură din cui, şi se apropie de diavol, iar acela dispare imediat. După aceea vede cum Crucea iarăşi se agată singură la locul ei.

Astfel s-a nevoit Bătrânul Evloghie până Ia vârsta de o sută opt ani. Şi fiindcă era deja maturizat duhovniceşte şi sosise vremea să plece din viata aceasta spre cea veşnică, cu bogăţia sa cea duhovnicească, a fost înştiinţat de Dumnezeu să se pregătească şi să dea ultimele sfaturi călugărilor săi împreună cu binecuvântarea sa:
– Eu, fiii mei, de acum plec. Mă duc lângă Sfântul Antonie. Mai târziu veţi veni şi voi lângă mine, în Rai. Tu, părinte Gheorghe, vei trăi optzeci de ani.

Apoi a cerut să se împărtăşească şi s-a odihnit în Domnul, binecuvântatul lui Dumnezeu Evloghie, pe 11 aprilie 1948.

Aşadar, când a împlinit optzeci de ani, părintele Gheorghe spunea:
– Anul acesta voi muri! Aşa mi-a spus Stareţul. Medicul, însă, văzându-i trupul viguros, i-a spus:
– Părinte, veţi trăi încă treizeci de ani.

Dar de îndată ce a împlinit optzeci de ani, părintele Gheorghe a închis ochii pentru totdeauna, făcându-i pe toţi să se minuneze.

Bătrânul Pahomie

Bătrânul Pahomie
(ucenicul bătrânului Evloghie şi nepotul lui Hagi Gheorghe)

Precum despre bătrânul Evloghie, aşa şi despre binecuvântatul lui ucenic,  Părintele Pahomie, voi spune ceva de la sfârşitul vieţii sale, iar nevoitorii evlavioşi, care au gânduri curate, vor înţelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie.

Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, Bătrânul Pahomie l-a chemat pe părintele Gheorghe şi i-a spus:
– Părinte Gheorghe, fă dragoste şi du-te la Colciu şi cumpără peşte pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult, deoarece voi veţi avea două praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe, nu voi fi cu voi.

Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peştele şi-l pregăti ca să nu se strice.
Vineri Bătrânul Pahomie trimise iarăşi pe părintele Gheorghe să cheme pe părinţi la praznic spunându-i:
– Să spui părinţilor să-şi rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas şi a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe.

Părintele Gheorghe a înştiinţat pe părinţi aşa cum îi spusese Bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineaţa l-a trimis să înştiinţeze pe părintele Dimitrie să vină să-l împărtăşească.

De îndată ce l-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie ”Cinei Tale celei de Taină…” şi împărtăşindu-se a spus: “Slavă lui Dumnezeu”. I-a sărutat pe părinţii care se aflau lângă el şi apoi sufletul său cel sfinţit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie.

Duminică a fost înmormântarea şi parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, săvârşind al doilea praznic.

Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer, precum spusese, iar acum se desfătează de bunătăţile Raiului împreună cu Sfântul, bând vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi să gustăm puţin din el. Amin.